Category Archives: ROMÂNĂ

Out of Words

Standard

I have given life to two children

I have exhaled all my words

I am all written out of poems.

My Japanese ink paintings are modest

They’ve long been made into paper airplanes.

Here I stand like a leafless tree basking in the nonchalance of autumn.

I draw my vigour from the earth

I squint at the antediluvian depths I have recreated and revived.

I blink out of three pairs of eyes

(The plastic crow on my balcony never blinks – I became disenchanted with doves a long time ago

Flight for me is a flight of stairs.

Watch me carry haikus in my bags as I climb.)

I run my fingers through my hair and pear blossoms fill the floor.

Are you emboldened, literati?

How do you rank against my writing?

I’ve been composing multicolored ribbons of DNA and have mastered

The secret cellular alchemy

Of original thought. And original being.

I’ve been weaving balls of synapses into lyrical epics and dramas

Perfecting my bildungsroman for generations to come.

I have fleshed out my heroes (my villains, too!)

And catapulted glitter into the night sky.

There, read!

 

 

Advertisements

Ninge în Rosenheim

Standard

Cartierul e împăturit într-o tăcere mare, albă, stranie;

se afundă în înserare până la genunchi.

Lumea a devenit improbabilă, fără margini:

prospețimea imaculată a zăpezii – și restul.

Copacii sunt gheme încâlcite de bumbac alb,

din cer se deșiră în tihnă pânzeturi orbitoare și reci.

Cărări tăiate mai adineaori în pântecul feciorelnic al iernii,

ninsoarea le-a pansat cu tifon de fulgi moi.

Cicatricile orașului se vindecă.

Din scutul fonic al zăpezii se desprind cu greu: o clipă trecătoare, frânturi de voci.

Acum sunt lângă tine (te întorci și ești singur),

acum se resorb, înghițite de gaura de vierme a spațiu-timpului,

ca să răsară fantomatic într-un cotlon obscur,

departe de trupurile lor.

(Iată, cei doi îndrăgostiți râzând, aproape te-ai ciocnit de ei).

Pete negre, mișcătoare, se decupează din timp în timp de pe fundalul

monoton, de film mut.

Se nasc, apoi se topesc din nou.

Par dincolo de sticlă, par din altă lume.

Lumea aceasta s-a oprit,

urmele noastre se șterg,

(ca vocile),

contururile dure, paralelipipedice ale realității se estompează,

(înăuntrul lor locuim noi),

dispar încet

sub nămeți.

Doar chiotele copiilor se mai aud de pe dig.

Sănii și tăvăleală.

 

 

The Calm Place

Standard

I.

Name five things you can see, the app said.

I counted drapes, floors, slippers…

I couldn’t name the truth.

I knew I had it somewhere, but I didn’t want

To slide open the drawers of memory again

(the place was so tidy).

Name four you can hear, it menaced.

I strained but heard nothing, nothing.

The room is dead quiet.

I am alone. The sun is quiet, the floors are quiet, my clothes are quiet.

There are no voices, there is no inner music.

Nor did I smell, or touch, or feel.

There was a vague odor of petrol in my rough woolen sweater, but the place

Was unscented.

 

II.

I went to the river.

Here the air is warm and smells

Of dead things that used to be living.

It wraps around my neck like a shawl.

Here the grass is moist and the leaves

In it dry and rustling.

I rub my palm against thick hedges. They scratch.

The autumn sky lowers it golden gaze like a shy geisha.

Young birches lean with honey-tinged bibs toward the water.

They come alive with black birds.

Like inscrutable lenses, willow leaves swirl through the air

Then alight on an eddy.

You guessed it: there’s a breeze.

 

I went to the river.

It is warm.

It goes places.

It hurtles away, quietly.

An old man dressed all ocher and chestnut sits by it and listens

Then checks his pulse.

It is still there.

The river and me, we walk along in opposite directions.

A bike rolls on by, turning the gravel sunwards.

A handsome young man asks me for the time.

I give him what little time I have on me – and he smiles back, clutching a beer.

I came out here to read some Ezra Pound but the place

Is teeming with poets.

 

III.

Let us make here three tabernacles, said the apostle.

One for thee, and one for Moses and one for Elias.

You’ll never know it, but

I’ve never known happiness until now.

By bringing me here, you brought me into being.

 

 

48 Hours in London – Plus 3 Misconceptions Gone

Standard

The graduation cap kept slipping off my head and the tassel was getting into my field of vision, occasionally blotting out important surrounding objects, like pillars or toilets. I couldn’t bend down, nod, or even glance at my phone. I was beginning to get an inkling into why all graduands look so dignified – standing tall, chin up, gaze fixed firmly ahead, stiff smile. They must be terrified of dropping the thing…

I hadn’t worn a robe before either, and this ceremony at the London Barbican for alumni of the University of London’s International Programmes was my first British-style graduation, national anthem and all.

So when the lady at the dressing booth carefully placed and arranged the heavy black robe on my shoulders, the eerie weight of responsibility settled on them too.

I was on my best behavior: walked across the stage confidently when my name was called (having wisely ditched my stilettos in favor of more sensible flat-sole boots), bowed imperceptibly to the Vice-Chancellor and the other members, looked proudly (how else, cap was unstable) up into the audience, shook someone’s hand and was utterly relieved to be seated again without any major incident.

I was all too happy to relax and watch the long procession of excited graduates that followed, their enthusiasm, the faculty speeches, and the subtle yet undoubtedly motivating and inspiring pomp of the ceremony.  I barely fidgeted. The fact that I was dead beat after hours of walking through London must have had something to do with it.

Trying to pack this buzzing and fascinating city into only 48 hours and tick most of the major boxes on my to-see list is no small feat. It is, in fact, for no small feet at all. I have come dangerously close to a broken back, but I did manage to get a pretty good sense of the place, if I do say so myself.  Yes, boys and girls, it can be done!

So, as my throbbing, swollen feet are my witness, and in my capacity as surface-scratcher extraordinaire, I feel it is now my duty to dispel at least 3 common misconceptions right off the bat:

1. English food is terrible.

No way. Not necessarily. The gusty winds of healthy living are sweeping through the busy streets and teeming bike lanes of London, with tasty treats, leafy salads, fresh thick soups and vegan sandwiches on every corner. Things like pumpkin or papaya slices on rye bread with seeds, arugula, coleslaw, vegan mayo, vegetables and cheese can make a wholesome yet light and savory breakfast at a fraction of the price of fish and chips. Eat away! The food scene is amazing, and old traditional pubs, local steakhouses, elegant seafood restaurants, or first-class international cuisine are equally sophisticated and delightful. I particularly liked the looks of some eateries around Covent Garden.

2. The British are sticklers for protocol. (You know, stiff upper lip, haven’t been properly introduced type of stuff…)

Well, what can I say, if you marry into the Royal family (new wedding coming up!) most likely, but then you’ve brought it upon yourself. In my experience, however, even during official ceremonies there is the occasional cutting of slack, and guidance is always offered with smiles and in a calm tone of voice.

On the streets, the British are considerate and friendly chaps (and lads), who do not seem at all phased by the bustling crowds and will always take a second to give you directions or duck while you’re trying to photograph the sights. There will be a polite sorry for every brush against your arm, and thank yous are abundant. Never an arrogant snarl, never a condescending eye roll. There is a touch of affability and humor with every interaction. (Oh, I love decorum and a good upbringing!)

And even though the city is as vibrant, diverse and fast-paced as they come (more than 300 different languages are spoken in London schools), I did not get a sense of hectic rage among its inhabitants at all. They are lax and at ease in the commotion (occasional exception: cyclists – no, they are not training for the Tour de France, they’re just pedaling to work). To my complete surprise, most pedestrians don’t pay the slightest attention to red traffic lights. These seem to be optional, as jaywalking is common. So no sticklers there.

The hard focus on discipline and immediate punishment so typical of Germany is oddly missing here, as is the idea that human communities can only be held together by an obsession with conformity and the strict enforcement of procedures.

3. London is outrageously expensive.

Again, if you want an apartment on the riverbank, overlooking the Tower Bridge, or a nice flat in a posh neighborhood (ok, rents are pretty high everywhere) that will bore a significant hole through your bank account. High-life central London entertainment and tickets to most tourist venues will also take a toll on your finances; croissants and hot dogs in the immediate vicinity of a tourist attraction tend to be quite overpriced. But regular food and transportation fares are decent and even a couple of nights in a pleasant hotel not very far from the City are affordable.

You will see the occasional homeless person, and beggars on the Tube. But you will also see great culture and art (Tate Modern has sections with free access); impressive architecture – an eclectic mix of old and new, gleaming glass-and-steel structures cuddling the grimed walls of old churches, townhouses emblazoned with heraldic symbols, and charming little gardens redolent of rhododendrons; garrulous seagulls on the Thames and a buzzing fleet of red double-decker buses that will seem like they’re all driving on the wrong side of the road!

So be careful when you cross the street, pack an umbrella and enjoy five o’clock tea!

I’ll interrupt my reminiscing now and stand for God Save the Queen as my graduation ceremony closes. London, it’s been a pleasure!

Spoiler alert: here are (some) pictures. Don’t forget to also follow me on Instagram, under ipesardna, for more interesting stuff.

 

See you next time!

 

 

The Darkest Hour

Standard

“În vremurile aspre și triste, oamenii liberi pot să se consoleze întotdeauna cu lecția de bază a istoriei, și anume că tiraniile nu pot dăinui decât printre neamurile slugarnice.”

Winston Churchill,

în Humes, J.C. – Vorbele de duh ale lui Winston Churchill, ed. Humanitas, București, 2008.

 

 

Amiaza pe strada Rotbuchen

Standard

Privesc peretele bătrân invadat de iederă roșie

ca de fierbințeala jenată a unei iubiri

posesive, geloase, târzii.

 

(Săgeata unei nostalgii, pogorâtă din senin în coșul pieptului,

tulbură apa

în care pluteau, inerte, cuvintele.)

 

Nemișcată, clădirea mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,

muți,

din sticlă.

 

Vântul mușcă din blana aprinsă de pe obrazul casei.

Pomeții bărboși, frământați de valuri, freamătă;

prin ei se propagă unda unui murmur

 

de sfârșit

de octombrie.

 

Palmele iederii mai întâi se desprind și-apoi se alipesc

din nou pe tencuială

ca pipăitul orb al unui chip,

ca încordarea unei bolborosiri.

 

Pe asfalt, printre picioarele oamenilor, stoluri de frunze uscate

foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,

galben, cărămiziu.

Se-mbrățișează, se despart.

 

Vin plutind din unghere. Se dau peste cap. Ning de sus.

Aleargă împiedicându-se.

Gonesc către ultima bârfă,

împinse de graba unei catastrofe.

 

Libertate. Finally.

 

În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,

iresponsabil,

doar pentru ele.

 

Se aștern noian lângă bordură,

pun urechea obosită

la burta neagră a străzii

și tac.

 

Se umplu de soare,

se scutură ca de fiorul unui gând

Și ascultă.

Ascultă.

 

Se strâng norii.

O bătrână coboară dealul

cu bicicleta.

 

 

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.