INK 4 THOUGHT

Se cheamă “Trotzphase” – adică ăia doi-trei ani din viaţă când ego-ul copilului tău de grădiniţă e numai de vreo 740 de ori mai mare decât volumul fizic al fiinţuţei lui, şi evident, invers proporţional cu capacitatea de a se încheia la pantofi. Când îl ia pe NU în braţe şi se ataşează de el mai ceva ca de muţunacii din pat. Când ţi s-a impregnat pe faţă aerul de o falcă în cer şi una în pământ şi singura căutătură cu care-l mai alternezi e cea de resemnare oarbă cu pasul târşâit. Când ştie deja toată lumea din cartier că eşti la un pas de ţicneală şi se feresc, aşa, cu un mic recul, când vorbesc cu tine…

La fiu-miu a durat 3 ani, cum mi-a zis şi doctoriţa. Cică prima adolescenţă la băieţi e între 2 şi 5 ani. Cred sincer că, dac-ar fi putut, s-ar fi mutat la casa lui. Cred că asta îl şi frustra, de altfel, cel mai tare. Că nu putea. Adică, în mintea lui era Spider Man, da-n viaţa reală nu reuşea să treacă de nivelul Peter Parker înainte de experiment (şi, fiindcă nu reuşea să lanseze pânze de păianjen, lansa răcnete). Acuma el e la şcoală şi i-a trecut, iar la fiică-mea, Cerul fie lăudat, nu s-a manifestat niciodată aşa de groaznic… Mă rog, cu excepţia momentelor când e flămândă sau nedormită (sau, păzea, amândouă!). Atunci brusc, gracila vevericiune cu ochişori tandri şi degeţele delicate se dă de trei ori peste bombeu şi face o mutaţie din asta de-ţi pică plombele de spaimă şi ai impresia că şi-au făcut cuib în ea scorpia şi ghionoaia şi fac menage a trois împreună cu zmeul.

Ca de exemplu astăzi. Noi (eu, fiu-miu şi fiică-mea) toţi trei bolnavi, praştie după o gripă încasată săptămâna trecută. Venim de la şcoală, respectiv grădiniţă către casă. Într-o primă fază, fiică-mea se înfige-ntr-un gard. Se rostogoleşte afară, pică-n fund, se împrăştie pe trotuar dar e victorioasă: a reuşit să smulgă o bâtă din gardul viu. (Dacă nu ştiaţi, are obsesia beţelor, bâtelor, boatelor şi crengilor de tot felul – mâna princiară cere sceptru). Noi, dârdâind, grăbiţi spre casă. Ea, încântată, unde nu-ncepe a râma admirativ cu beţigaşul într-o succesiune de flegme pe asfalt (că sunt şi aici flegme, nu vă temeţi. Homo balcanicus e nomad, emigrează.)

Într-o pasă de totală lipsă de inspiraţiune – ca să nu mai menţionez lipsa de empatie şi subtilitate – mi se întoarce stomacul pe dos, îi smulg aproape instinctiv băţul şi-l arunc, explicându-i că-i mult prea greţos. Mă rog, încercând să-i explic, de fapt. Că la decibelii care s-au declanşat cvasiinstantaneu, mă îndoiesc că a mai auzit ceva.

Păcatele mele, ce-am dezlănţuit, cred că o să ne aducă deportarea. Ajunge să spun că două şosele şi câteva sute de metri mai încolo ea încă vroia să se răşchire pe drum ca să se-ntoarcă să-şi ia greţoşenia de băţ. Reverberau clădirile de ecoul zbieretelor noastre. Fiu-miu s-a gândit că era timpul să-mi povestească şi el, taman atunci, tot programul zilei de şcoală, încercând s-o acopere pe soru-sa. Timpanul meu dacă nu s-a perforat de la otită, sigur e găurit acuma; moţul căciulii îmi flutura turbat peste ochii bulbucaţi; hainele mi se udaseră până la al treilea strat tot opintindu-mă s-o car şi să-i aplic fularul peste amigdalele abia oblojite, şi mare mirare mi-a fost că n-am făcut-o lasou. Bătrâne ieşite cu gunoiul la reciclat îmi aruncau priviri – tăioase mie, miloase copilei – iar eu mă întrebam sincer de ce eu nu primesc salariu pentru aşa ceva ;-).

La un moment dat, însă, o mânuţă mică, masculină, mi se plimbă pe spate şi-l aud pe proaspătul şcoler cu glas stins: “Ach, arme Mama!…” 🙂

That just made my day.