Creşti un copil, guvernezi o ţară… :-)

Standard

Poate v-am mai dat de înţeles că mă pasionează aşa puţintel psihologia, nu doar cea a copilului, ci şi psihologia economică, socială, comportamentul economic al individului în societate, comunicarea eficientă şi eficace… Am din când în când mici revelaţii. 🙂 Se pare că microcosmosul familiei e un bun laborator de test pentru idei şi soluţii care s-ar putea aplica binişor şi la nivel macro. Păcat că nu prea umblă politicienii cu carneţelul de notiţe după ei. 😉

Hai să vă zic cum stă treaba. Acum vreun an de zile, disperată că fiu-miu (6 ani jumate) nu mânca deloc, era slab ca un ţâr şi tremura mereu de frig, m-am gândit să introduc un factor motivator legat de mese. Nu voiam să fie unul pe termen scurt, fiindcă intenţia mea era să-i dezvolt o gândire pe termen mai lung şi un comportament de durată, nu să-l obişnuiesc de mic cu gratificări instantanee pentru orice pârţ pe care-l trage. Ideea mi-a venit de la un curs de comunicare cu copiii deştepţi ţinut de un psiholog de aici din Munchen – o idee pornită tot de la o altă mamă.

Am stabilit deci următoarele: el decide cât îi pun în farfurie, dar dacă mănâncă totul primeşte 1 punct. La 10 puncte primeşte un Snickers iar la 20 o revistă din acelea cu jucării înăuntru, pasiunea vieţii lui. Aoleu!, se vor şoca unii. Ai condiţionat copilul în halul ăsta? Da, domle, l-am condiţionat fiindcă era de-a dreptul subnutrit şi alternativa mi s-a părut chiar mai nasoală pentru el. În felul ăsta însă, era şi el direct implicat în decizie.

Nu pot să vă spun cât de frumos a strălucit soarele pe strada noastră după aceea! Dintr-o dată, pentru el, masa aducea cu ea nu doar oroare, ci şi perspectiva unui câştig consistent. Pentru mine, liniştea mult visată. Am redevenit oameni normali. A durat vreo săptămână până a înţeles el cum stă treaba, dar având în vedere că sunt între 3 şi 5 mese pe zi, curând a venit şi primul Snickers. În momentul ăla s-a produs declicul. Regula s-a concretizat într-o recompensă tangibilă şi a devenit noua “normă socială” la noi în casă. Teroarea pământului care ne făcuse mesele de coşmar îmi cerea acum de mâncare şi trăgea de mine să îi scriu punctele. Ţinea minte cât şi dacă a mâncat la grădiniţă (e foarte cinstit – şi oricum, aveam posibilitatea să-l verific). După o vreme l-am lăsat să şi le scrie singur, convinsă fiind că spune adevărul. Sistemul funcţionează între timp atât de bine, încât ne falimentează cu revistele pe care trebuie să i le tot cumpărăm. Refuză în continuare să mănânce anumite chestii care chiar nu-i plac (pot respecta asta), dar compensează cu altele. Şi totul fiindcă a recunoscut că puterea de a obţine ce vrea stă chiar în mâna (sau, mă rog, în gura) lui.

Odată funcţional(ă), sistemul sau norma socială are deja o anumită inerţie. Beneficiarul ţine cu dinţii de ea. Recent, văzând că se hrăneşte deja civilizat, i-am zis că de acum e mare şi hai să renunţăm la sistemul cu punctele. Nici vorbă! Acum nu mai vrea el! Preocuparea lui: “păi şi dacă renunţăm, când mai primesc reviste?” Răspunsul meu nu poate fi decât nesatisfăcător, pentru că scoate problema din domeniul regulii clare, pe care ştie cum să o folosească şi care îi dă o garanţie de viitor, şi o aruncă în domeniul arbitrarului (“când vrea mama”).

Şi uite aşa am ajuns să înţeleg nu doar importanţa unei stabilităţi legislative, unei consecvenţe a normelor sociale, ci şi legătura dintre stabilitatea legislativă şi comportamentul pro-activ sau pasiv, optimist sau defetist al indivizilor într-o societate. Atunci când ştii pe ce te bazezi, înţelegi sistemul şi el este stabil, ai o perspectivă clară de viitor. Asta te ajută să devii mai activ, mai implicat, fiindcă ceea ce obţii la final ţine în mare parte de tine. Dacă regulile se schimbă cum bate vântul, oamenii sunt mai pasivi, mai apatici, fiindcă nu au nicio garanţie că vor obţine rezultatul dorit chiar dacă fac tot ceea ce trebuie. Instabilitatea e descurajantă pentru implicarea civică, pentru iniţiativa economică şi dăunează responsabilizării.

Părerea mea! 😉

PS: Altădată şi despre importanţa lipsei de favoritisme între fraţi (“aceeaşi lege pentru toţi”), explicarea clară a diferenţelor şi cum nu e bine să duci ambii fraţi la acelaşi curs (sport, dans, etc.) sau simultan în aceeaşi grupă din cadrul unui curs, pentru a nu exacerba inerentele comparaţii şi gelozii.

Advertisements

Comments are closed.