Toamna (remember 2003)

Standard

E toamnă.  E de ajuns să spun atât.

E toamnă, lumina bate oblic, iar eu mă scufund într-o plăcută astenie bordo. Totul e blând toamna.  Soarele, bruma, vântul, culorile.

Fiindcă am abonament integral pe reţeaua de autobuze şi fiindcă, Slavă Domnului, în ziua asta providenţială nu am altceva de făcut, am decis să mă plimb în oraş. Vreau să mă scufund cu totul în moliciunea răsfăţului de toamnă.

Vreau să privesc Dunărea după secetă, cum se resoarbe, cum îi clipocesc malurile însetate şi pline de o densă vegetaţie subacvatică. Vreau să văd cum cade azi, azi şi nu în altă zi, azi, în căldura tandră, lumina pe clădiri şi ce colţuri mi-au ascuns până acum. Vreau să simt cum mi-a crescut peste vară părul şi cum se amestecă el acum în vânt. Aerul freamătă de fericirea de a trăi, explodând în frenetice dansuri. Vârtejul de frunze crocante de pe asfalt, din faţa balconului meu, îmi cântă serenade.

Mă gândesc să mă duc până la târgul de vechituri, să mă înfofolesc mai bine în melancolie. Să îmi ajungă cât pentru toată iarna aceea întunecată, rece, tăioasă, gri. Nimic mai potrivit toamna decât un târg închinat trecutului. Azi nimic nu e aspru.  Trecutul însuşi e cald şi moale, ca un sacou matlasat, care ţi-a rămas puţin mare şi nu mai ştii exact cu ce îl umpleai odată. Azi, trecutul pare fără de greşeală. Azi e un azi desăvârşit.

Toamna, nici iubirile nu mai dor. Toamna e prin excelenţă un anotimp reflexiv. Nu vrei să iei pe nimeni de mână şi să ieşi în parc. Vrei să fii singur, să savurezi egoist totul, să te topeşti, să visezi singur, să te regăseşti, să te reinventezi.

Toamna e un anotimp prea mare pentru cuvinte. Automobilele, cu focul lor continuu, ar trebui interzise toamna. Mi-e dor de puţin praf. Mi-e dor de maldărele de frunze nemăturate, mi-e dor de prelingerea lor spontană de pe ramuri, prin aer, către sol.  Unele se opresc pe umeri. Un antrenament care pregăteşte ninsoarea.

Toamna, timpul trece stând pe loc.

Ies. E oră de vârf. Automobilele n-au fost interzise încă. Mi se pare că prea gonesc.  Visez. Se face verde, nu-l văd, apoi roşu, apoi verde din nou. Un claxon. Se sparge o armonie. Dar vântului nu îi pasă. Lumina cade imperturbabilă, la fel de oblic şi de frumos. Toamna, fericirea se toarce din gheme de lumină şi i se ţes firele-n arbori, ca o lână de aur scămoşată cu ciorchini de porumbe portocalii.

Avioane brăzdează cerul fără nori. Ca în orice zi. Oare ştiu ele ce zi providenţială e astăzi?… Astăzi e o zi în care îmi vine să încerc toate potecile despre care nu ştiu unde duc, să mă furişez pe sub crengi, să mă ascund în spatele tufişurilor şi să aştept.   Să mă întind pe spate, să râd şi să privesc cerul. Cerul fără nori. Să mă scald în căldură, în lumina îngenuncheată. Să mă scald în lentoarea zilei. Ah, să fii astăzi pe cer…

Lângă noi au recoltat în sfărşit porumbul.

Acum sunt în autobuz.  Încerc să-mi închipui cum arată viaţa în spatele fiecărei ferestre pe lângă care trec. Balcoanele tac, însingurate. Şi pinii verzi, intenşi, păstrează secretul.  Doar sub o umbreluţă, un bătrân alb şade cu spatele la şosea. Mă întorc. Lângă mine, doi vecini de banchetă îşi ţin capul în mâini.  Doi necunoscuţi cu feţele în mâini.

Am ajuns la Dunăre. Mă sprijin de balustrada podului şi privesc. El vibrează cu paşii, cu roţile, cu vântul. Simt că Dunărea mă priveşte şi ea. Că simte că sunt aici. Dar tace şi alunecă, mare, pământie şi grea, ca o balenă cenuşie. Fluiditate. Calc cu voluptate nişte frunzuliţe uscate de salcie, calc peste nişte cochilii de plopi şi de tei. Ele cronţăne şi crapă sub pantof. Scot hârtia şi îmi notez sunetul lor. Lumea se uită la mine, dar eu nu mă percep în aceeaşi dimensiune cu ei.

La Dunăre sunt pescăruşi, raţe sălbatice şi îndrăgostiţi. Proaspeţi îndrăgostiţi, vorbăreţi, dar care se întreabă fiecare, ascunşi în sine, cum vor trece peste vara care a trecut peste ei. Vechi îndrăgostiţi care se plimbă alături, care îl simt pe celălalt acolo, fără să îşi vorbească. Îndrăgostiţi părăsiţi, cu chipuri tragice, a căror tăcere scrutează în gol. Contururi aşezate, cu cărţi în mână, pe jumătate obliterate de soare.

Miroase a peşte. Câinii păşesc copilăroşi şi ţanţoşi în lesă. Câinii se aleargă prin apă după beţe, stăpânii stau ghemuiţi pe pietre, sub sălcii, sub soare, pe mal. Clopotele unei biserici bat metalic o melodie medievală, apa sclipeşte, oferindu-se, impudică, soarelui, în toată nuditatea ei. Cum să captezi atâta fericire într-un singur suflet de om?…

În spatele podului, Domul, picurat parcă din nisip calcinat pe orizontul pur, de cleştar.  De jur împrejurul lui, nebunie de acoperişuri cărămizii, intersectându-se neaşteptat.  Pe pod, câţiva turişti spanioli, pe care-i auzi de la o poştă. Ganguri înguste, cu case pastel, piatră de pavaj şi copaci ciudaţi. Flori. Un căţel cât o pisică fugăreşte, gâfâind agitat, bicicleta stăpânului său. În spatele lui, altcineva face jogging.

Mă aşez pe un trunchi gros de salcie şi privesc apa. Lumina îmi clipeşte, se joacă în iarbă. Mă gândesc la Dan Helciug, care ştie să cânte “şi mi-e silă de tot” cu o voluptate atât de ascuţit romantică, cu o voce ca o iubire însângerată şi singură. Îţi spune că i-e silă, dar auzindu-l cum o cântă, îţi vine să naşti în continuare copii.  Numai un balcanic poate asta.  Numai un balcanic poate simţi într-atât.

Toamna e un preaplin care dă pe dinafară. Primii nori, pieptănaţi de vânt, formează un miez compact de curcubeu pe cer. E uluitor. N-am mai văzut aşa ceva. Mă ridic. Al doilea podeţ care vibrează. Nu e nici un târg astăzi. Doar braţul întunecat al Dunării, doar sălciile cu vânt şi cu raţe sălbatice, doar toamna. Ca îmbrăţişarea unei nesfârşite şi necunoscute femei.

 

 

Advertisements

One response

  1. astazi este cu adevarat o zi de toamna perfecta ! precum descrierea ta…
    Mi-a facut mare placere sa-ti citesc rindurile tragand cu ochiul din cind in cand spre ferastra…da, abia astept sa mai treaca ultima ora la birou si sa o iau si eu la pas pe malul Neckarului…noi aici in Mannheim nu avem Dunarea ca tine in Regensburg…oricum felicitari pentru toate “povestirile” tale.