Uimiri

Standard

Mă uimeşte disponibilitatea oamenilor de a trăi o viaţă desenată pentru ei de alţii. Lipsa dorinţei vulcanice de a şi-o croi, măcar în parte, singuri. De a încerca măcar. Mă uimeşte uşurinţa cu care se  mulează pe forma piesei lipsă a puzzle-ului. Uşurinţa cu care acceptă că lucrul cel mai satisfăcător al vieţii ar fi o maşină nouă. Un jobuleţ, un sălărel, o titulatură. Faptul că a devenit aproape ridicol să ai ţeluri dincolo de nişte limite, iar noi ne modelăm supuşi pe ţelurile meschine care se oferă la televizor.

Mă uimeşte disponibilitatea oamenilor de a înghiţi orice, de a nu se revolta, de a renunţa, de a vegeta, de a da la roată ca şoarecii, nu doar fără fericire, ci, mai important, fără libertate şi fără orice intensitate a vieţii.

Mă uimeşte că imaginea a devenit mai importantă decât conţinutul şi că noi chiar credem că avem relaţii cu oamenii stând la calculator.

Mă uimeşte capacitatea oamenilor de a dansa o viaţă întreagă după cum le cântă alţii şi apoi a se simţi tot ei vinovaţi că n-au dansat cu destul aplomb. Câte energii creatoare irosite astfel!

Mă uimeşte abilitatea lor de a suporta sumedenia de cerinţe inconsecvente şi nesubstanţiale ale celor din jur fără a emite nici măcar o cerinţă autentică de la ei înşişi. Capacitatea de a tolera intolerabilul doar de dragul unui basm pe care şi-l spun lor înşile ca să se poată mângâia singuri pe creştet – un basm menit să-i adoarmă încă o zi, om vedea apoi ce va fi, şi care nu rezistă la un scrutin puţin mai profund al logicii.

Mă uimeşte capacitatea omului de a zâmbi politicos la lucruri care i se par, în realitate, stupide sau strigătoare la cer. Genul ăsta de politeţe are ceva profund tulburător în el. Nu mai cred că e o calitate. Mi se pare un soi de deficienţă, o opacitate. E ceva total “disturbing” în disponibilitatea asta pentru prefăcătorie, în capacitatea asta de a fi total altul la exterior decât eşti la interior. În frica asta de a te arăta autentic, de a pierde turma din jur, căreia oricum nu-i pasă.

Mă uimeşte faptul că nu vuiesc străzile de toată frustrarea pe care o citesc pe feţele oamenilor, chirciţi de nefericire, şterşi, epuizaţi, fără dorinţe. Faptul că au ajuns să creadă că genul ăsta de oboseală blazată şi cronică ce te goleşte de suflet ar fi firescul vieţii.

Mă miră disponibilitatea omului de a trăi fără proiect şi fără vreo performanţă reală. Abilitatea de a-şi aroga toate măruntele succese dar de a da vina, pentru eşecuri, pe factori din afară.

Mă uimeşte că atunci când eşti tratat ca un gunoi, nu te revoltă faptul acesta, dar te revoltă lupta vocală a celor care nu acceptă să fie trataţi ca gunoaie… Aia e problema reală, ăia încalcă un tabu.

Lasă “societatea” să-ţi spună ce şi cât ai voie să dăruieşti, cât şi cum şi pentru ce să simţi, să-ţi reglementeze până la sufocare cadrul, căci, nu-i aşa, te consideră prea prost şi prea slab ca s-o faci singur. Învaţă numai ce ţi se predă la şcoală, crede orice hype al momentului, bagă bani în orice prostie, fă numai ce zic VIP-urile că e ok să-ţi doreşti. Nu mai iubi. Nu gândi singur şi nu mai întreprinde nimic, că ne-am născut să consumăm şi să fim consumaţi. E rău să vrei mai mult de atât.

Lasă tăticul stat să aibă grijă de tine, dormi liniştit şi apoi miră-te că  nu mai are bani să-ţi dea pensie. Umblă toată viaţa pe dunga albă, nu depăşi sertărelul mediocru ce ţi-a fost alocat, nu fi prea bun că-i complexezi pe alţii, nu fii independent fiindcă o să sufere nişte experţi în lamentări care s-au agăţat de tine fără să te întrebe dacă eşti de acord şi care în general nu vor să mişte nimic, iar la final, când te-ntâlneşti cu cerul şi linia s-a terminat, rămâi acolo în limbo, confuz şi derutat, incapabil să faci saltul fiindcă nu-ţi dă nimeni indicaţia liniştitoare.

Sau resemnează-te pur şi simplu să cazi.

Advertisements

3 responses

  1. Desi suna ca o scuza, si eu sunt de acord ca programarea sociala are loc inca din copilarie pentru a facilita manipularea omului de rand. Una e sa constientizezi si alta sa treci la fapte, mai ales daca actiunea ta e sanctionata in acelasi context de “pat al lui Procust”. Probabil ca pe linga curaj e nevoie de un IQ mai mare ca sa treci de la constientizare la actiune. Sau nu?

    • interesant ce zici. nu stiu daca IQ sau pur si simplu ratiune, intelepciune… tarie de caracter.