Valea Cernei – Băile Herculane

Standard

Comori naturale româneşti ce merită salvate

IMG_3617

Lanţurile muntoase dimprejur s-au împodobit cu un verde-neon pe fondul de safir al boltei de deasupra, şi creste nude, de carst, se iţesc din loc în loc, prin vălul subţire al ameninţării de ploaie. Vaporii nordici, înalţi, sunt pătaţi cu un mov spălăcit. Crestele exercită o atracţie indescriptibilă, căreia nu concep să-i rezist, iar în jurul nostru păsări de toate soiurile ciripesc în extravagante ritualuri nupţiale. Abia aştept să fiu acolo sus, cu ele. Abia aştept să mă îndepărtez de această oribilă bandă de ciment şi asfalt. Vreau să scap de automobilele ei care duduie puţind a benzină; vreau să scap de picnicarii iraţionali, de muzica lor dată tare, de tonele de gunoaie pe care le produc şi le lasă în urmă ca nişte boieri egoişti şi nepăsători care ar dispune de un alai de femei de serviciu; vreau să scap de dezgustătoarele lor grătare de pe marginea şoselei, de îmbuibările “savurate” în mijlocul unei ierbi pătate cu ulei de motor şi al deşeurilor altora de dinaintea lor.

Aş vrea să fiu acolo sus şi să mă ascund după conturul întunecat şi tare al unui pin negru de Banat. Cunosc minunăţia care e acolo. Cunosc sălbăticia, cătunele izolate şi fără electricitate, bătrânii cu capre care vorbesc bănăţeneşte, într-o română veche şi aproape pierdută, cunosc roca albă, pajiştile feciorelnice, cheile în care vuieşte apa curată şi morile. Mai ales morile. Relicve folosite încă şi astăzi. Abia aştept să ating din nou încântarea aceea şi să mă îmbib cu ea deplin. În felul acesta, ne vom cununa sacru şi secret, om şi natură, pentru totdeauna.

IMG_3473

            Pentru a savura cum se cuvine muntele – şi viaţa în general – lentoarea e esenţială. Nu te grăbi. Nu grăbi Creaţia. Urcă în ritmul unei rugăciuni, lasă-te pe tine în urmă. Locul pentru poveri inutile e şesul. Parchează-ţi grijile acolo. Şi nechibzuinţele. Muntele trebuie să te schimbe. Concentrează-te să fii, nu să faci. Nu e vorba doar de geografie. Nu e vorba doar de altitudine fizică. Orice urcuş e o călătorie iniţiatică.

IMG_3493

Eu mi-am găsit paradisul umblând desculţă prin pâraie şi lăsându-mă coaptă în soare. Iar rugăciunea mea este aceasta: “Doamne, protejează tot ce e frumos şi bun în lume.” Sunt convinsă că lumea aceasta – cea vizibilă – e doar o umbră palidă a frumuseţii de dincolo, însă, cu toate astea, o iubesc. Paradisul meu arată ca o gravură japoneză veche – cu pinul negru, paznicul ei sobru. Pinii stau straşnici şi drepţi pe frontierele înalte ale Văii Cernei, ţâşnind neverosimil din carst. Straşnici şi drepţi şi gravi ca o armată uitată ce apără intrarea în această lume de apoi a veşniciilor. Soldaţi întunecaţi stând strajă între imperii duşmane. Imperiul periclitat faţă în faţă cu imperiul periculos.

IMG_3681

Aici, sus, frumuseţea este atât de enormă încât şi fotografia devine un simplu act de idolatrie. Trebuie să urci până aici, trebuie să te înmoi în locul acesta, trebuie să renunţi la tine, să te reduci la nimic – nimic în afară de glezne şi genunchi şi braţe şi unghii care apucă piatra – înainte de a putea începe să înţelegi ce înseamnă a trăi. Urcă şi goleşte-te şi, pe neaşteptate, va ieşi la iveală sufletul. Purificat şi liber, în sfârşit descărcat de poveri şi nestânjenit, el va creşte.

IMG_3755

IMG_3811

Şed pe muchia acestei prăpăstii înfricoşătoare, dincolo de Cascada Vânturătoarea, şi totul e verde în juru-mi. Totul în afară de şopârle, care sunt maro; de pulberea udă împrăştiată în abis a cărei dematerializare este de un albastru foarte deschis; şi de cohortele de lăstuni mici şi negri, cu aripile lor ascuţite, care gonesc prin aer şi plojează unii după alţii ca avioane miniaturale de luptă. Teatrul natural se deschide larg în toate direcţiile, înalt şi adânc, abrupt şi uriaş, iar statura versanţilor săi îmbrăcaţi în păduri e atât de masivă încât te striveşte. Albine şi muşte, gongi ce sclipesc într-un turcoaz închis şi furnici, fluturi portocalii şi gândaci burtoşi şi negri, micuţe insecte roşii punctate, păianjeni harnici şi cuci leneşi, tufe încăpăţânate, margarete albe miniaturale şi nu-mă-uita-uri bleu, mentă sălbatică cu flori violet şi pui de păpădie ce strigă într-un galben intens – astea sunt câteva din chipurile vieţii care saturează acest ocean de verde. O congregaţie, mereu ocupată, de perpetuum mobile – în continuă schimbare ca indivizi, dar mereu aceiaşi în trupul lor colectiv. Activităţile lor neobosite, suprapuse, umplu această colosală gură de spaţiu cu concreteţe, cu o inegalabilă şi senină normalitate.

IMG_3738

IMG_3741

IMG_3732

IMG_3846

    Jos, de unde am pornit, viaţa în cea mai simplă formă a sa înseamnă aratul cu caii. O familie deţine un petec de pământ lângă râu. Pământul e negru şi fertil. Calul e alb şi încet, brazdele sunt umede şi sclipesc, cocoşii sunt roşii şi excitaţi. Cerna primăvara arată ca îngheţata de fistic topită, iar mărul îşi leagănă greu inflorescenţele albe şi roz sub soare. Jos, când am mers să-i plătim ţăranului locul de cort, n-a acceptat sub nici o formă bacşişul. Nevasta omului s-a dus grăbită la vecini ca să ne poată schimba bancnota de 10 lei şi să ne dea restul exact. Ba mai mult, când s-a înapoiat a ţinut morţiş să ne răsplătească aşteptarea făcându-ne cadou 5 ouă proaspete. Cu o după amiază înainte, soţul ei, ocupat cu caii, a stat de poveşti cu noi pe lângă grajd şi ne-a expus dorul lui de disciplina austro-ungară de altă dată. “Ăia îţi dădeau şi drepturi, dar şi obligaţii. Păi la noi aici fiecare bucăţică de pământ e intabulată, se ştiu toate măsurătorile.” Omul era foarte la curent cu tema ecologiei, a reciclării, a modalităţilor de luptă împotriva deşertificării. “Ce-i aici pe vale, murdărie, vai şi amar!… Păi 800 de ani durează până se degradează sticla să intre în pământ.” N-are rost să vă mai spun cât era de întristat şi de dezgustat de defrişările iraţionale. Se vedea clar că resimţea o durere, o pierdere faţă de pământul care devine sterp. Cultivarea vieţii – atât vegetale cât şi animale – era viaţa lui.

IMG_3721

IMG_3865

IMG_3870

Mă gândesc că există sărăcie şi sărăcie. Există sărăcia pe care ţi-o asumi, şi o stăpâneşti, şi există sărăcie care te stăpâneşte ea pe tine. Sărăcia traiului modest împăcat cu sine e o sursă de virtute. Sărăcia care te consumă cu frustrările ei imposibile, care te înţeapă mereu cu invidia şi cu lăcomia ei, e o sursă de viciu. Cred că de multe ori, nefericirea vine din comparaţie. Şi cu cât bogătanii sunt mai opulenţi, cu atât restul lumii e mai nefericit. Orice realizare a ta păleşte în comparaţie cu forţa lor financiară, şi orice ar fi trebuit să te împlinească fiindcă înseamnă un pas înainte devine doar motiv pentru adâncirea complexului de inferioritate. Orgolii, orgolii neînsemnate, dar atât de distructive…

IMG_3935

IMG_3934

Se cuvine să ne protejăm frumuseţile, valorile, bunătatea. Până una-alta, avem o singură ţară pe care o putem oricând numi “a noastră”. Ca emigrant, credeţi-mă că ştiu ce vorbesc.

 

Copyright photos: A.Sepi & A.Csordas

Advertisements

Comments are closed.