Arrival: The Gift of Language (A Film Review)


Is time really linear and sequential like our writing? Or could it be, for a more advanced awareness, circular: a spherical sum of simultaneities? When past and future become perceptible and intertwined, is the present any more tangible than the emotion of a flashback or the knowledge of a glimpse forward? Is a vision, a revelation, any less “real” than what we call immediate “objective” reality?

If we were able to see into the future, would we still choose to live it? Can something or someone, once it has existed, ever slip into non-existence? And if time as we imagine it really does not exist, then are possession and ownership really possible or consequential? Can anything (especially time, loved ones) really be gone and lost forever? Or is everything and everyone just a gift.

Is conflict (especially armed conflict) anything else than the ludicrous, petty and futile attempt of an inferior understanding to “protect” an illusory here-and-now? What is the meaning of “weapon”?

Under the guise of a sci-fi action movie/thriller à la Independence Day, Arrival is the poetic unravelling of all these philosophical questions. Enigmatic and dreamy – and played beautifully in all its eeriness by Amy Adams – it ditches the fetishization of science for the more ethereal challenges of language – this system of arbitrary sounds and signs that we take for granted and which reflects, shapes, and limits the way we understand the world.

The film provides an almost mystical fusion of spirituality (albeit more understated) and science (linguistics, mathematical modelling) to challenge many common-sense notions and reawaken us to that foundational sentence: “In the beginning, there was the Word.”

The heroine, Louise Banks, a reputed linguist, is required by the U.S. government to help the armed forces communicate with an alien life form that has materialized on Earth, in 12 different locations across the globe. She must figure out their communication system and translate from human to alien and back, in order to understand the visitors’ intentions. The process is complex.  It becomes apparent that language – an element so overlooked by many of us on a daily basis – is in fact the ferment, the connector and the foundation making it all possible – from science to inter-species communication.

The Sapir-Whorf hypothesis is not mentioned for nothing. It states that the structure of the language we speak greatly influences how we think and behave, how we relate to the world and what sense we make of it. Mastery of a language goes beyond vocabulary and syntax. To internalize another language is to receive the gift of that culture’s schemata and scripts, of their way of perceiving, ordering and making sense of the world. It is always a window into a new, richer understanding of what might be out there.

The film raises some interesting questions from semiotics, about signs and how we attribute signification, about how we decipher speaker meaning to get to real understanding (does the human term “weapon” mean the same to the superior conscience and technology of the aliens – an instrument of death and destruction – or does it mean “tool”?).

We cannot communicate (verbally!) that which we cannot conceptualize. That which we have no word, no sign for. That which our brain has no notion for. Language is constitutive. It not only describes and reflects, it creates realities. But to understand fully, we need more than signs and words: we need meta-communication, para-verbal and non-verbal communication. A presence, an availability, a putting-ourselves-out-there, emotions, trust. Successful communication is taking a chance and moving closer to one another. To create that common reality. To enter each other’s understanding and “read” each other without the mediation of filters.

The alien “ships” are indescribable with our scientific knowledge and lexical fund; they are conundrums. They are present, but they do not literally “land”, since they float inexplicably at some distance above the Earth’s surface. They defy gravity, yet there is gravity inside. They emit no radiation and no waste. The creatures’ writing is circular, it would be like us writing with both hands from both directions at the same time and calculating the exact space we need to meet in the middle. This is a powerful metaphor of past, future and present meeting and intermingling in a multi-dimensional continuum, of left and right hemisphere (not only of the brain, but of the planet) collaborating, etc.

The antithesis between the strict authorization procedure by the military of basic word lists Louise wants to “teach” the heptapods and the incontinent, shallow, incessant speculation of news channels (leading to insecurity and outbursts of violence across the globe) are a poignant reminder of the grave responsibility borne by those who deal with and in words.  “If all you give them is a hammer (…) everything will become a nail.” What we consider to be hard facts is often nothing more than an interpretation – namely, our interpretation of our perceptions. Getting to a more timeless truth requires not only interdisciplinarity, but also the simultaneous and collaborative inputs of all points of view within the same discipline, a multi-dimensional piecing together of complex threads, of different angles of looking at the problem.

It is only appropriate that the film allows a variety of different readings, too. As Romanian philosopher and essayist Andrei Plesu once wrote, the largest, most intriguing questions of life – such as what is time, what is the meaning and purpose of our existence, etc. – cannot be answered “geometrically”, because no answer would ever be exhaustive; they require parables, little stories where all facets of the truth can be brought to light without excluding others.

From a European and Christian perspective, the parallelism between the 12 alien ships (and their 12 pieces of the message) and the 12 Apostles is always at hand. As Louise begins to grasp the heptapods’ language and her awareness expands with this new understanding, as she is given visions, dreams and memories that cannot be clearly ordered on the time axis, as she finds herself solving a major conflict and preserving peace without the conscious awareness of what she had said, we are reminded of Pentecost, the glossolalia and the Holy Spirit alighting on the Apostles (as messengers, too, of a new gospel) and the Biblical verse: “… do not worry how you are to speak or what you are to say, for what you are to say will be given to you in that hour.” Louise does not “learn” the language, she acquires it, she receives it like a gift. It begins to flow from within her, it begins to work within her almost below the level of consciousness.

Arrival also touches on the issue of prescience vs. predestination. When Louise receives the gift of seeing into the future – as heptapods do – she is confronted with all the coming pain, yet she never for one moment is devoid of choice. Ian’s question “Want to make a baby?” drives home that point. She could still say no. She obviously still has free will, and she can make her own choice, but the beauty and fascination of life and love, and her newfound sense of the overlapping and bidirectional nature of time make it an almost inescapable choice.

A mysterious, cathartic movie for all those searching for a richer meaning beyond the here and now, Arrival also brings back some of the lost glamour and appreciation for the complexities of being a (good and responsible) translator.

40 de ani


iată-mă sosită la ora aceea,

suma tuturor întârzierilor: ora ajungerii din urmă.

am gonit, am ratat, împrăştiindu-mă în mii de stele. unele au ars, altele orbitează încă.

altele, de încordare ţâşnind, rătăcesc cine ştie unde, în alte ere, pe planete reci, moarte, în afara sistemului solar, plantând acolo viaţa.

îmi trag răsuflarea.

mă iubesc.

metalul topit al vagoanelor scăpate din gări pe care – sisific – le proiectasem,

al celor pe care le-am lăsat să plece,

s-a răcorit. e mai vâscos acum, picură-ncet: pic, pic.

săgeţile făcute din el nu mai dor,

iar eu nu mai ascut tăişuri.


iată-mă sosită la ora decantării.

printr-un miracol, nu m-am înecat. am înotat departe de turbioane, privesc sub mine în lichidul

pe care plutesc,


ca într-un cer.

tu, eu, ei şi planctonul invizibil al iubirii în fluid. toate celelalte lucruri s-au lăsat jos.

m-am dezbrăcat la timp de cele care trag greu.

nostalgia nu e decât un zmeu de hârtie, decupat pe forma sufletului,

umezit de ploaia care se adună uneori în mine ca pe podeaua unui pod neetanş, zugrăvit spălăcit,

de culoarea tihnei din copilărie.

vâjâitul lumii frânează….

sau mi-a slăbit auzul?


iată-mă sosită la ora aceea,

amurg sau levitaţie, când doar îmbrăţişezi, de la distanţă,

aburul încins al mistuitelor incendii, mărturie a dezlănţuirii de forţă care ai fost,


mai eşti, poate,

când ştii că te-ai numit Prometeu şi asta te face să zâmbeşti

(ei, hai, mai poţi, mai poţi încă, mai dai din când în când o vâlvătaie de test, dar fără să mai pârjoleşti pe nimeni);

când începi să cultivi prietenia amintirilor din care te compui,

şi le colecţionezi atent, înşiruit, ca scoicile pe aţă,

cu grijă să nu ciobeşti vreuna.

când ai înţelegere pentru lucrurile modeste suflate de vânt, căci şi nisipul a fost odată


când ţi-e tot mai adesea dor de atât numai: de pământ şi de cer şi de oamenii dragi, dar mai mult de bolta aia noaptea, când vâsleaţi pe lac şi povesteaţi despre astre.


iată-mă sosită la ora aceea

când duhul nu mai e neant: îşi bate aripile mai rar şi are locurile sale în care se opreşte,

înţelegând că, în lume, tocmai puţinul e cel mai puţin sufocant,

că doar puţinul lasă suficient loc împlinirii.

iar trupul? vas de lut fericit de clipocitul fiecărei căni de apă rece şi al

fiecărui glas de copil;

fericit că a fost cândva frământat de o mână,

pus la călit, aprins, stins,

că l-a zdrobit cineva de buza unei case, lângă o treaptă,

pe o brazdă tăcută;

fericit că poate să tacă la rându-i: “am fost”.


O carte


lumina slabă a unui felinar picură coniac pe o mână de frunze lucioase

în rest, doar glasul răguşit şi distant al unui radiou străbate bezna

bezna asta groasă şi caldă ca o plăcintă apetisantă cu cremă,

sâmburele de dinăuntrul pralinei e rotund şi tare

mi se rostogoleşte în gură, în jurul limbii,

ca odinioară săruturile tale lacome.

cum se schimbă dragostea,

nimic mai eliberator

decât pierderea ei.

mă aşez acum

cu o carte pe

pe întuneric

şi o pipăi,

doar o pipăi

coperta ei

m-a atins

în locul







Revisiting the Stoics


Well, you know what they say, some things never change. Anxious, dissatisfied, relationship not going well? So what else is new?

I’ve recently come across the following, from Epictetus:

“There are things which are within our power, and there are things which are beyond our power.” (…)

“Within our power are opinion, aim, desire, aversion, and, in one word, whatever affairs are our own. Beyond our power are body, property, reputation, office, and, in one word, whatever are not properly our own affairs.” (…)

“Remember, then, that if you attribute freedom to things by nature dependent, and take what belongs to others for your own, you will be hindered, you will lament, you will be disturbed, you will find fault both with gods and men. But if you take for your own only that which is your own, and view what belongs to others just as it really is, then no one will ever compel you, no one will restrict you, you will find fault with no one, you will accuse no one, you will do nothing against your will; no one will hurt you, you will not have an enemy, nor will you suffer any harm.” (…)

– from Enchiridion I

And also, this:

“When I see anyone anxious, I say, what does this man want? Unless he wanted something or other not in his power, how could he still be anxious?  A musician, for instance, feels no anxiety while he is singing by himself; but when he appears upon a stage he does, even if his voice be ever so good, or he plays ever so well. For what he wishes is not only to sing well, but likewise to gain applause. But this is not in his own power.”

– from Discourses, On Anxiety.

Source: W. Ferraiolo, Stoic Counsel for Interpersonal Relations

Walk, sadness, walk!


I took my sadness for a walk.

I walked it right out of the park, past the tram stops and onto

the streets flooded with the slow, hesitant steps of old age.


I walked and walked and walked it out of my body.

Then I walked some more with it like one walks with a walking stick

until it got blunt.


Popov the Clown died yesterday.

Popov the Clown used to say, ‘as long as you have somewhere to go,

you’ll live another day.

But when you don’t know where you’re going tomorrow, you’re nearing



So I walked. Walked my sadness. Showed it the way.

And after just about enough walking,

I felt invigorated and could stand again.


So I set it free like a helium balloon and said, ‘Go now.


make the trees red. My eyes have cried enough.’


It’s late. It’s November.

A tiny airplane inches forward across the spotless blue sky.

And the sun bathing my face is a thing of beauty.

Educația, între formare și informare


Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).



Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.


(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)


Ancient words of counsel?


“It may be said that every individual man and all men in common aim at a certain end which determines what they choose and what they avoid. This end, to sum it up briefly, is HAPPINESS AND ITS CONSTITUENTS. (…)

We may define happiness as prosperity combined with virtue; or as independence of life; or as the secure enjoyment of the maximum of pleasure; or as good condition of property and body, together with the power of guarding one’s property and body and making use of them. (…)

From this definition of happiness it follows that its constituent parts are:

  • good birth, plenty of friends, good friends, wealth, good children, plenty of children, a happy old age, such bodily excellences as health, beauty, strength, large stature, athletic powers, together with fame, honor, good luck, and virtue.

A man cannot fail to be completely independent if he possesses these internal and external goods (…). (Goods of the soul and of the body are internal. Good birth, friends, money and honor are external). (…)

The phrases ‘possession of good children’ and ‘of many children’ bear a quite clear meaning. Applied to a community, they mean that its young men are numerous and of good quality: good in regard to bodily excellences (…) and also in regard to the excellences of the soul, which in a young man are temperance and courage. (…) Communities as well as individuals should lack none of these perfections, in their women as well as in their men. Where, as among the Lacedaemonians, the state of women is bad, almost half of human life is spoilt.”

Aristotle – Rhetoric, 1360b-1361a.

(Translated by W. Rhys Roberts – The Modern Library, New York, 1984)