Diagrama dorului de ţară – Etapele aculturaţiei

Standard

Ultimele statistici pe care le-am citit în presă arată că în ultimii 25 de ani, adică numai între 1989 şi 2014, România a pierdut 3,1 milioane de locuitori. Trăiesc astăzi pe teritoriul ţării numai cca. 20 de milioane de oameni. Din cele 3,1 milioane de “dispăruţi”, 77% sunt emigraţi – în total vreo 2,3 milioane (circa o zecime din populatia anterioară! – decimare la propriu). Din aceşti emigraţi, 46% se află în Italia, 33% în Spania, 7% în Germania, 6% în Ungaria şi 4% în Marea Britanie.

Chestia asta m-a dus cu gândul la propria mea plecare din ţară şi la momentele dramatice pe care le-am trăit făcând ceva ce majorităţii oamenilor li se pare că e o fericire şi un vis frumos: emigrarea.

Când te gândeşti să pleci din ţară, ai în general impresia că pleci la mai bine. Că tot ce vei face va fi să-ţi adaugi lucruri şi experienţe pozitive fără să pierzi nimic din ceea ce aveai sau erai la tine acasă. Ei bine, nu e aşa. Emigrarea vine cu conflicte şi pierderi identitare şi de ordin cultural cumplite, cu suferinţe şi cu doruri care par absolut iraţionale şi nejustificabile celor rămaşi în ţară.

Nu e de mirare că cea mai mare parte a emigraţiei economice româneşti din Europa s-a concentrat în Italia şi Spania. Aceste ţări sunt cele mai apropiate de textura noastră culturală, au o limbă de sorginte latină, uşor de învăţat şi reguli mai laxe. Fac parte din ceea ce Richard Lewis numeşte culturi multi-active (vorbăreţi, fac mai multe lucruri deodată, emoţionali, pun preţ pe relaţiile interpersonale şi înţelegerile verbale, etc.). Germania în schimb este exemplul de manual al culturii linear-active (reţinuţi, fac un singur lucru o dată, nu multitask-uie, politicoşi dar direcţi, pun preţ pe rezultate şi pe înţelegerile scrise, etc.) Mai multe despre aceste modele culturale aici: http://www.businessinsider.com/the-lewis-model-2013-9

Dar ce curiozitate am eu:  cum se desfăşoară adaptarea emigratului la noul lui mediu? În ce măsură diferă de la cultură la cultură? Durează mai mult? Durează mai puţin? E mai uşoară? La voi cât a durat? Vă simţiţi integraţi sau poate chiar asimilaţi?

Literatura de specialitate vorbeşte astfel despre aceste etape ale dorului de casă:

1. Euforia – de obicei primele luni într-un mediu nou, în care totul e interesant, revigorant, optimist. E o stare de încântare care, în funcţie de persoană, ţară, mediu, ocupaţie poate dura chiar câţiva ani. La mine a ţinut cam 6 luni după care a început…

2. Şocul cultural sau alienarea – Chestia asta se întâmplă de obicei cu prima ocazie când trebuie să petreci un eveniment important (sărbători, etc.) de unul singur într-un mediu străin care nu le celebrează sau nu o face aşa cum ştii tu. Sau când ai o problemă gravă şi te regăseşti singur. Îţi lipsesc obiceiurile, persoanele şi sistemele tale de siguranţă, începi să devii foarte conştient(ă) de diferenţele culturale, de deosebirile de tradiţii şi manifestări dintre tine şi noul mediu. Descoperi că noul loc nu e nici pe departe perfect, zgârâi poleiala. Entuziasmul ţi se usucă şi poate da chiar în deziluzie, depresie, dezgust faţă de noua ţară. Cauţi compania compatrioţilor şi a celor cu background comun. Eşti iritabil(ă) sau chiar panicat(ă), te întrebi ce cauţi acolo, dispreţuieşti felul în care se fac lucrurile în ţara respectivă. Eşti derutat şi ţi-e dor de ţară, familie şi prieteni, te plângi de noua realitate. În această etapă, unii decid să se întoarcă.

3. Anomia sau stresul cultural – Începi să te restabilizezi dar nu mai ştii exact cine eşti şi ce identitate ar trebui să adopţi. Nu te mai poţi subsuma niciuneia. Nu te regăseşti încă în noua cultură, dar nici în cea veche nu îţi mai simţi locul. Eşti între lumi. Nu îţi e chiar bine niciunde, ai crize identitare dar începi să le rezolvi. Deşi continuă, nivelul de stres nu mai e acut, începe să scadă uşor, te resemnezi cu multe chestii.

4. Adaptarea sau asimilarea – În fine, după ani buni, aculturaţia şi-a efectuat ciclul complet, te adaptezi. Eşti în stare să găseşti sens şi valoare în ambele culturi, să vezi ce are fiecare mai bun şi să priveşti lucrurile mai obiectiv. Accepţi noua cultură şi poţi trăi în ea fără compromisuri identitare. Începi să simţi că te asemeni cu noua cultură, păstrând-o însă ca parte a identităţii tale şi pe cea veche – ele pot convieţui de acum fără conflict. Unii merg chiar mai departe (a doua generaţie, de pildă) şi ajung la asimilare în noua cultură, cu care se identifică total.

By the way, am citit într-o carte scrisă de emigranţi români din timpul comunismului că, în Germania, primele trei etape durează circa 6 ani. Pot confirma din experienţa proprie. Eu am ajuns în faza de adaptare abia după 8, în momentul în care am primit cetăţenia şi am simţit că am totuşi un loc şi un statut egal şi aici. Pot spune însă că aceste conflicte identitare sunt destul de puternice cât să îţi zdruncine viaţa. Multe ţin de  motivaţia cu care ai plecat, de ce sau pe cine ai lăsat în urmă, de gradul în care ai reuşit să-ţi recreezi un mediu apropiat în noua ţară. De multe ori, chiar între românii din străinătate apar conflicte datorate faptului că se găsesc în etape diferite ale aculturaţiei. Pe când mă găseam în etapa şocului cultural am suferit ca un câine văzând euforia altora sau recea lor adaptare.

În străinătate, pierzi câte ceva de preţ pentru fiecare lucru pe care îl câştigi. N-ar fi oare mai simplu să ne aranjăm propria ţară ca lumea?

Aştept părerile şi experienţele voastre.

Advertisements

9 responses »

  1. Multumesc pentru confesiile tale, pot zice ca au adus lumina aici 🙂 Si multumesc pentru modelul citat al lui Lewis – interesant si adevarat. Eu sunt de 14 ani in Suedia. Chinurile adaptarii au fost lungi. Si au fost prelungite de ani pacalitori in mediu multicultural universitar care mi-au frinat invatarea limbii si culturii noi, si apoi de alti ani de munca si naveta zilnica peste granita la tertza Danemarca. Am trecut prin crize identitare majore, o perioada lunga ajunsesem sa cred ca viata e o criza identitara permanenta. Ce are romanul in comun cu suedezul? Mi-e greu de gasit un raspuns mai larg decat doar natura umana.

    Eu m-am lecuit complet de intrebare in momentul cand am gasit un model global al identitatilor culturale (bazat pe valorile lor bazale): http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/79/Inglehart_Values_Map2.svg/350px-Inglehart_Values_Map2.svg.png Suedia e la colt, una din cele mai “exotice” natiuni ale lumii.
    Cand intalnesc pe aici straini mai proaspeti si cu ceva problem identitare, le arat harta asta a lumii ca sa zimbim impreuna 🙂

    • Iti multumesc tare mult pentru tot ce ai scris, si mersi de modelul respectiv. Intrucat studiez comunicare interculturala, m-ai nimerit la tzanc!

  2. Andreea, citesc de ceva vreme ceea ce scrii si ceea ce am citit azi, desi nu-i neaparat o surpriza, m-a dat un pic peste cap. Noi suntem in etapa -1: aceea a dorintei de a pleca din Romania. Adun argumente pro si contra de la toti cei plecati deja. Asa ca m-ar ajuta mult sa-mi spui: daca ar fi s-o iei de la capat, ai face la fel?

    • Hm. Tot ce iti pot spune e ca depinde. Unde vreti sa plecati, ce perspective aveti acolo, ce lasati in urma. In ce masura plecarea va insemna o pierdere de statut, de relatii sociale, stres pt copii sau in casnicie. Noi am plecat tineri si nelinistiti la 27 ani fara copii. Initial am plecat pe 3 ani. Job avea doar sotul meu. Am vrut mereu sa ne intoarcem. A venit primul copil cu pb de sanatate si am ramas. Desi sistemul medical nu e nici aici fara pata sau fara incompetenti. Daca as mai face la fel? Greu de spus. Romania din care am plecat noi nu mai exista, acum pare ceva mai dura decat atunci.Spun pare fiindca s-ar putea sa fie doar o impresie. Probabil nu as mai pleca intr-o tara a carei limba nu o vorbesc si nu ma pot exprima ca totalitate a fiintei mele in ea. Sentimentul de totala izolare din mutzenia asta e cumplit. Pe de alta parte, astazi e mult mai usor sa fii imigrant. Noi am plecat cu viza, fara drept de munca (al meu) pe primii doi ani, intr-o tara oricum sceptica la straini. Acum in Europa lumea s-a mai obisnuit, se ofera mai multe cursuri de integrare. Dar incep sa fie si satui de imigranti. Depinde mult la ce job mergeti, nu va imaginati ca vi se fac acte de caritate. Documentati-va beton si cautati sa primiti toate conditiile in scris.
      In momentul de fata cu copiii intrati in sistem aici, happy, sotul o cariera frumoasa, o stare materiala slava Domnului buna si cunoasterea limbii cel mai probabil nu ne-am mai intoarce in Ro – dar pastram mereu un cap de pod acolo, nu suntem din aia de principiul ca acolo totul e fui.

  3. Andreea, mi-a placut blogul tau, ca de obicei, iar tema emigrarii tratata de data asta m-a nimerit la fix. Rezonez complet cu experienta descrisa de tine, confirm si etapele. Sunt de peste 10 ani aici, de la 27 de ani (ce coincidenta ;-). As spune ca aplicarea pentru cetatenie a fost pentru mine mai degraba o incercare de a iesi din starea de disonanta cognitiva. Statutul de cetatean german era aproape de neatins in momentul emigrarii noastre, iar dupa 8 ani, cind Ro era deja in UE si teoretic nu mai era nevoie de cetatenie a fost o decizie de genul: daca tot mi-am cistigat dreptul asta, de ce sa nu-l exercit?
    Am sperat ca fiind cetatean german ma voi simti dintr-o data complet integrat dar… alarma falsa.
    Am venit cu sotia, copilul nostru s-a nascut aici, intre timp am divortat… Poate asta m-a aruncat din nou in etapa 3, nu e usor sa “iesi in lume” – mai ales in cea germana – dupa ce ani buni de zile ai fost la “adapostul familiei”. Din punctul meu de vedere, aproape tot ce mi-am dorit s-a indeplinit, iar ce am invatat pentru viitor e ca trebuie sa am mare grija ce imi doresc.

    • Ciao Bogdan, apreciez mult deschiderea ta. Intr-adevar, poate fi un stres major pt viata de familie, am fost si noi aproape de ruptura de cateva ori. Stiu o sumedenie de cupluri care s-au despartit dupa emigrare pentru ca unuia ii mergea bine, celuilalt nu, unul vroia inapoi, celalalt nu. Sper sa iti regasesti implinirea si iti doresc numai bucurii!

  4. O diagrama a dorului de tzara… Gasesc articolul tau interesant.
    Pentru mine, dorul de tara e ca un fond de ecran al unui calculator…e tot timpul acolo… in diferite situatii de viata noua, in tara straina pe care am ales-o pentru copiii mei acum 13 ani, dorul de acasa navaleste in sufletul meu cu intensitati diferite… cu inima ca un zmeu colorat, vezi lumea de la distanta si poti analiza totul cu o detasare pe care stii ca ai practicat-o in fiecare zi…
    Cuplul meu s-a destramat dupa 20 ani tocmai pentru ca zborul n-a mai fost la unison… unul a invatat mai repede ca altul… Visele s-au schimbat…
    Alienarea ramane…si pleaca odata cu noi.
    Sarbatori fericite,
    Camelia

  5. Wow,ce m-ai nimerit…am ajuns la tine,citind o postare mai veche,de prin 2012,cea cu gloriosul sentiment al maternitatii.Si ce mi-a mai placut!Si ce m-am mai regasit…zilnic ma ascund si eu din aceleasi motive,prin aceleasi locuri.Dar sa revin la subiectul actual…eu,abia am depasit etapa 1 si am pasit cu forta in cea de-a doua…asta dupa 7 luni de trai in Arabia Saudita.Pai aici sa vezi soc cultural….suntem medici amandoi si am plecat din motive pe care toata lumea le cunoaste…S-a ivit ocazia unui post pentru sotul meu si,sincer,satui de ceea ce se intampla in sanatatea din Romania,nu am stat prea mult pe ganduri…cu 2 copii,de 5 si de 2 ani,ne-am gandit ca putem incerca sa vedem ce va fi.Si exact cum vorbeste literatura de specialitate,prima etapa e interesanta,nu prea se simte dorul si chiar credeam ca va fi foarte bine.Dar uite ca,incet,incet,dorul e tot mai acut si iritarea a cam pus stapanire pe mine…acum stiu ca nu vreau sa ramanem prea mult pe-aici si chiar daca planul initial era ca de aici sa plecam intr-o tara din categoria celor pe care Richard Lewis le numeste culturi multi-active,acum imi doresc sa ne intoarcem acasa.Si cel mai important motiv e familia pe care am lasat-o acolo…ne este bine aici,locuim intr-un compound alaturi de americani,britanici si nemti,deci nu este vorba de reguli stricte si purtarea imbracamintei femeilor musulmane pe care trebuie sa o port de fiecare data cand ies din compound(cu care,nu am nici un fel de problema,asta inca mi se pare interesant),sotul este foarte incantat de locul de munca,nivelul de stres a scazut semnificativ,dar eu am decis ca vreau ca, copiii mei sa creasca sub ochii bunicilor,matusilor,verisorilor si prietenilor….deoacamdata asta este problema mea vis a vis de dorul de tara…imi este dor sa traiesc inconjurata de toti ai mei…Nu stim inca ce vom face,deocamdata doar eu imi doresc sa ne intoarcem,sotul meu vrea sa mai stam pe-aici o vreme,ingrijorat evident de ceea ce ne asteapta in spitalele din tara.
    Mi-a placut foarte mult ce-ai sscris la sfarsit…ca in strainatate pierzi cate ceva de pret pentru fiecare lucru pe care-l castigi…ai mare dreptate!

    • Ciao Andreea, si mersi ca ne-ai impartasit trairile tale. Foarte interesant ce spui. Pentru noi si pt. multi altii, tocmai sistemul medical a fost un motiv de a ramane aici, mai ales pentru copii. Acum inteleg ca sunt in RO tot mai multe spitale private, mai civilizate si pline de medici tineri, dar din pacate nu in toate orasele si sunt foarte scumpe. Sunt curioasa care va fi sentimentul tau dupa prima vizita in tara. Va doresc numai bine si bucurii!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s