Category Archives: Gesellschaft

River Revival


Trying to stay in shape during social distancing.

A river, a grove, a few less trodden paths on a sun-flooded morning. Glimpses of real beauty. And a little piece of heaven.

Copyright A. Sepi 2020. All rights reserved


(Post)modern obsessions


Have you noticed how the following themes keep popping up, almost obsessively, in contemporary discourse – in the media, in the public sphere and increasingly in ourselves?

This obsession with sex – and complete devaluation of love and tenderness and commitment.

This obsession with doing – and complete devaluation of being.

This obsession with the intensity of fragmented experience – and complete devaluation of profoundness and resilience and eternity.

This obsession with work and maximization – and complete devaluation of contemplation and spirituality. Of the time it takes to realize that you have a soul, that you are a human being capable of transcendence, not a machine plugged in to churn out as many objects as possible per unit of time.

We treat ourselves and each other as equipment, as products. We apply to beings the logic of machines. We have transferred the maximum efficiency mantra of the technological sector to human life. We have internalized the algebraic depersonalisation, the callous disregard, the flattening subjugation of being to efficiency and utility present in our discourses. We find it OK to behave and to be treated increasingly like predictable robots or like working animals. Like mammals, all dapper and happy to be allowed to act out their basest instincts.

This obsession with Darwinism, with us as little more than physical organisms in biological evolution, this bench-marking against apes, not against angels or saints. This devaluation of angels and saints as melodrama and cheap esoteric – or, even, as oppression. This talk of our “natural instincts”. Nature, our nature, as a new goddess. But should we always make way for our natural instincts? Will that improve us? What will build more character and more goodness and a deeper path to the absolute we secretly yearn for?

(Is something good or legitimate simply because we were born with it? Because we acquired it? Because it is fun? Because it brings pleasure or monetary value? Are we not supposed to transcend ourselves?)

This frenzy of devaluation… No religion, but brand religion. The branding iron.

What is slavery for theoretically free individuals? According to Simone Weil, the disconnect between one’s efforts and their life’s work. (We work, but we no longer have a life’s work, an opus, an oeuvre. We expect our work to be the foundation of our identity, but in fact, so many of us no longer feel like creators. We no longer develop our being in the process of our work. Work all too often feels like odd life-draining tasks under excruciating time pressure, away from the ones we love. It no longer feels like purpose. Just endless busyness. Our work has control over us, but we no longer have much control over it.)

What else is slavery? In Gravity and Grace, S. Weil goes on to say it is the coercion to accept that “reading” of yourself, that interpretation of yourself, which others stamp on you. Having no choice or having only wrong choices. Allowing yourself to be devoured by exhausting activities, and making all this daily effort simply to stay in your current condition – no horizon, no finality, mere survival. Day to day to day. The arbitrariness of how you are treated. The dependency. The addiction.

Any illusion begins to feel real when enough people accept it and internalize it as “the thing to do”. Repeated, it reproduces, it propagates.

This destruction of the human soul…

We no longer recognize the sacredness of our own and each other’s being.

Will the human spirit ever rise against this flattening iron?…



The Sacred and the Profane


“Just as a modern man’s habitation has lost its cosmological values, so too his body is without religious or spiritual significance. In a summary formula we might say that for the nonreligious men of the modern age, the cosmos has become opaque, inert, mute; it transmits no message, it holds no cipher. The feeling of the sanctity of nature survives today in Europe chiefly among rural populations, for it is among them that a Christianity lived as cosmic liturgy still exists.”

Mircea Eliade – The Sacred and the Profane (The Nature of Religion) – written in 1956

PS: Could science (or rather, scientism and other isms) supply the new non-theistic religious experience? Certain ideological positions seem to enjoy “sanctity” status, while others are taboo. There is even talk of “brand religion” in marketing, with brand communities built around a consciousness of kind, traditions and rituals (for shared memories, experiences and behaviors), and a sense of solidarity and moral responsibility among members! Can man make sense of his journey and his life without transcendence, and without a higher authority or a fixed frame of reference (the Absolute)? What do you think?

Quotes of the Day


“When one tries to rise above Nature one is liable to fall below it. The highest type of man may revert to the animal if he leaves the straight road of destiny. (…) There is danger there – a very real danger to humanity. Consider, Watson, that the material, the sensual, the worldly would all prolong their worthless lives. The spiritual would not avoid the call to something higher. It would be the survival of the least fit. What sort of cesspool may not our poor world become?”

Arthur Conan Doyle – The  Adventure of the Creeping Man

“- Your life is not your own, he said. Keep your hands off it.

– What use is it to anyone?

– How can you tell? The example of patient suffering is in itself the most precious of all lessons to an impatient world.”

Arthur Conan Doyle – The Adventure of the Veiled Lodger

Revisiting the Stoics


Well, you know what they say, some things never change. Anxious, dissatisfied, relationship not going well? So what else is new?

I’ve recently come across the following, from Epictetus:

“There are things which are within our power, and there are things which are beyond our power.” (…)

“Within our power are opinion, aim, desire, aversion, and, in one word, whatever affairs are our own. Beyond our power are body, property, reputation, office, and, in one word, whatever are not properly our own affairs.” (…)

“Remember, then, that if you attribute freedom to things by nature dependent, and take what belongs to others for your own, you will be hindered, you will lament, you will be disturbed, you will find fault both with gods and men. But if you take for your own only that which is your own, and view what belongs to others just as it really is, then no one will ever compel you, no one will restrict you, you will find fault with no one, you will accuse no one, you will do nothing against your will; no one will hurt you, you will not have an enemy, nor will you suffer any harm.” (…)

– from Enchiridion I

And also, this:

“When I see anyone anxious, I say, what does this man want? Unless he wanted something or other not in his power, how could he still be anxious?  A musician, for instance, feels no anxiety while he is singing by himself; but when he appears upon a stage he does, even if his voice be ever so good, or he plays ever so well. For what he wishes is not only to sing well, but likewise to gain applause. But this is not in his own power.”

– from Discourses, On Anxiety.

Source: W. Ferraiolo, Stoic Counsel for Interpersonal Relations

Educația, între formare și informare


Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).



Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.


(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)


Ancient words of counsel?


“It may be said that every individual man and all men in common aim at a certain end which determines what they choose and what they avoid. This end, to sum it up briefly, is HAPPINESS AND ITS CONSTITUENTS. (…)

We may define happiness as prosperity combined with virtue; or as independence of life; or as the secure enjoyment of the maximum of pleasure; or as good condition of property and body, together with the power of guarding one’s property and body and making use of them. (…)

From this definition of happiness it follows that its constituent parts are:

  • good birth, plenty of friends, good friends, wealth, good children, plenty of children, a happy old age, such bodily excellences as health, beauty, strength, large stature, athletic powers, together with fame, honor, good luck, and virtue.

A man cannot fail to be completely independent if he possesses these internal and external goods (…). (Goods of the soul and of the body are internal. Good birth, friends, money and honor are external). (…)

The phrases ‘possession of good children’ and ‘of many children’ bear a quite clear meaning. Applied to a community, they mean that its young men are numerous and of good quality: good in regard to bodily excellences (…) and also in regard to the excellences of the soul, which in a young man are temperance and courage. (…) Communities as well as individuals should lack none of these perfections, in their women as well as in their men. Where, as among the Lacedaemonians, the state of women is bad, almost half of human life is spoilt.”

Aristotle – Rhetoric, 1360b-1361a.

(Translated by W. Rhys Roberts – The Modern Library, New York, 1984)

Despre “sfânta” ospitalitate


A fost odată ca niciodată…. literalmente.

Petrecându-mi eu zilele în pitoreasca Bavarie și târându-mi țurloaiele pe strada mohorâtă de toamnă și de ploaie ca să-mi duc odrasla la grădiniță, unde nu-mi stă frate mintea-n loc când dau peste următoarea arătare:

Ei bine, da, un wohnmobil. Un camper. Ce mare filosofie, ați zice voi, naivilor. Ce mare filosofie, m-am gândit și eu.

Nu-i mai mare decât unul normal și e parcat perfect regulamentar pe o străduță nu foarte înghesuită (nu există semne de interzis, iar strada e publică). Îmi sar în ochi afișele cu care e tapetat și mă apropii să citesc. Pe măsură ce citesc, ochii mi se bulbucă și încep a-mi face cruci în mod reflex în mijlocul drumului. Mai fac doi pași, încă un afiș. Mai fac doi, încă 3. Pe partea opusă, încă unul roșu aprins. (În total șase afișe.)

Cele mari și colorate grăiesc așa:

Ceea ce faceți aici cu săptămânile (hm?…trec pe acolo zilnic și nu l-am observat până acum, n.m.) este un dispreț față de buna vecinătate și, mai ales, un semn al nepăsării față de aproapele. Parcarea unui vehicul atât de mare (!în fața locuințelor, respectiv a teraselor concetățenilor este un semn de egoism și indiferență, așa cum se găsește adesea la oamenii prost crescuți. (…ca să înțelegeți mai bine, camperul se află la vreo 5 metri de cea mai apropiată locuință, nu e proțăpit direct în fața geamului nimănui; terasele cu pricina au in față: o grămadă de tufe de protecție, apoi un spațiu verde cu pomi și gard viu, apoi trotuarul. Mașina se află dincolo de trotuar, pe șosea.)

“Locul de parcare de mai în față, de la colțul străzii, care a devenit astfel complet confuz și periculos, demonstrează încă odată prostia deținătorului camperului. (…colțul ăla era periculos și înainte, orice mașină mai înaltă reduce vizibilitatea, doar că… omul ăsta nu stă în curbă deloc, dimpotrivă!) În plus, se mai adaugă și faptul că se îngreunează situația parcării locatarilor din cauza unui vehicul al cărui loc nu e aici.  (De câte ori trec eu pe acolo, juma’ de stradă e goală – între timp am trecut și seara.) Nu departe, la câteva sute de metri distanță, există o parcare mare, aproape goală, în fața bazinului de înot.  Ar fi frumos din partea dumneavoastră (după ce l-au făcut cu ou și cu oțet…) dacă ați folosi-o. (…atâta doar că parcarea aia e la juma’ de kilometru și e interzisă în mod expres camperelor!)

Vă mulțumim pentru înțelegere! Locatarii.”

Continui să citesc. De data asta, nevroza se lăfăie pe parbriz:

Stimate domnule posesor al wohnmobilului,

Ați parcat astăzi (tăiat și scris peste: ieri, 14.10.2016), direct în fața terasei locuinței mele și, când mă uit în față, nu mai văd decât un perete alb. Vă rog să fiți atât de amabil încât să parcați fie cu 10 metri mai în spate (în curbă? păi nu ziceați că nu e bine….?), fie cu 50 m mai în față, acolo nu deranjează vederea nimănui (cum? toate blocurile din aval și amonte au geamuri și terase înspre șosea, singurul loc “neutru” e luat)  și în plus nici nu riscați să vă fie murdărit de frunze sau de fecalele de la păduchii pomilor.” (…câtă creștinească grijă!)

(porțiune ilizibilă, că nu m-am apucat să-i mut omului ștergătorul de parbriz, ca vecinii binevoitori), apoi “dar nu direct în fața ferestrelor locatarilor”.

Simt că e momentul să menționez pentru ultima oară că mașina nu se află imediat în fața niciunei ferestre, că o despart destui metri și destul spațiu verde de orice locuință, și că mașina doar stă acolo – adică nu lasă motorul să ruleze ca să-i umple de gaze de eșapament, nu urlă din ea manele, nu-i țiuie noaptea alarmele. Doar stă. Regulamentar. Unde cineva nu are chef ca ea să stea.

Biletul continuă apoi în crescendo, printr-o tumbă retorică subtilă:

“Vă mulțumim mult pentru mutare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” (sic), apoi, adăugat de mână:

“Și mai găsesc că nu este o atitudine de bun vecin să dați jos și să ignorați prietenoasele (!huh?) noastre rugăminți scrise!!!” 

Mai jos, tot de mână, dar cu roşu, apogeul:

“Noi, în Bavaria, avem o deviză: trăiește și lasă și pe alții să trăiască!” (Pe bune, vi se pare?! Sincer, nu-ș ce-ar zice tipul ăsta dacă l-aș întreba… și încă să vezi chestie, și mașina lui are tot număr de Bavaria, ba chiar de München…plătește și el pe aici impozite…)

În fine, afișele astea se repetau cu isterie crescândă de jur împrejurul mașinii. Grijuliu, autorul (sau autorii), le plasaseră pe unele dintre ele în folii de plastic, ca să nu le anihileze ploaia. (Alea colorate erau însă lipite cu scotch direct pe caroseria mașinii).

Mare-i grădina Ta, Doamne, și mulți… încearcă să se uite pe geam la ea și nu pot de un biet camper alb care le răpește priveliștea.

No justification for mass murders


I have kept my mouth shut for the past week to process the terrifying and abhorrent events that unfolded in Germany and France. Trying to get to the facts. Trying to make sense of the senselessness.

But as I keep browsing through (parts of) the press, I can keep quiet no longer. I have read too many articles that attempt to justify what has happened and somehow pin it on the host society. Do we intend to abolish personal responsibility altogether? Do we intend to play into the hands of those who hate and want to destroy us?

Look: German culture might not be the most accomodating place on Earth for foreigners. I have felt it, many others have felt it. But so what? No country can ever please all of its residents. And feeling unhappy/depressed/discriminated should never be accepted as an excuse for committing atrocities.

There is and always has been injustice everywhere. All societies have disenfranchised, discriminated and disgruntled minorities. People whom life or their peers have treated badly. And yet, they don’t go around detonating bombs, blowing innocent people up at random, or hacking them to death with axes and knives on trains and in the middle of the street. Because there is a societal taboo on these things. Because normally, they don’t even occur to people. Because how one deals with injustice and frustration has everything to do with the system of beliefs one chooses to embrace.

It is only when an ideology comes along to justify and encourage this kind of behavior as a legitimate consequence of someone’s “suffering” that horrors like these occur. There are deadly ideologies among us which glorify such a response to frustration and to injustice as legitimate, and we should not buttress them. We should not allow murder to become a pathway to notoriety and fame! Murder is not the way to give meaning to a meaningless life.

So when I see smart people – analysts, intellectuals, journalists – treading the mill of how society as a whole has supposedly wronged or failed these deranged criminals, and thus bears part of the responsibility, I can only shake my head.

I don’t think finding excuses for this kind of behavior is the way to go. Finding excuses only makes frenzied individuals feel even more legitimized – and legitimization is the third stage of conflict escalation. The next is radicalization.

Legitimizing this kind of behavior makes it socially acceptable. That is wrong! Our society should make it clear that absolutely nothing can justify this kind of behavior. We cannot go around saying, well, it makes sense, because they were bullied. Or, well, it makes sense, because they were exploited and discriminated against. No. We should not build these kinds of causal relationships – that somehow, these things are a “natural” consequence. Because by finding excuses for the perpetrators, by espousing theories which attempt to understand and even legitimize terrorism, we are gradually dismantling the taboo on mass murders. Turning them little by little into a socially accepted norm, something “we just have to live with” – and thus stoking the fire of the next round of “avengers”.

I am reminded now of a lesson in social psychology by Dan Ariely. In an attempt to stop vandalism in the Petrified Forest National Park, the Park’s management put up a sign pointing out the problem and informing visitors that so and so many tons of rock formations were being stolen every year. The result? Stealing only increased. Because instead of feeling shamed into protecting it (as our flawed intuition would tell us), visitors now felt that stealing was “the thing to do” in that park. Something along the lines of “if everyone else does it, and it’s so ubiquitous already, why should I be the only sucker who leaves without a souvenir?”  So instead of solving their problem, the park officials actually managed to worsen it, by creating the feeling that vandalism was the social norm in that park – which motivated people to continue to break the law.

Let us be smarter this time. Like something very beautiful I have read, let us become “apostles of a civilization of love”.

Toni Erdmann – A Must See


Toni Erdmann, which has just opened in Germany, is a bizarre independent film that will make you embrace Romania with all you’ve got, and which also manages to lampoon the trappings of corporate life just the right amount. (The impossible loneliness, the ridiculous helplessness of wrestling with a dress that’s too tight amidst the barren luxury of a manicured apartment which is every bit as impersonal as any hotel room is only one such understated example.)

Absurd, funny, touching and unexpected. There will be tears of sadness, tears of derision, tears of joy. And insane amounts of laughter.

Great cast, beautifully acted and fresh, at times minimalistic, at others downright bombastic. Brilliantly directed by Maren Ade and professionally produced by Ada Solomon in Romania. A plea for humanity and tenderness. Please go see this movie.