40 de ani

Standard

iată-mă sosită la ora aceea,

suma tuturor întârzierilor: ora ajungerii din urmă.

am gonit, am ratat, împrăştiindu-mă în mii de stele. unele au ars, altele orbitează încă.

altele, de încordare ţâşnind, rătăcesc cine ştie unde, în alte ere, pe planete reci, moarte, în afara sistemului solar, plantând acolo viaţa.

îmi trag răsuflarea.

mă iubesc.

metalul topit al vagoanelor scăpate din gări pe care – sisific – le proiectasem,

al celor pe care le-am lăsat să plece,

s-a răcorit. e mai vâscos acum, picură-ncet: pic, pic.

săgeţile făcute din el nu mai dor,

iar eu nu mai ascut tăişuri.

 

iată-mă sosită la ora decantării.

printr-un miracol, nu m-am înecat. am înotat departe de turbioane, privesc sub mine în lichidul

pe care plutesc,

clar,

ca într-un cer.

tu, eu, ei şi planctonul invizibil al iubirii în fluid. toate celelalte lucruri s-au lăsat jos.

m-am dezbrăcat la timp de cele care trag greu.

nostalgia nu e decât un zmeu de hârtie, decupat pe forma sufletului,

umezit de ploaia care se adună uneori în mine ca pe podeaua unui pod neetanş, zugrăvit spălăcit,

de culoarea tihnei din copilărie.

vâjâitul lumii frânează….

sau mi-a slăbit auzul?

 

iată-mă sosită la ora aceea,

amurg sau levitaţie, când doar îmbrăţişezi, de la distanţă,

aburul încins al mistuitelor incendii, mărturie a dezlănţuirii de forţă care ai fost,

care

mai eşti, poate,

când ştii că te-ai numit Prometeu şi asta te face să zâmbeşti

(ei, hai, mai poţi, mai poţi încă, mai dai din când în când o vâlvătaie de test, dar fără să mai pârjoleşti pe nimeni);

când începi să cultivi prietenia amintirilor din care te compui,

şi le colecţionezi atent, înşiruit, ca scoicile pe aţă,

cu grijă să nu ciobeşti vreuna.

când ai înţelegere pentru lucrurile modeste suflate de vânt, căci şi nisipul a fost odată

munte.

când ţi-e tot mai adesea dor de atât numai: de pământ şi de cer şi de oamenii dragi, dar mai mult de bolta aia noaptea, când vâsleaţi pe lac şi povesteaţi despre astre.

 

iată-mă sosită la ora aceea

când duhul nu mai e neant: îşi bate aripile mai rar şi are locurile sale în care se opreşte,

înţelegând că, în lume, tocmai puţinul e cel mai puţin sufocant,

că doar puţinul lasă suficient loc împlinirii.

iar trupul? vas de lut fericit de clipocitul fiecărei căni de apă rece şi al

fiecărui glas de copil;

fericit că a fost cândva frământat de o mână,

pus la călit, aprins, stins,

că l-a zdrobit cineva de buza unei case, lângă o treaptă,

pe o brazdă tăcută;

fericit că poate să tacă la rându-i: “am fost”.

 

O carte

Standard

lumina slabă a unui felinar picură coniac pe o mână de frunze lucioase

în rest, doar glasul răguşit şi distant al unui radiou străbate bezna

bezna asta groasă şi caldă ca o plăcintă apetisantă cu cremă,

sâmburele de dinăuntrul pralinei e rotund şi tare

mi se rostogoleşte în gură, în jurul limbii,

ca odinioară săruturile tale lacome.

cum se schimbă dragostea,

nimic mai eliberator

decât pierderea ei.

mă aşez acum

cu o carte pe

pe întuneric

şi o pipăi,

doar o pipăi

coperta ei

m-a atins

în locul

acela

acela

tainic

gata.

ga-

ta.

Revisiting the Stoics

Standard

Well, you know what they say, some things never change. Anxious, dissatisfied, relationship not going well? So what else is new?

I’ve recently come across the following, from Epictetus:

“There are things which are within our power, and there are things which are beyond our power.” (…)

“Within our power are opinion, aim, desire, aversion, and, in one word, whatever affairs are our own. Beyond our power are body, property, reputation, office, and, in one word, whatever are not properly our own affairs.” (…)

“Remember, then, that if you attribute freedom to things by nature dependent, and take what belongs to others for your own, you will be hindered, you will lament, you will be disturbed, you will find fault both with gods and men. But if you take for your own only that which is your own, and view what belongs to others just as it really is, then no one will ever compel you, no one will restrict you, you will find fault with no one, you will accuse no one, you will do nothing against your will; no one will hurt you, you will not have an enemy, nor will you suffer any harm.” (…)

– from Enchiridion I

And also, this:

“When I see anyone anxious, I say, what does this man want? Unless he wanted something or other not in his power, how could he still be anxious?  A musician, for instance, feels no anxiety while he is singing by himself; but when he appears upon a stage he does, even if his voice be ever so good, or he plays ever so well. For what he wishes is not only to sing well, but likewise to gain applause. But this is not in his own power.”

– from Discourses, On Anxiety.


Source: W. Ferraiolo, Stoic Counsel for Interpersonal Relations

Walk, sadness, walk!

Standard

I took my sadness for a walk.

I walked it right out of the park, past the tram stops and onto

the streets flooded with the slow, hesitant steps of old age.

I walked and walked and walked it out of my body.

Then I walked some more with it like one walks with a walking stick

until it got blunt.

Popov the Clown died yesterday.

Popov the Clown used to say, ‘as long as you have somewhere to go,

you’ll live another day. But when you don’t know where you’re going tomorrow, you’re nearing death.’

So I walked. Walked my sadness. Showed it the way.

And after just about enough walking, I felt invigorated and could stand again.

So I set it free like a helium balloon and said, ‘Go now.

Go

make the trees red. My eyes have cried enough.’

It’s late. It’s November. A tiny airplane inches forward across the spotless blue sky.

And the sun bathing my face is a thing of beauty.

 

Educația, între formare și informare

Standard

Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).

Iată-l:

20161013_152826

Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.

 

(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)

 

Ancient words of counsel?

Standard

“It may be said that every individual man and all men in common aim at a certain end which determines what they choose and what they avoid. This end, to sum it up briefly, is HAPPINESS AND ITS CONSTITUENTS. (…)

We may define happiness as prosperity combined with virtue; or as independence of life; or as the secure enjoyment of the maximum of pleasure; or as good condition of property and body, together with the power of guarding one’s property and body and making use of them. (…)

From this definition of happiness it follows that its constituent parts are:

  • good birth, plenty of friends, good friends, wealth, good children, plenty of children, a happy old age, such bodily excellences as health, beauty, strength, large stature, athletic powers, together with fame, honor, good luck, and virtue.

A man cannot fail to be completely independent if he possesses these internal and external goods (…). (Goods of the soul and of the body are internal. Good birth, friends, money and honor are external). (…)

The phrases ‘possession of good children’ and ‘of many children’ bear a quite clear meaning. Applied to a community, they mean that its young men are numerous and of good quality: good in regard to bodily excellences (…) and also in regard to the excellences of the soul, which in a young man are temperance and courage. (…) Communities as well as individuals should lack none of these perfections, in their women as well as in their men. Where, as among the Lacedaemonians, the state of women is bad, almost half of human life is spoilt.”

Aristotle – Rhetoric, 1360b-1361a.

(Translated by W. Rhys Roberts – The Modern Library, New York, 1984)

Despre “sfânta” ospitalitate

Standard

A fost odată ca niciodată…. literalmente.

Petrecându-mi eu zilele în pitoreasca Bavarie și târându-mi țurloaiele pe strada mohorâtă de toamnă și de ploaie ca să-mi duc odrasla la grădiniță, unde nu-mi stă frate mintea-n loc când dau peste următoarea arătare:

Ei bine, da, un wohnmobil. Un camper. Ce mare filosofie, ați zice voi, naivilor. Ce mare filosofie, m-am gândit și eu.

Nu-i mai mare decât unul normal și e parcat perfect regulamentar pe o străduță nu foarte înghesuită (nu există semne de interzis, iar strada e publică). Îmi sar în ochi afișele cu care e tapetat și mă apropii să citesc. Pe măsură ce citesc, ochii mi se bulbucă și încep a-mi face cruci în mod reflex în mijlocul drumului. Mai fac doi pași, încă un afiș. Mai fac doi, încă 3. Pe partea opusă, încă unul roșu aprins. (În total șase afișe.)

Cele mari și colorate grăiesc așa:

Ceea ce faceți aici cu săptămânile (hm?…trec pe acolo zilnic și nu l-am observat până acum, n.m.) este un dispreț față de buna vecinătate și, mai ales, un semn al nepăsării față de aproapele. Parcarea unui vehicul atât de mare (!în fața locuințelor, respectiv a teraselor concetățenilor este un semn de egoism și indiferență, așa cum se găsește adesea la oamenii prost crescuți. (…ca să înțelegeți mai bine, camperul se află la vreo 5 metri de cea mai apropiată locuință, nu e proțăpit direct în fața geamului nimănui; terasele cu pricina au in față: o grămadă de tufe de protecție, apoi un spațiu verde cu pomi și gard viu, apoi trotuarul. Mașina se află dincolo de trotuar, pe șosea.)

“Locul de parcare de mai în față, de la colțul străzii, care a devenit astfel complet confuz și periculos, demonstrează încă odată prostia deținătorului camperului. (…colțul ăla era periculos și înainte, orice mașină mai înaltă reduce vizibilitatea, doar că… omul ăsta nu stă în curbă deloc, dimpotrivă!) În plus, se mai adaugă și faptul că se îngreunează situația parcării locatarilor din cauza unui vehicul al cărui loc nu e aici.  (De câte ori trec eu pe acolo, juma’ de stradă e goală – între timp am trecut și seara.) Nu departe, la câteva sute de metri distanță, există o parcare mare, aproape goală, în fața bazinului de înot.  Ar fi frumos din partea dumneavoastră (după ce l-au făcut cu ou și cu oțet…) dacă ați folosi-o. (…atâta doar că parcarea aia e la juma’ de kilometru și e interzisă în mod expres camperelor!)

Vă mulțumim pentru înțelegere! Locatarii.”

Continui să citesc. De data asta, nevroza se lăfăie pe parbriz:

Stimate domnule posesor al wohnmobilului,

Ați parcat astăzi (tăiat și scris peste: ieri, 14.10.2016), direct în fața terasei locuinței mele și, când mă uit în față, nu mai văd decât un perete alb. Vă rog să fiți atât de amabil încât să parcați fie cu 10 metri mai în spate (în curbă? păi nu ziceați că nu e bine….?), fie cu 50 m mai în față, acolo nu deranjează vederea nimănui (cum? toate blocurile din aval și amonte au geamuri și terase înspre șosea, singurul loc “neutru” e luat)  și în plus nici nu riscați să vă fie murdărit de frunze sau de fecalele de la păduchii pomilor.” (…câtă creștinească grijă!)

(porțiune ilizibilă, că nu m-am apucat să-i mut omului ștergătorul de parbriz, ca vecinii binevoitori), apoi “dar nu direct în fața ferestrelor locatarilor”.

Simt că e momentul să menționez pentru ultima oară că mașina nu se află imediat în fața niciunei ferestre, că o despart destui metri și destul spațiu verde de orice locuință, și că mașina doar stă acolo – adică nu lasă motorul să ruleze ca să-i umple de gaze de eșapament, nu urlă din ea manele, nu-i țiuie noaptea alarmele. Doar stă. Regulamentar. Unde cineva nu are chef ca ea să stea.

Biletul continuă apoi în crescendo, printr-o tumbă retorică subtilă:

“Vă mulțumim mult pentru mutare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” (sic), apoi, adăugat de mână:

“Și mai găsesc că nu este o atitudine de bun vecin să dați jos și să ignorați prietenoasele (!huh?) noastre rugăminți scrise!!!” 

Mai jos, tot de mână, dar cu roşu, apogeul:

“Noi, în Bavaria, avem o deviză: trăiește și lasă și pe alții să trăiască!” (Pe bune, vi se pare?! Sincer, nu-ș ce-ar zice tipul ăsta dacă l-aș întreba… și încă să vezi chestie, și mașina lui are tot număr de Bavaria, ba chiar de München…plătește și el pe aici impozite…)

În fine, afișele astea se repetau cu isterie crescândă de jur împrejurul mașinii. Grijuliu, autorul (sau autorii), le plasaseră pe unele dintre ele în folii de plastic, ca să nu le anihileze ploaia. (Alea colorate erau însă lipite cu scotch direct pe caroseria mașinii).

Mare-i grădina Ta, Doamne, și mulți… încearcă să se uite pe geam la ea și nu pot de un biet camper alb care le răpește priveliștea.

Litoral final

Standard

mi-e sufletul greu,

submers în stânjeni de fluid clar, oceanic,

cu peşti.

apa mării stă oglindă în dimineaţa asta

fără adieri,

luciul ei printre pini şi ambarcaţiuni e tras în foiţă de aur,

iar tihna de început de lume a frumuseţii

mă apasă

cu desăvârşite sfârşituri.

 

valul e ceva care îţi dă speranţa

ciclicităţii,

a revenirii:

un recul cu braţele întinse către o eternă

întoarcere;

dar graţia deplină a acestei păci –

ciobul acesta de frumos imperturbabil – condamnă

orice viitor

la descompunere.