Category Archives: ENGLISH

48 Hours in London – Plus 3 Misconceptions Gone

Standard

The graduation cap kept slipping off my head and the tassel was getting into my visual field, occasionally blotting out important surrounding objects, like pillars or toilets. I couldn’t bend down, nod, or even glance at my phone. I was beginning to get an inkling into why all graduands look so dignified – standing tall, chin up, gaze fixed firmly ahead, stiff smile. They must be terrified of dropping the thing…

I hadn’t worn a robe before either, and this ceremony at the London Barbican for alumni of the University of London’s International Programmes was my first British-style graduation, national anthem and all.

So when the lady at the dressing booth carefully placed and arranged the heavy black robe on my shoulders, the eerie weight of responsibility settled on them too.

I was on my best behavior: walked across the stage confidently when my name was called (having wisely ditched my stilettos in favor of more sensible flat-sole boots), bowed imperceptibly to the Vice-Chancellor and the other members, looked proudly (how else, cap was unstable) up into the audience, shook someone’s hand and was utterly relieved to be seated again without any major incident.

I was all too happy to relax and watch the long procession of excited graduates that followed, their enthusiasm, the faculty speeches, and the subtle yet undoubtedly motivating and inspiring pomp of the ceremony.  I barely fidgeted. The fact that I was dead beat after hours of walking through London must have had something to do with it.

Trying to pack this buzzing and fascinating city into only 48 hours and tick most of the major boxes on my to-see list is no small feat. It is, in fact, for no small feet at all. I have come dangerously close to a broken back, but I did manage to get a pretty good sense of the place, if I do say so myself.  Yes, boys and girls, it can be done!

So, as my throbbing, swollen feet are my witness, and in my capacity as surface-scratcher extraordinaire, I feel it is now my duty to dispel at least 3 common misconceptions right off the bat:

1. English food is terrible.

No way. Not necessarily. The gusty winds of healthy living are sweeping through the busy streets and teeming bike lanes of London, with tasty treats, leafy salads, fresh thick soups and vegan sandwiches on every corner. Things like pumpkin or papaya slices on rye bread with seeds, arugula, coleslaw, vegan mayo, vegetables and cheese can make a wholesome yet light and savory breakfast at a fraction of the price of fish and chips. Eat away! The food scene is amazing, and old traditional pubs, local steakhouses, elegant seafood restaurants, or first-class international cuisine are equally sophisticated and delightful. I particularly liked the looks of some eateries around Covent Garden.

2. The British are sticklers for protocol. (You know, stiff upper lip, haven’t been properly introduced type of stuff…)

Well, what can I say, if you marry into the Royal family (new wedding coming up!) most likely, but then you’ve brought it upon yourself. In my experience, however, even during official ceremonies there is the occasional cutting of slack, and guidance is always offered with smiles and in a calm tone of voice.

On the streets, the British are considerate and friendly chaps (and lads), who do not seem at all phased by the bustling crowds and will always take a second to give you directions or duck while you’re trying to photograph the sights. There will be a polite sorry for every brush against your arm, and thank yous are abundant. Never an arrogant snarl, never a condescending eye roll. There is a touch of affability and humor with every interaction. (Oh, I love decorum and a good upbringing!)

And even though the city is as vibrant, diverse and fast-paced as they come (more than 300 different languages are spoken in London schools), I did not get a sense of hectic rage among its inhabitants at all. They are lax and at ease in the commotion (occasional exception: cyclists – no, they are not training for the Tour de France, they’re just pedaling to work). To my complete surprise, most pedestrians don’t pay the slightest attention to red traffic lights. These seem to be optional, as jaywalking is common. So no sticklers there.

The hard focus on discipline and immediate punishment so typical of Germany is oddly missing here, as is the idea that human communities can only be held together by an obsession with conformity and the strict enforcement of procedures.

3. London is outrageously expensive.

Again, if you want an apartment on the riverbank, overlooking the Tower Bridge, or a nice flat in a posh neighborhood (ok, rents are pretty high everywhere) that will bore a significant hole through your bank account. High-life central London entertainment and tickets to most tourist venues will also take a toll on your finances; croissants and hot dogs in the immediate vicinity of a tourist attraction tend to be quite overpriced. But regular food and transportation fares are decent and even a couple of nights in a pleasant hotel not very far from the City are affordable.

You will see the occasional homeless person, and beggars on the Tube. But you will also see great culture and art (Tate Modern has sections with free access); impressive architecture – an eclectic mix of old and new, gleaming glass-and-steel structures cuddling the grimed walls of old churches, townhouses emblazoned with heraldic symbols, and charming little gardens redolent of rhododendrons; garrulous seagulls on the Thames and a buzzing fleet of red double-decker buses that will seem like they’re all driving on the wrong side of the road!

So be careful when you cross the street, pack an umbrella and enjoy five o’clock tea!

I’ll interrupt my reminiscing now and stand for God Save the Queen as my graduation ceremony closes. London, it’s been a pleasure!

Spoiler alert: here are (some) pictures. Don’t forget to also follow me on Instagram, under ipesardna, for more interesting stuff.

 

See you next time!

 

 

Advertisements

The Darkest Hour

Standard

“În vremurile aspre și triste, oamenii liberi pot să se consoleze întotdeauna cu lecția de bază a istoriei, și anume că tiraniile nu pot dăinui decât printre neamurile slugarnice.”

Winston Churchill,

în Humes, J.C. – Vorbele de duh ale lui Winston Churchill, ed. Humanitas, București, 2008.

 

 

Amiaza pe strada Rotbuchen

Standard

Privesc peretele bătrân invadat de iederă roșie

ca de fierbințeala jenată a unei iubiri

posesive, geloase, târzii.

 

(Săgeata unei nostalgii, pogorâtă din senin în coșul pieptului,

tulbură apa

în care pluteau, inerte, cuvintele.)

 

Nemișcată, clădirea mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,

muți,

din sticlă.

 

Vântul mușcă din blana aprinsă de pe obrazul casei.

Pomeții bărboși, frământați de valuri, freamătă;

prin ei se propagă unda unui murmur

 

de sfârșit

de octombrie.

 

Palmele iederii mai întâi se desprind și-apoi se alipesc

din nou pe tencuială

ca pipăitul orb al unui chip,

ca încordarea unei bolborosiri.

 

Pe asfalt, printre picioarele oamenilor, stoluri de frunze uscate

foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,

galben, cărămiziu.

Se-mbrățișează, se despart.

 

Vin plutind din unghere. Se dau peste cap. Ning de sus.

Aleargă împiedicându-se.

Gonesc către ultima bârfă,

împinse de graba unei catastrofe.

 

Libertate. Finally.

 

În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,

iresponsabil,

doar pentru ele.

 

Se aștern noian lângă bordură,

pun urechea obosită

la burta neagră a străzii

și tac.

 

Se umplu de soare,

se scutură ca de fiorul unui gând

Și ascultă.

Ascultă.

 

Se strâng norii.

O bătrână coboară dealul

cu bicicleta.

 

 

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day (Tocqueville revisited)

Standard

“The first thing that strikes the observation is an innumerable multitude of men, all equal and alike, incessantly endeavoring to procure the petty and banal pleasures with which they glut their lives. Each of them, living apart, is as a stranger to the fate of all the rest – his children and his private friends constitute to him the whole mankind. As for the rest of his fellow citizens, he is close to them, but he sees them not – he touches them but he feels them not; he exists but in himself and for himself alone (…). 

Above this race of men stands an immense and tutelary power, which takes upon itself alone to secure their gratifications and to watch over their fate. That power is absolute, minute, regular, provident, and mild. It would be like the authority of a parent if, like that authority, its object was to prepare men for manhood; but it seeks, on the contrary, to keep them in perpetual childhood: it is well content that the people should rejoice, provided they think of nothing but rejoicing. For their happiness such a government willingly labors, but it chooses to be the sole agent and the only arbiter of that happiness: it provides for their security, foresees and supplies their necessities, facilitates their pleasures, manages their principal concerns, directs their industry, regulates the descent of property, and subdivides their inheritances – what remains but to spare them all the care of thinking and all the trouble of living? Thus it every day renders the exercise of the free agency of man less useful and less frequent; it circumscribes the will within a narrower range, and gradually robs a man of all the uses of himself. The principle of equality has prepared men for these things: it has predisposed men to endure them, and oftentimes to look on them as benefits. 

After having thus successively taken each member of the community in its powerful grasp, and fashioned them at will, the supreme power then extends its arm over the whole community. It covers the surface of society with a network of small complicated rules, minute and uniform, through which the most original minds and the most energetic characters cannot penetrate, to rise above the crowd. The will of man is not shattered, but softened, bent, and guided: men are seldom forced by it to act, but they are constantly restrained from acting: such a power does not destroy, but it prevents existence; it does not tyrannize, but it compresses, enervates, extinguishes, and stupefies a people, till each nation is reduced to be nothing better than a flock of timid and industrious animals, of which the government is the shepherd. 

(…)

By this system the people shake of their state of dependence just long enough to select their master, and then relapse into it again.”

Alexis de TOCQUEVILLE, Democracy in America, Fourth Book, Chapter VI, pp. 861-863 – Bantam Classic, 2004

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

Romanian sights 2017

Standard

 

Exploring (and enjoying) the Carpathian garden! 😉

 

La baltă

Standard

Fierbințeala se scurge peste câmpuri ca șerpii.

Soarele făcut măciucă lovește în moalele capului, pielea se încinge, carotida pulsează ritmic.

Pe luciul apei, pluta undiței nu mișcă.

Vara, feroce, a desenat largi crăpături în sol, cicatricile arsurii.

Doar mușuroaiele de cârtițe par jilave, dar aparențele înșală:  copiii ridică bucăți împietrite de pământ și aruncă cu ele după broaște.

Pe malul opus, vacanța mare chiuie, azvârlind bețe în iaz și ultima zi de școală cu ele cu tot.

O familie de rațe iese de după papură călcând apa. Al optulea pui se prăbușește stângaci din stuf, pedalând grăbit din urmă.

Lișițele se scufundă după pește.

Nu trage. E aproape prânzul.

Miroase a uscăciune densă, vitală. Ierburile înalte se înclină ușor sub adiere, parcă duc întreaga greutate a cerului.

Azuriul e spălăcit, arcuit, fără nori. Ridici pălăria de paie și lași aerul să treacă peste sudoare, răcorind-o o clipă.

Libelulele verzui sunt grase și joacă sârba peste poteci.

Copleșiți de amiază, cosașii zumzăie ca pentru sine, monoton și monastic, mantra incomunicabilă a câmpiei bănățene.

Cât privești împrejur, orizonturi. Doar frumusețea asta simplă, suportabilă, eliberatoare.

Pește ioc.