Dl. Goe vs. “Cuminte şi ascultător” – sau ce încape între

Standard

În ultimele două zile mi-au căzut sub ochi două articole foarte interesante care, cred eu, sunt legate într-un mod nu chiar superficial.

Primul, care se referă la conceptul german de educare a copiilor (presupunând atât structură cât şi libertate de decizie, şi cu care, în ciuda diverselor observaţii pe care le-am mai adus în decursul timpului, sunt în mare măsură de acord), poate fi citit aici:

http://romaningermania.ro/intrecerile-si-ambitiile-romanesti-ruineaza-psihicul-copilului/ (mersi, Dana!)

Cel de-al doilea aparţine cunoscutului psiholog Daniel David şi echipei sale de la Cluj, şi se referă la psihologia poporului român (“Cum suntem, cum credem că suntem şi cum vrem să fim”) – îl puteţi citi, pe scurt, aici:

http://m.hotnews.ro/stire/19787285 (mersi, Roxana!)

Sunt câteva aspecte care fac conexiunea, după părerea mea, între aceste două articole şi care îmi stau de mult pe suflet. Cred din toată inima că felul în care ne educăm copiii este strâns legat de genul de structuri şi sisteme sociale pe care vor fi apoi capabili să le dezvolte.

Nu doresc să generalizez, însă, din observaţiile şi experienţele mele, în stilul românesc de educare a copiilor se pot totuşi distinge două mari direcţii – două extreme la fel de dăunătoare:

1. “Copilul meu e cel mai grozav copil din Univers no matter what, infinit mai special decât alţii numai fiindcă l-am făcut io”, are voie orice pe costul altora (al celor “proşti”) şi creşte monstruleţ narcisist. Din adulări şi hiperprotejare nu-l scot. Îi pun covorul roşu oriunde se mişcă. Nimic nu e vina lui, toţi sunt tâmpiţi şi conspiră împotriva prinţişorului/prinţesei hipersensibiloase. Modelul Dl.Goe.

2. “Copilul meu mă nemulţumeşte şi nu face nimic bine – el trebuie să fie perfect, altfel mă face de ruşine”; îmi strică statutul.  E o păpuşă pe sârmă, trebuie retezat, modelat (mutilat?), supraeducat ca să fie cel mai: spiritual, sportiv, deştept, răbdător, adaptat, politicos, artistic şi genial din lume. Preferabil să joace doar cum îi cântă clanul posesiv care bâzâie ca un elicopter vanitos zi şi noapte în jurul lui. Să nu aibă niciun gând propriu, să se subsumeze scriptului pe care i l-am scris fără să-l întrebăm şi în general să ne facă mândri şi să nu ne strice self-image-ul. Îl critic în public cu fiecare ocazie, îl educ pe bază de vinovăţie, ruşine şi inconsecvenţă, îi forţez mâna, răspund în locul lui, îi ucid spontaneitatea şi-l fac să se îndoiască pe vecie de sine.

Între egourile umflate cu pompa, fade, afectate, egoiste, antisociale – şi cele strivite, supuse tuturor, mereu adaptate obedient spre a face pe plac şi a “merita” iubirea părintească, stilul românesc actual cu greu lasă să se dezvolte fir de suflet. Ne băgăm peste ei şi îi influenţăm continuu. Dar le facem oare un bine? Mă îndoiesc. Cred că de cele mai multe ori doar îi agităm şi dezorganizăm. Îi “scoatem din ale lor” ca să alerge pentru medaliile noastre.

Prins cumva între Dl. Goe obraznic (copil adaptat rebel) şi spiritele supuse, reprimate, ale celor “ascultători”, (copii adaptaţi obedienţi) conceptul românesc de educaţie dă naştere prea puţinor caractere echilibrate, complete, libere, autonome şi independente (copii liberi).

Şi aici văd legătura cu profilul psihologic al naţiei şi, chiar mai departe, cu instituţiile şi nivelul de (in)justiţie socială. Pentru mulţi români, copilul trebuie să fie genial, să iasă în faţă şi să ia caimacul ca să-şi asigure accesul la resurse şi propăşirea, pentru că nu avem tradiţia instituţiilor democratice, echitabile şi incluzive. Suntem conformişti şi mizantropi, cu un coeficient foarte scăzut de self-efficacy, pentru că aşa am fost şi suntem educaţi din copilărie. Suferim de “learned helplessness”. Copiii nu experiază, nu explorează, nu testează liber. Vor fi mai “safe” pe termen scurt, vor sări din adaptare în adaptare, dar vor fi dezavantajaţi şi mai puţin echilibraţi pe termen lung. Vor şti mai greu cine sunt ei cu adevărat, ce cred ei şi ce-şi doresc. Le va lua ani de zile să se dezmeticească. Apoi vor repeta probabil sistemul şi programarea din copilărie.

Nici părinţii, nici şcoala, nici biserica noastră nu par că îşi doresc oameni independenţi, cu gândire deschisă, temeinică şi liberă, universalişti şi care să se încreadă în propriile forţe. Părinţii vor să li se gâdile vanitatea sau îşi transmit traumele şi fricile fără discernământ, educatoarele au “preferaţi”, profesorii fac favoritisme, programa şcolară impune dogme nereflectate, instituţiile publice ne vor docili şi incapabili de automotivare, de autoorganizare. Cicălim copiii pentru obsesiile/temerile noastre, fracturăm creşterea, dezvoltarea, aptitudinile naturale ale omului – şi numim asta grijă.

Să recunoaştem: noi, românii, cei mai mulţi, mai ales generaţia care suntem acum părinţi, am fost obişnuiţi să gândim categoric şi să ne exprimăm totalitar – şi continuăm să o facem. Când ceva nu ne place ” e o tâmpenie”, când cineva ne deranjează “e un dobitoc”. Copiii noştri, crescuţi în Germania, vorbesc deja altfel. “Eu găsesc că asta nu e bine”, “mie nu mi se pare frumos”, “pentru mine nu e bun la gust”. Şi pentru diferenţa asta de poziţionare şi de ton, pentru conştiinţa faptului că o percepţie sau o interpretare personală nu reprezintă neapărat adevărul absolut, eu îmi scot în faţa lor pălăria.

Totul începe din copilărie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s