Category Archives: Cultură

Ninge în Rosenheim

Standard

Cartierul e împăturit într-o tăcere mare, albă, stranie;

se afundă în înserare până la genunchi.

Lumea a devenit improbabilă, fără margini:

prospețimea imaculată a zăpezii – și restul.

Copacii sunt gheme încâlcite de bumbac alb,

din cer se deșiră în tihnă pânzeturi orbitoare și reci.

Cărări tăiate mai adineaori în pântecul feciorelnic al iernii,

ninsoarea le-a pansat cu tifon de fulgi moi.

Cicatricile orașului se vindecă.

Din scutul fonic al zăpezii se desprind cu greu: o clipă trecătoare, frânturi de voci.

Acum sunt lângă tine (te întorci și ești singur),

acum se resorb, înghițite de gaura de vierme a spațiu-timpului,

ca să răsară fantomatic într-un cotlon obscur,

departe de trupurile lor.

(Iată, cei doi îndrăgostiți râzând, aproape te-ai ciocnit de ei).

Pete negre, mișcătoare, se decupează din timp în timp de pe fundalul

monoton, de film mut.

Se nasc, apoi se topesc din nou.

Par dincolo de sticlă, par din altă lume.

Lumea aceasta s-a oprit,

urmele noastre se șterg,

(ca vocile),

contururile dure, paralelipipedice ale realității se estompează,

(înăuntrul lor locuim noi),

dispar încet

sub nămeți.

Doar chiotele copiilor se mai aud de pe dig.

Sănii și tăvăleală.

 

 

Advertisements

The Darkest Hour

Standard

“În vremurile aspre și triste, oamenii liberi pot să se consoleze întotdeauna cu lecția de bază a istoriei, și anume că tiraniile nu pot dăinui decât printre neamurile slugarnice.”

Winston Churchill,

în Humes, J.C. – Vorbele de duh ale lui Winston Churchill, ed. Humanitas, București, 2008.

 

 

Amiaza pe strada Rotbuchen

Standard

Privesc peretele bătrân invadat de iederă roșie

ca de fierbințeala jenată a unei iubiri

posesive, geloase, târzii.

 

(Săgeata unei nostalgii, pogorâtă din senin în coșul pieptului,

tulbură apa

în care pluteau, inerte, cuvintele.)

 

Nemișcată, clădirea mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,

muți,

din sticlă.

 

Vântul mușcă din blana aprinsă de pe obrazul casei.

Pomeții bărboși, frământați de valuri, freamătă;

prin ei se propagă unda unui murmur

 

de sfârșit

de octombrie.

 

Palmele iederii mai întâi se desprind și-apoi se alipesc

din nou pe tencuială

ca pipăitul orb al unui chip,

ca încordarea unei bolborosiri.

 

Pe asfalt, printre picioarele oamenilor, stoluri de frunze uscate

foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,

galben, cărămiziu.

Se-mbrățișează, se despart.

 

Vin plutind din unghere. Se dau peste cap. Ning de sus.

Aleargă împiedicându-se.

Gonesc către ultima bârfă,

împinse de graba unei catastrofe.

 

Libertate. Finally.

 

În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,

iresponsabil,

doar pentru ele.

 

Se aștern noian lângă bordură,

pun urechea obosită

la burta neagră a străzii

și tac.

 

Se umplu de soare,

se scutură ca de fiorul unui gând

Și ascultă.

Ascultă.

 

Se strâng norii.

O bătrână coboară dealul

cu bicicleta.

 

 

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

La baltă

Standard

Fierbințeala se scurge peste câmpuri ca șerpii.

Soarele făcut măciucă lovește în moalele capului, pielea se încinge, carotida pulsează ritmic.

Pe luciul apei, pluta undiței nu mișcă.

Vara, feroce, a desenat largi crăpături în sol, cicatricile arsurii.

Doar mușuroaiele de cârtițe par jilave, dar aparențele înșală:  copiii ridică bucăți împietrite de pământ și aruncă cu ele după broaște.

Pe malul opus, vacanța mare chiuie, azvârlind bețe în iaz și ultima zi de școală cu ele cu tot.

O familie de rațe iese de după papură călcând apa. Al optulea pui se prăbușește stângaci din stuf, pedalând grăbit din urmă.

Lișițele se scufundă după pește.

Nu trage. E aproape prânzul.

Miroase a uscăciune densă, vitală. Ierburile înalte se înclină ușor sub adiere, parcă duc întreaga greutate a cerului.

Azuriul e spălăcit, arcuit, fără nori. Ridici pălăria de paie și lași aerul să treacă peste sudoare, răcorind-o o clipă.

Libelulele verzui sunt grase și joacă sârba peste poteci.

Copleșiți de amiază, cosașii zumzăie ca pentru sine, monoton și monastic, mantra incomunicabilă a câmpiei bănățene.

Cât privești împrejur, orizonturi. Doar frumusețea asta simplă, suportabilă, eliberatoare.

Pește ioc.
 

The Sacred and the Profane

Standard

“Just as a modern man’s habitation has lost its cosmological values, so too his body is without religious or spiritual significance. In a summary formula we might say that for the nonreligious men of the modern age, the cosmos has become opaque, inert, mute; it transmits no message, it holds no cipher. The feeling of the sanctity of nature survives today in Europe chiefly among rural populations, for it is among them that a Christianity lived as cosmic liturgy still exists.”

Mircea Eliade – The Sacred and the Profane (The Nature of Religion) – written in 1956

PS: Could science (or rather, scientism and other isms) supply the new non-theistic religious experience? Certain ideological positions seem to enjoy “sanctity” status, while others are taboo. There is even talk of “brand religion” in marketing, with brand communities built around a consciousness of kind, traditions and rituals (for shared memories, experiences and behaviors), and a sense of solidarity and moral responsibility among members! Can man make sense of his journey and his life without transcendence, and without a higher authority or a fixed frame of reference (the Absolute)? What do you think?