Category Archives: Cultură

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

La baltă

Standard

Fierbințeala se scurge peste câmpuri ca șerpii.

Soarele făcut măciucă lovește în moalele capului, pielea se încinge, carotida pulsează ritmic.

Pe luciul apei, pluta undiței nu mișcă.

Vara, feroce, a desenat largi crăpături în sol, cicatricile arsurii.

Doar mușuroaiele de cârtițe par jilave, dar aparențele înșală:  copiii ridică bucăți împietrite de pământ și aruncă cu ele după broaște.

Pe malul opus, vacanța mare chiuie, azvârlind bețe în iaz și ultima zi de școală cu ele cu tot.

O familie de rațe iese de după papură călcând apa. Al optulea pui se prăbușește stângaci din stuf, pedalând grăbit din urmă.

Lișițele se scufundă după pește.

Nu trage. E aproape prânzul.

Miroase a uscăciune densă, vitală. Ierburile înalte se înclină ușor sub adiere, parcă duc întreaga greutate a cerului.

Azuriul e spălăcit, arcuit, fără nori. Ridici pălăria de paie și lași aerul să treacă peste sudoare, răcorind-o o clipă.

Libelulele verzui sunt grase și joacă sârba peste poteci.

Copleșiți de amiază, cosașii zumzăie ca pentru sine, monoton și monastic, mantra incomunicabilă a câmpiei bănățene.

Cât privești împrejur, orizonturi. Doar frumusețea asta simplă, suportabilă, eliberatoare.

Pește ioc.
 

The Sacred and the Profane

Standard

“Just as a modern man’s habitation has lost its cosmological values, so too his body is without religious or spiritual significance. In a summary formula we might say that for the nonreligious men of the modern age, the cosmos has become opaque, inert, mute; it transmits no message, it holds no cipher. The feeling of the sanctity of nature survives today in Europe chiefly among rural populations, for it is among them that a Christianity lived as cosmic liturgy still exists.”

Mircea Eliade – The Sacred and the Profane (The Nature of Religion) – written in 1956

PS: Could science (or rather, scientism and other isms) supply the new non-theistic religious experience? Certain ideological positions seem to enjoy “sanctity” status, while others are taboo. There is even talk of “brand religion” in marketing, with brand communities built around a consciousness of kind, traditions and rituals (for shared memories, experiences and behaviors), and a sense of solidarity and moral responsibility among members! Can man make sense of his journey and his life without transcendence, and without a higher authority or a fixed frame of reference (the Absolute)? What do you think?

Arrival: The Gift of Language (A Film Review)

Standard

Is time really linear and sequential like our writing? Or could it be, for a more advanced awareness, circular: a spherical sum of simultaneities? When past and future become perceptible and intertwined, is the present any more tangible than the emotion of a flashback or the knowledge of a glimpse forward? Is a vision, a revelation, any less “real” than what we call immediate “objective” reality?

If we were able to see into the future, would we still choose to live it? Can something or someone, once it has existed, ever slip into non-existence? And if time as we imagine it really does not exist, then are possession and ownership really possible or consequential? Can anything (especially time, loved ones) really be gone and lost forever? Or is everything and everyone just a gift.

Is conflict (especially armed conflict) anything else than the ludicrous, petty and futile attempt of an inferior understanding to “protect” an illusory here-and-now? What is the meaning of “weapon”?

Under the guise of a sci-fi action movie/thriller à la Independence Day, Arrival is the poetic unravelling of all these philosophical questions. Enigmatic and dreamy – and played beautifully in all its eeriness by Amy Adams – it ditches the fetishization of science for the more ethereal challenges of language – this system of arbitrary sounds and signs that we take for granted and which reflects, shapes, and limits the way we understand the world.

The film provides an almost mystical fusion of spirituality (albeit more understated) and science (linguistics, mathematical modelling) to challenge many common-sense notions and reawaken us to that foundational sentence: “In the beginning, there was the Word.”

The heroine, Louise Banks, a reputed linguist, is required by the U.S. government to help the armed forces communicate with an alien life form that has materialized on Earth, in 12 different locations across the globe. She must figure out their communication system and translate from human to alien and back, in order to understand the visitors’ intentions. The process is complex.  It becomes apparent that language – an element so overlooked by many of us on a daily basis – is in fact the ferment, the connector and the foundation making it all possible – from science to inter-species communication.

The Sapir-Whorf hypothesis is not mentioned for nothing. It states that the structure of the language we speak greatly influences how we think and behave, how we relate to the world and what sense we make of it. Mastery of a language goes beyond vocabulary and syntax. To internalize another language is to receive the gift of that culture’s schemata and scripts, of their way of perceiving, ordering and making sense of the world. It is always a window into a new, richer understanding of what might be out there.

The film raises some interesting questions from semiotics, about signs and how we attribute signification, about how we decipher speaker meaning to get to real understanding (does the human term “weapon” mean the same to the superior conscience and technology of the aliens – an instrument of death and destruction – or does it mean “tool”?).

We cannot communicate (verbally!) that which we cannot conceptualize. That which we have no word, no sign for. That which our brain has no notion for. Language is constitutive. It not only describes and reflects, it creates realities. But to understand fully, we need more than signs and words: we need meta-communication, para-verbal and non-verbal communication. A presence, an availability, a putting-ourselves-out-there, emotions, trust. Successful communication is taking a chance and moving closer to one another. To create that common reality. To enter each other’s understanding and “read” each other without the mediation of filters.

The alien “ships” are indescribable with our scientific knowledge and lexical fund; they are conundrums. They are present, but they do not literally “land”, since they float inexplicably at some distance above the Earth’s surface. They defy gravity, yet there is gravity inside. They emit no radiation and no waste. The creatures’ writing is circular, it would be like us writing with both hands from both directions at the same time and calculating the exact space we need to meet in the middle. This is a powerful metaphor of past, future and present meeting and intermingling in a multi-dimensional continuum, of left and right hemisphere (not only of the brain, but of the planet) collaborating, etc.

The antithesis between the strict authorization procedure by the military of basic word lists Louise wants to “teach” the heptapods and the incontinent, shallow, incessant speculation of news channels (leading to insecurity and outbursts of violence across the globe) are a poignant reminder of the grave responsibility borne by those who deal with and in words.  “If all you give them is a hammer (…) everything will become a nail.” What we consider to be hard facts is often nothing more than an interpretation – namely, our interpretation of our perceptions. Getting to a more timeless truth requires not only interdisciplinarity, but also the simultaneous and collaborative inputs of all points of view within the same discipline, a multi-dimensional piecing together of complex threads, of different angles of looking at the problem.

It is only appropriate that the film allows a variety of different readings, too. As Romanian philosopher and essayist Andrei Plesu once wrote, the largest, most intriguing questions of life – such as what is time, what is the meaning and purpose of our existence, etc. – cannot be answered “geometrically”, because no answer would ever be exhaustive; they require parables, little stories where all facets of the truth can be brought to light without excluding others.

From a European and Christian perspective, the parallelism between the 12 alien ships (and their 12 pieces of the message) and the 12 Apostles is always at hand. As Louise begins to grasp the heptapods’ language and her awareness expands with this new understanding, as she is given visions, dreams and memories that cannot be clearly ordered on the time axis, as she finds herself solving a major conflict and preserving peace without the conscious awareness of what she had said, we are reminded of Pentecost, the glossolalia and the Holy Spirit alighting on the Apostles (as messengers, too, of a new gospel) and the Biblical verse: “… do not worry how you are to speak or what you are to say, for what you are to say will be given to you in that hour.” Louise does not “learn” the language, she acquires it, she receives it like a gift. It begins to flow from within her, it begins to work within her almost below the level of consciousness.

Arrival also touches on the issue of prescience vs. predestination. When Louise receives the gift of seeing into the future – as heptapods do – she is confronted with all the coming pain, yet she never for one moment is devoid of choice. Ian’s question “Want to make a baby?” drives home that point. She could still say no. She obviously still has free will, and she can make her own choice, but the beauty and fascination of life and love, and her newfound sense of the overlapping and bidirectional nature of time make it an almost inescapable choice.

A mysterious, cathartic movie for all those searching for a richer meaning beyond the here and now, Arrival also brings back some of the lost glamour and appreciation for the complexities of being a (good and responsible) translator.

O carte

Standard

lumina slabă a unui felinar picură coniac pe o mână de frunze lucioase

în rest, doar glasul răguşit şi distant al unui radiou străbate bezna

bezna asta groasă şi caldă ca o plăcintă apetisantă cu cremă,

sâmburele de dinăuntrul pralinei e rotund şi tare

mi se rostogoleşte în gură, în jurul limbii,

ca odinioară săruturile tale lacome.

cum se schimbă dragostea,

nimic mai eliberator

decât pierderea ei.

mă aşez acum

cu o carte pe

pe întuneric

şi o pipăi,

doar o pipăi

coperta ei

m-a atins

în locul

acela

acela

tainic

gata.

ga-

ta.