La Roma

Standard

Din când în când călătoresc singură prin lume. Şi fiindcă tocmai am terminat de citit “Idele lui Martie” de Thornton Wilder, mi-am amintit de Roma. Acum trei ani, Roma a fost cadoul meu de Crăciun. Şi fiindcă vine iarna, mi-e dor să mai merg acolo odată, chiar acum, pe calea gândului.

Să revăd ce?

Umbrelele oblice ale pinilor mediteraneeni, de un verde negricios, decupându-se pe înserat peste profilul trandafiriu al forurilor imperiale. Pescăruşi, cu croncănitul lor răguşit, dând roată deasupra ruinelor. Palmieri unde nu te aştepţi. Ocrul, crème-ul sau roşcovanul de lut ars al zidurilor pe bulevarde, într-o alternanţă aleatoare şi caldă. Munţi întregi de granit şi de marmură, mutaţi din loc, sculptaţi şi lustruiţi. În preajma lor, agitaţie, emoţie, poze.

Italienii fireşti, chipeşi, cordiali, miserupişti, trăncănind continuu pretutindeni – poliţişti, vânzătoare – făcându-şi parcă o datorie de onoare din a confirma clişeele care circulă pe seama lor. Gianluca, hotelierul, mă primeşte de fiecare dată din spatele pultului de recepţie cu o curtoazie lipsită de efervescenţă (în fond aici şi turiştii sunt doar un job). Însă galanteria masculului italian obligă.

Fascinaţia unor capodopere arhitectonice imposibil de cuprins chiar şi cu wide angle. Misterul grandios al trecutului. Şapte coline fertile şi verzi, cu vile şi palate imperiale, coloane desperecheate, arcuri masive, săpături arheologice… (oraşul antic e încă parţial ascuns în pământ, la 7 m sub nivelul actual al străzii). Capitoliul şi Palatinul într-o Duminică liniştită cu soare.

Giganticul trunchi de cilindru ciuntit al Colosseumului, la inaugurarea căruia, în anul 80, au avut loc 100 de zile de jocuri şi au fost ucise 5000 de animale sălbatice (lei, tigri, elefanţi, rinoceri).

Într-o bisericuţă, lanţurile Sfântului Apostol Petru. Pe trepte, lângă intrare, cineva cântă pur şi simplu la chitară.

Muzee kilometrice, al căror număr l-am pierdut, cuprinzând vârful în materie de cunoaştere şi de realizare estetică al umanităţii. Raffael, Bramante, Da Vinci, Michelangelo, Bernini. San Pietro, Capela Sixtină, Moise şi Pieta. Tăbliţe asiriene, un contract funciar vechi cât lumea scris în lut. Zidurile Vaticanului. Grădinile cu portocali. Sus, în cupola catedralei, ajung la kilometrul zero al creştinătăţii după 561 de trepte. În faţă, Tibrul. Dincolo de el, Piazza Navona, Pantheonul, Fontana di Trevi, Piazza Spagna.

Gelaterii, terase, magazine stilate ori demodate, străzi înguste şi cârne, ameţitoare, mopeduri. Pretutindeni obloane din lemn şi colorit meridional.

Vinuri şi pizza. Minestrone şi tiramisu. Toate de clasă mondială.

Vânzători ambulanţi pakistanezi cu suveniruri hidoase made in China lângă operele mega-artiştilor clasici şi renascentişti, chelneriţe românce în baruri, cerşetori, hoarde de turişti.

Fântâni peste fântâni baroce, sculpturi monumentale, parcuri vaste, sute de biserici şi morminte (“Petru a fost aici”). Impunător exces de artă sacră, miracole de arhitectură şi inginerie ridicate deasupra furnicarului.

Odinioară imperiu uriaş, practicând un strivitor spectacol al puterii, centru al Pământului atâta amar de vreme (avea 1,25 milioane locuitori în sec. I  d.Chr.), Roma, cetate eternă, se amestecă astăzi în nebunia aparent suicidală a “regimentelor” sale de motociclete. Prezentul i-a rămas mic şi totuşi, nu poţi să nu vezi aici splendoare, splendoare, splendoare sub cel mai albastru cer!

Când înţelegi că restul de gunoi de la colţul străzii, transfugii Asiei, kitschul contemporan şi relativa ponoseală nu impietează de fapt asupra a ceea ce ai venit să experiezi  – şi anume strat peste strat de oraş trepidant şi dens, mileniu peste mileniu de istorie directă care a schimbat lumea – nu exponat finisat, ci organism imperfect fiindcă-i viu – în momentul acela nu-ţi mai vine să pleci.

Dacă Italia n-ar fi existat, ar fi trebuit neapărat inventată. Ea contribuie la bunăstarea psihică şi fizică a planetei (ok, ok, forget the Mafia for a second and dream… 🙂 ). Psihică, pentru nordicii privaţi de soare şi căldură umană, iar fizică cel puţin:

1)      pentru că se mănâncă – după gustul meu – cel mai bine din Europa şi

2)      pentru că, la cât de infernale sunt traficul şi transportul în comun, preferi să umbli pe jos. 😛

E frumos, e nebunie, e politeţe, e şi jeg şi dezordine… e libertate, e farmec. La Roma, trebuie să te legi cu zeci de funii de sol ca să nu te înalţi în al 9-lea cer.

Columna lui Traian

Piazza Venezia

Piazza San Pietro

Forumul imperial

Love in the cobbled street

Fontana di Trevi

Newly weds posing like sculpture

Pines and cars - Italian style

P.S. Toate pozele îmi aparţin. Ţineţi cont – era decembrie! 🙂

Advertisements

Comments are closed.