Aventuri cu Moş Nicolae

Standard

Se întâmpla în anul de graţie 2011. Ah, vremea inocenţei…

Întreaga zi de 5 decembrie, micuţul ciocolatofag şi-a petrecut-o în trepidantă aşteptare. Urma să vină Moş Nicolae. Îl văzuse el la biserică, purta o mitră roşie pe cap, nu cuşmă cu moţ, cum era desenat pe coala imprimată de hârtie pe care o primise de la grădiniţă ca să o coloreze.

–          Ăsta nu poate să fie Moş Nicolae. Precis e Moş Crăciun. Moş Nicolae nu are căciula aşa.

Nu ştiu cum a răbdat toată dimineaţa la grădiniţă, dar de cum a ajuns acasă numai asta îl interesa. Ba nu, chiar de pe drumul înspre casă. Altă preocupare nu mai avea. Universul întreg dispăruse şi nu mai oferea motiv de euforie. Limacşii, coacăzele de lângă drum, frunzele uscate, beţele, crengile, şoarecii imaginari, toate acele lucruri care îi populează de obicei urcuşul la pas de melc către casă, producându-i încântări neostoite şi tot atâtea motive de fabulaţie şi împrieteniri cu regnul animal, acum deveniseră irelevante. Superflue, insignifiabile, nedemne de atenţie. Ştia cu certitudine suverană ce urma să primească de la Moşul şi nu mai avea alt ţel decât torturarea timpului cu întrebarea „Când vineee?”, în speranţa că timpul însuşi, de exasperare, va renunţa la sine şi va trece mai repede.

Ajuns acasă, la sugestia mea, a colorat integral tema primită la grădiniţă, deşi desenul era imens şi îl chinuia deja cumplit plictiseala. Şi-a lustruit apoi cu osârdie ghetele până la momentul în care a văzut pe şerveţel că chiar iese jeg de pe ele şi s-a scârboşit să le mai atingă. A trebuit să termin eu treaba, dar nu înainte de a-i arăta că în felul ăsta sunt şi eu îndreptăţită la o parte din cadoul lui. A acceptat. De fapt, pentru întâlnirea mai timpurie cu maşinuţa promisă (Ramon, din Cars), ar fi încuviinţat cam totul. Era dispus la orice. Şi spre surprinderea mea, nu doar să zică, ci să şi facă. Ar fi mâncat şi jăratic. În lipsă, a mâncat o porţie serioasă de supă cu tăieţei.

După ce am pus ghetele lui şi ale soră-sii pe pervazul de la balcon, s-a văzut confruntat cu dilema cum o să îşi ia el cadourile de acolo, că acolo e frig şi nu-i place. A insistat să punem ghetele în casă. În casă nu poate Moşul să intre, i-am zis, lasă-le acolo că stau bine.

Şi acum să aşteptăm. Să jucăm un Mau-Mau. Nimic nu i-a putut zdruncina convingerea că Moşul are să vină şi să lase la noi mult aşteptata pradă în timpul unui joc de Mau-Mau. Am jucat. Au trecut poate… 10 minute.

–          Mami, hai să vedem dacă a venit.

–          N-a venit, stai liniştit.

–          Când vine?

–          Când se face întuneric.

Ca nişte cititori inteligenţi ce sunteţi, veţi înţelege desigur că dialogul ăsta s-a repetat de circa 235 de ori în următoarele două ore. Deci nu vă mai forţez ochii cu reiterarea lui pe pagină. Începuse să se întunece. Taică-su tot nu venise acasă, ca să producă diversiunea necesară pentru ca eu să plantez, pe furiş, cadourile. Ba chiar anunţase că întârzie. A trebuit să devin creativă.

–          Aoleu, ştiu!

–          Ce? Ce?

–          Ştiu de ce nu vine Moşul!, m-am lovit eu teatral cu mâna peste frunte.

–          De ce? De ce?

–          Pai uită-te, îi arătai mocheta plină de mizerie din hol. Precis Moşul crede că suntem leneşi, el ştie că-i murdar şi nu-i place să vină.

–          Aspir eu, mama!, sări el cu hărnicie brusc descoperită.

Nici una nici două, înşfăcă aspiratorul şi valsă cu el preţ de cinci minute prin hol.

–    Uite, e curat acuma, zise el mândru, prin beznă.

Când am aprins lumina, i-a mai pierit din entuziasm. Rămăsese nisip şi frunziş suficient să mai umpli încă un aspirator. L-am simţit că e pe punctul să cedeze, aşa că m-am oferit eu să îl ajut: nu pe gratis, desigur, ci în schimbul unei noi porţii din cadoul lui (vedeţi, şi eu ştiam cu certitudine suverană că numitul cadou avea în componenţă niscai biscuiţi cu ciocolată). S-a pus apoi să îşi aranjeze camera.

Domle, ce pot să spun. Practic Moşul ăsta. Înţeleg acum de ce părinţii au inventat nu unul, ci doi în aceeaşi lună. Cu vreo două săptămâni înainte poţi începe un foarte eficient şantaj cu “vezi că nu mai vine Moşul dacă nu faci… x, y, z”, şi circa trei zile după mai ai încă pretext să ameninţi „vezi că trimit jucăria înapoi la Moşul dacă mai faci… x, y, z”. (Cam atât durează oricum haloul de noutate şi indispensabilitate al oricărei jucării. Dacă o menţionezi mai mult de trei zile, ai întins-o, nu mai funcţionează.)

Mă lipisem deci la biscuiţii după care recunosc că şi mie îmi ardea buza, şi taică-su tot nu venea să pun odată în scenă dăruirea. Copilul se învârtea în cameră ca leul în cuşcă. M-am mai plesnit odată peste frunte (începuse deja să mă doară tertipul ăsta) dându-mi seama că pe balcon aveam întinse rufe plus câinele lui de pluş.

–          Ia-l de aici, poate îl sperie pe Moşul.

–          Da’ nu-i câine adevărat!, isteţul de colo. (Asta nu părea să împieteze asupra faptului că zilnic plânge de dorul lui ca după “prietenul meu preferaaaat!”)

–          A, plus că uite, avem rufele, e urât. Ia să strâng eu rufele…

Apoi, asigurându-mă că nu vede (era cu trei paşi mai în spate, în cameră), ies pe balcon şi chiui:

–          Uite-l! Uite-l pe Moşul, uite-i barba! Şi are haină roşie….ah, a dispărut!

–          Unde? Unde?, ţipuri excitat copilul, arzându-i tălpile să nu se suie pe pereţi, pe geamuri. Vreau şi io să-l văd! Sălta în loc şi tremura de emoţie.

–          Era cu două străzi mai jos, i-am văzut numai un pic din barbă şi, paf, a dispărut! Ştii că nu-i place să fie văzut, binele se face în secret.

–          Daaa, zise ciocolatofagul pătruns… L-am văzut şi io. Avea barba aşa…, preluă el fabulaţia şi gesticulă înflorind-o necontenit. Şi mergea pe acolo, pe strada cealaltă.  Dar de ce s-a dus la casa aia? Înseamnă că precis vine… Precis la Edi a venit deja. Precis. Ţi-am spus eu că acuşa vine? Hai să mai jucăm un Mau-Mau.

Pe la şapte seara şi-a făcut apariţia şi consortul. I-am trimis împreună jos la demisol ca să îmi tipărească ceva şi să fac – chipurile – întuneric peste tot ca să nu se ruşineze Moşul, să creadă că dormim. Când au venit înapoi, nu se poate descrie ţopăiala şi deliciul că în sfârşit e ceva colorat în pantofi. După o sumară examinare a maşinuţei, a urmat şi prima reclamaţie: ceva nu era în regulă cu roţile. Nu tocmai. Nu erau exact cum şi le imaginase. Perfecţionistul mamii. Cum însă un biet pui de Peşti nu poate îndura existenţa răului pe lume şi e prea sensibil ca să reziste la deziluzii, s-a autoconvins că e chiar mai interesantă aşa şi a adormit strângând-o la piept cu tandreţe.

Advertisements

Comments are closed.