Lisabona în 24 de ore

Standard

Căpitanul tace mâlc iar noi survolăm smucit prin balcoanele oamenilor. Atât de jos mi se pare că zburăm deasupra acestor coline îmbrăcate într-un zig-zag de case, blocuri şi cupole de biserici.

– Nu vă supăraţi, cunoaşteţi oraşul?, îl întreb pe pasagerul din faţa mea, pe care îl surprinsesem indicând vecinilor de scaun ceva pe o hartă.

– Puţin, da.

– Spuneţi-mi şi mie, vă rog: ce vedem aici?

– Aceea chiar dedesubt, cupola aceea mare albă, e Alfama. Dealul ăsta cu cetate e oraşul vechi, şi acolo înspre stânga la fel, Baixa, Chiado, Bairro Alto. Mai departe, după podul 25 de Abril, Belem.

De fapt, totul a fost un noroc. Mă plimb pe cerul glorios al Portugaliei într-o sâmbătă de februarie fără nori şi îmi vine să mă ciupesc. Cum am ajuns aici? Mă simţeam epuizată, erodată şi nu ştiam cum să scap de frig şi întuneric. Cum să mă fofilez afară din cele mai înnegurate două luni înregistrate vreodată în istoria meteorologică a Germaniei. O iarnă care nu se mai termină. Ce-o fi fost în capul meu? Însăşi nechibzuinţa chestiei mă lasă mască. De fapt, pe tot parcursul procesului de rezervare a biletului de avion speram în secret să cadă reţeaua, să  nu mai aibă locuri, să fie proastă prognoza meteo, ceva, ceva care să mă oprească. Chiar aveam de gând să traversez continentul doar ca să mă regăsesc? Călătoream până acolo unde ultima limbă de pământ european coboară în talazurile Atlanticului doar ca să fiu pe deplin singură? Şi în această singurătate revigorantă, în zumzetul monoton al motorului de avion şi al străzilor de dedesubt să mă agăţ de o nouă perspectivă asupra vieţii? Un nou început datorat câtorva picături de soare şi unui clipocit de mare? Unei nopţi fără tuse, zbierete şi medicamente, fără responsabilităţi? Vinovăţia şi o spaimă foarte familiară au început să îmi curgă pe şira spinării. Chiar era ok să las copiii pentru prima oară după atâţia ani? Şi încă pentru ce: pentru… plăcere! Aveau să fie în siguranţă? Aveam să ştiu funcţiona fără ei?

Ei, frate, ca să vezi că nu toată literatura trebuie să fie profundă. Aşa că am decis să iau viaţa mai uşor. Primul lucru care mi-a lipsit straşnic încă de la ieşirea pe străzile congelate ale Munchen-ului au fost de fapt ciorapii lungi. După aia, în avion, mi-am dat seama că uitasem şi ghidul de călătorie acasă. Dar abia descinzând asupra Lisabonei am realizat că cel mai şi cel mai tare aveau să îmi lipsească ochelarii de soare.

*********************************************************************************************************************

DSC_0375

Cred că şoferul Aerobusului de legătură cu oraşul (vorba vine, aeroportul e în oraş) este el însuşi un pilot frustrat. Conduce de ne dărâmă pe toţi şi bagajele stivuite aiurea, dar în nici 20 de minute suntem în piaţa M. de Pombal, o mostră de arhitectură puţin megalomană. Pretutindeni pe parcurs, oraşul îşi revelează micile imperfecţiuni şi răni, o oarecare rămânere în urmă, în timp, faţă de Europa Centrală. În timp istoric. Adesea am senzaţia că mă aflu în vreun cartier tipic anilor 70, blocurile sunt relativ neatrăgătoare iar ora şi anotimpul fac străzile cvasi-pustii. Un vânt turbat şuieră peste tot. Mă cazez nu departe de Av. da Liberdade, una dintre cele mai selecte zone care leagă noul de vechiul oraş. Sunt aici doar pentru o noapte, şi  nu am timp de pierdut, iar IBIS-ul e uşor de găsit, cu recepţioneri prietenoşi şi eficienţi. În  nici jumătate de oră am ieşit la sightseeing.

DSC_0199

Coborând înspre oraşul vechi îmi dau încet-încet seama că multă altă lume a avut aceeaşi idee ca mine. Pentru city tourism în sud, nu e  lună mai bună decât Februarie. E ieftin şi uşor de călătorit, iar temperaturile se situează pe la 8-10 grade, ceea ce faţă de cele -10 de la mine de acasă e pură binecuvântare. E plin mai ales de tineri studenţi – spanioli, italieni, francezi…

DSC_0200

DSC_0204

DSC_0209

DSC_0220

DSC_0211

Turnul cu pasarelă suspendată deasupra străzilor comerciale din Chiado e fabulos!!! Construit de un discipol al d-lui Eiffel, în stil similar structurii pariziene, te suie la cucurigu mult deasupra acoperişurilor. Vântul îţi doboară telefonul din mână în timp ce încerci să faci poze, clădirile suprapuse ale Lisabonei se desfăşoară pe dealuri, multicolore, iar deasupra dau roata pescăruşi care ţipă. Vertij. Până la mare mai sunt doar câţiva paşi.

DSC_0212

DSC_0218

DSC_0243

DSC_0255

DSC_0245

DSC_0246

DSC_0263

Nu departe de Praca do Comercio intru în cel mai demodat birt, cu faianţa DSC_0266căzută de pe ziduri, (un clasic “Cervejaria + Pastelaria”) şi mănânc, pentru 1 euro, un soi de pateu din foetaj, cu cremă de vanilie, delicios. Tanti de la tejghea, în şorţ albastru cu volănaşe ca aprozaristele de pe vremuri, spală vase uitându-se la televizorul atârnat pe perete, în vreme ce cei doi copii ai ei se joacă liniştiţi la o masă. Localul pare aterizat direct din anii 50 şi îmbătrânit aşa, fără vreo modificare. Muşterii ioc. Doar eu. Trebuise să intru ca să mă feresc de vânt şi să pot studia puţin harta primită de la hotel. Însă un alt motiv deloc de neglijat pentru care am intrat a fost să mă liniştesc după întâlnirea de gradul zero cu şatra de ţigani de lângă Ministerul Apărării – chiar pe lângă ţărm, într-un scuar cu parc. Vreo 20 de inşi gălăgioşi, cu rufăria azvârlită peste tot, găteau la foc deschis, pe pământ, într-o tigaie. Zona duhnea. Ghiciţi ce limbă vorbeau? Eu, cu smartphone-ul plin de poze într-o mână şi hărţile de turist în cealaltă m-am făcut brusc umbră, am mărit pasul şi mi-am schimbat instantaneu planurile de hălăduit. Iau mai bine tramvaiul istoric în sus pe dealuri, spre castelul Sao Jorge şi Alfama.

DSC_0432În ritmul lent, hurducat, dar susţinut al unui “electrico”, oraşul vechi pare înşiruirea fără capăt a unor mahalale decrepite, unele de sorginte maură (Mouraria), cartiere muncitoreşti şi pescăreşti cu foarte arare sclipiri “imperiale” şi reminiscenţe de “azulejos”. Ai senzaţia lămurită că navighezi încă o provincie de graniţă a unui imperiu sau a altuia (Portugalia a suportat, pe rând, dominaţii maure, spaniole şi franceze), marginală, subdezvoltată şi neglijată, cu azilanţi şi homeleşi dormind pe praguri, sub vitrine. La pas însă, zona e fabuloasă, atipică: deopotrivă decadentă, provincială, dar şi capabilă de mărire. Iar din bodegi, delicatese neştiute îşi risipesc cu generozitate miresmele cele mai apetisante în briza serii. Am luat cina într-un restăurănţel simplu de familie, unde tatăl (cocârjat şi puţin şchiop), mama (rotofeie şi cu părul scurt, negru, ondulat) şi fiul (circa 30 de ani, nebărbierit, povestea unor cunoştinţe cum şi-a făcut singur meniul multilingv cu ajutorul Google Translate) muncesc cot la cot zi-lumină, deservind cu brio câte 20 de clienţi simultan, cu laconică dar prietenoasă eficienţă. Trei oameni simpli şi demni, cu mâini excoriate şi pete de mâncare pe pantaloni, dar care au pe tripadvisor 4 stele din 5! Şi pe bună dreptate. Orezul fiert cu fructe de mare şi frunze de pătrunjel proaspăt, servit la un soi de ceaun, precum şi deserturile mniam-mniam pe mine m-au satisfăcut deplin. Cea mai bună a fost carnea de homar, scobită din cleşti. Ca să nu mai vorbim că mi-am stins setea cu două pahare de suc proaspăt stors de portocale – doar eram în Portocalia! Uitasem ce gust savuros pot să aibă… La ei stau în copaci prin parcuri, cad pe jos şi se joacă câinii cu ele. La noi în supermarket, doar rebuturi.

DSC_0407

M-am dus la culcare deodată cu bătrânul în blazer crem murdar, bătrânul fără casă care îşi târâia după el toată averea într-o lădiţă pe două roţi, legată cu curea elastică. În timp ce alţii rod castane coapte, ori întârzie la terase ascultând fado, în timp ce eu mă voi scufunda în miraculosul pat dublu de la hotel, bătrânul în haină de balon se va aciui resemnat pe undeva, pe nişte trepte. Aveam să îl întâlnesc din nou, a doua zi dimineaţă, când tocmai îşi aranja legăturica pentru a pleca mai departe. M-a cutremurat. Nu mirosea a alcool şi nu era singurul. Criza în UE a devenit mai palpabilă ca niciodată.

DSC_0413

Tot duminică pe la 8 dimineaţa am putut să văd, prin staţiile de autobuz de pe lângă docuri şi fetiţele uşoare. Cu picioarele goale pe sub sacouri, lascive şi nepăsătoare, luate la întrebări mai mult într-o doară de poliţişti tineri, indiferenţi şi chipeşi. Până la Grădina Botanică Tropicală şi Mânăstirea dos Jeronimos, traseul spre Belem aduce a cartier din spatele gării, decăzut şi descurajant, aproape rural pe alocuri. Dar la capătul linei 727, lângă Restelo, dau de Avenuda das Descobertas, largă, aristocrată, plină de verdeaţă şi doldora de ambasade. Miroase a iasomie aici şi a primăvară adevărată, miroase a bogăţie şi stil în toată zona adiacentă. A vile sofisticate cu grădini luxuriante şi arbori exotici. Până şi păsările ciripesc fericite. Nu mai e negru, igrasia şi sărăcia nu mai muşcă din pereţi. E fascinant cum pot conlocui uliţele cele mai abjecte cu Edenul într-un singur oraş. E loc de atâta libertate în Lisabona, încât dă dependenţă!

DSC_0328

DSC_0332

DSC_0353

DSC_0357

Ca şi România, Portugalia e una din acele ţări încă neterminate, încă nenivelate de manichiura prosperităţii UE, unde încă mai poţi întâlni autenticul. Iar Lisabona e un loc cum nu te aştepţi să mai existe, mai ales de la o capitală europeană. Nu rareori mă cred în Havana, mai ales când văd afişele cu secera şi ciocanul ale Partidului Comunist, îndemnând la revoltă împotriva guvernului şi a austerităţii. Dacă vii din occidentul super prosper, cvadratic şi meticulos, Portugalia e unul din acele ţări în care aproape că te bucuri că nu trebuie să stai prea mult. Dar, după numai 24 de ore de vrajă, sângele îţi curge mai tulbure şi mai fără de reguli şi ţi se strânge sufletul de “saudade” (dor) la gândul că trebuie să pleci.

DSC_0382

Mă târâi alene prin parcuri, pe lângă maiestuoasele Torre de Belem şi Jeronimos, înapoi către Praca do Comercio. Acolo unde taluzul coboară în apă, apa se pierde în cer, iar pe toate le şterge, orbitor, soarele. Mă simt bine, mă simt minunat, şi ştiu la fiecare pas că nu mai poate să dureze. Cu fado în ureche şi lacrimi în ochi spun “rămas bun, Lisboa!”, “pe data viitoare, Portugalia!”

 

Advertisements

4 responses »

  1. Mie Lisabona vizitata vara mi-a mers direct la suflet. Mie si sotului nu ne mai venea sa plecam de acolo. La plecare, intr-un mod stupid am incurcat intre ele orele de decolare și aterizare trecute pe bilet, ceea ce ne-a facut sa pierdem avionul. Pe cat mi-a placut orasul, pe atat am urat aeroportul in care am fost nevoiti sa petrecem o noapte pana la urmatorul zbor cu locuri libere.

  2. postul asta e in top 3 din povestirile lisaboneze pe care le-am citit pana acum.
    cumva, cumva, daca o sa ajung pe acolo o sa te urmaresc*

  3. mi-ai uns inima cu partea cand pomenesti de cele curgatoare pe sira spinarii 🙂 … din proprie patzire e greu de impacat mama romanca cu calatoriile spre noi si senine orizonturi. sper sa te tina ceva efectul de weekend-portugalia, la mine mai mult efect are perioada dintre cumparat ghidul si vizitat locul. multumesc, iti citesc randurile mereu cu delectare!

  4. Podul peste care ai trecut la aterizare este 25 Abril. Seamana foarte mult cu Golden Gate din San Francisco. Podul Vasco de Gama se afla in cealalta parte a orasului si e cel mai lung din Europa.
    Desi am comentat doar la acest articol, sotiei si mie ne plac foarte mult povestile despre copii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s