Category Archives: Cultură

Quote of the day

Standard

“Understanding a people’s culture exposes their normalness without reducing their particularity. (…) It renders them accessible: setting them in the frame of their own banalities, it dissolves their opacity.”

Clifford Geertz – The Interpretation of Cultures (Basic Books Classics)

On migration and diasporas

Standard

“To live “in diaspora” is to reside in one place but to keep in motion an emotional, cultural, or political relationship with another, whether it is the site of one’s nativity that subsequently became a point of departure or an ancestral “homeland” virtually conjured but never visited. (…)

Diasporas (…) are platforms where received notions of cultural affiliation, religious inclination, and political persuasion can come undone or become entrenched and exaggerated. (…) They can be sites of recycling as much as of reinvention. (…)

But (…) all migrants, across a wide range of social positions, nonetheless share the “experience that their movement results in a certain degree of expulsion from their territorial, political, juridical, or economic status. Even if the end result of migration is a relative increase in money, power, or enjoyment, the process of migration itself almost always involves an insecurity of some kind and duration. (…) The gains of migration are always a risk, while the process itself is always some kind of loss.”

S. Illot, A.C. Mendes, L. Newns (eds.) – New Directions in Diaspora Studies (Rowman & Littlefield, London, 2018)

Scrisoare către Biserica mea

Standard

Simt cum alunec. Simt cum mă pierd: tot mai adesea pe margini, tot mai adesea departe.

Simt cum mă smintește fiecare creștet de femeie încovoiat și îmbrobodit, de parcă demnitatea luminoasă a făpturii umane, suficient de bună ca Dumnezeu să coboare în ea, e o vinovăție perpetuă ce trebuie mereu împilată și pironită cu ochii în pământul în care oricum se va întoarce-n curând. De parcă filamente de divinitate nu s-ar extinde în tot și în toate, chiar și în ADN-ul firului de păr. De parcă cerul n-ar fi sus.

Simt că nu mă mai regăsesc. Simt că nu mai zbor – și în același timp sunt sigură, atât de sigură, că am în mine identitate de făptură cu aripi.

Datoria ucide dragostea. Vinovăția chinuie, cocoșează și zăgăzuiește.

Rigoarea cultului, corectitudinea ritualistică, ordinea – toate bune și utile și necesare, dar cum rămâne cu iubirea? Nu riscăm să pierdem, sub formalism încăpățânat, tocmai esențele – tocmai acea înțelepciune caldă, frumoasă, eliberatoare și ziditoare de suflet?

Dragă Biserică,

Oare iubirea înseamnă monolog?

Oare înseamnă să mă reduci și tu la un rol standard, să-mi spui mereu că știi mai bine decât mine cine sunt și cum să înțeleg viața, că nu pot gândi cu capul și cu inima proprii? Nu mă strivește destul lumea? Sigur că voi greși. Sigur că trebuie să mă îndrumi. Dar nu mă goli și tu de varietatea de daruri care palpită în mine, ca om real și ca femeie.

Nu mă fă să mă gândesc la ce port între picioare în momentul în care intru în biserică și trebuie să mă așez în sertărașul pe care mi l-ai decis, la stânga (cu toate conotațiile biblice negative ale unei asemenea împărțiri). Când vin să mă rog, să mă întâlnesc cu Dumnezeu, eu mă simt pur și simplu persoană – persoană lăuntrică, persoană umană – ca tine, drag cleric, ca oricare alții. Nici prin cap nu-mi trece diferența de gen. Sexul nu mi l-am generat singură, nu mi l-am ales eu, nu e nici merit și nici pedeapsă, prin urmare o segregare pe acest criteriu îmi apare arbitrară și îmi aduce aminte (respectând proporțiile, desigur) de triajele de la Auschwitz. Căci orice diferențiere pe criterii arbitrare nu este decât începutul unei lungi și crunte discriminări. De ce trebuie rupte familiile în două? Unde e armonia în asta?

Când îmi spui că m-am născut cu o singură menire anume, când îmi spui că mi se potrivește o singură modalitate de a crea sau un singur model, e ca și cum mi-ai desena perimetre în nisip din care n-am voie să ies. Apoi îmi zici că asta e libertatea adevărată care dă sens vieții, și că pentru protecția mea o faci. Poziția veterotestamentară a femeii era însă și rezultatul nemijlocit al unui anumit context istoric, socio-economic, politic și tehnologic. Astăzi, oamenii nu mai sunt dependenți de pământ, de plug, de păstoritul animalelor ori de forța brațelor; își câștigă existența cu mintea lor. Inclusiv femeile. Astăzi, anumite procese fiziologice feminine nu mai reprezintă condamnări la izolare, murdărie și inactivitate. Astăzi, interacțiunile dintre oameni se modelează pe structuri democratice, incluzive, participative și cu ierarhii considerabil mai plate. Dumnezeu însuși a coborât din cer pe pământ. Vârsta umanității e alta.

Când îmi zici apoi, scurt și fără dileme, (prin vocea unui preot autor la un ziar de circulație națională) că „practic, Adam este raționalul, iar femeia reprezintă afectivitatea”, mă frapează din nou tușele grosolane ale demarcajului. Oare realizările spiritului și ale intelectului sunt sortite doar bărbaților? Nu se îngemănează oare rațiunea, afectivitatea și voința în toate ființele umane? Dacă sunt cerebrală sunt oare defectă? Nu pot să am și rațiune și profunzimea cutremurătoare a trăirii emoționale? Eu cred că da. Știu că da. Oricum nu suntem nici unii nici alții nici pe departe atât de raționali cum ne-ar plăcea să credem (cercetările psihologiei sociale, cele referitoare la tipurile și incidența erorilor de raționament, etc. sunt astăzi la îndemâna oricui).  Și apoi, între noi fie vorba: Adam – raționalul? Adam, care, în loc de argumentație solidă împotriva ispitei și a ispititorului, se lasă păcălit, se ascunde cu lașitate și aruncă apoi vina, dintr-o suflare, și pe femeie și pe Creator?…

Nu vreau să smintesc pe nimeni. Nu știu dacă sunt, neapărat, o feministă. Nu cred că trebuie să fim cu toții identici, nici nu îmi plac femeile arogante, revanșarde sau agresive. Îmi plac însă cele inteligente, subtile, bogate sufletește, dârze. Verticale. Care pot și iubi, și accepta cuviincios, dar și lupta pentru o idee.

Sunt doar o persoană care vrea să iubească și să fie iubită, care vrea să înțeleagă; o persoană care a gustat din satisfacția, din libertatea și din pacea de a putea trăi și crea fără etichete. Se întâmpla tot în Biserica Ortodoxă, acum mulți ani, când am intrat în ea, după Revoluție – pe când era bucuroasă să primească suflete sincere fără a ridica gărdulețe și pe când libertatea harului nu se cochilizase încă.

Dragă Biserică,

Te rog nu îmi găsi vină în complexitate doar pentru că am îndoieli, pentru că ies din partitura alocată de alții care n-au trăit nicio clipă în pielea mea, pentru că îndrăznesc să întreb. Răspunde-mi. Maria a îndrăznit să întrebe îngerul. Samarineanca a îndrăznit să îl ia la întrebări pe Hristos. Care nu s-a înțepoșat tot că el e bărbat, ba în plus și Dumnezeu. N-a certat-o pe bolnava care s-a atins de el în ascuns. Hristos nu trebuie apărat de cei care îl caută.

Iartă-mă, dar nu vreau să mă raportez la Dumnezeu printr-un respect țeapăn, rece și anxios, înrădăcinat în teamă și datorie. Nu mai vreau liste de păcate. Mă înspăimântă pur și simplu unele îndrumare de spovedanie primite de copii. Dacă le-aș fi primit la vârsta lor, sigur n-aș mai fi azi în biserică. Nu mai vreau tenebre și întuneric.

Vreau uluirea iubirii, căldura și dulceața harului. Vreau să-I cad în genunchi de încântare!…

Desigur, virtutea are nevoie de exercițiu, de metodă, iar metoda de reguli. Câte sunt însă cu adevărat roditoare? Câte sunt „porunci ale oamenilor”? Numai să nu ajungem să ne sufocăm în ele…

Dacă îmi spui „trebuie”, m-ai pierdut. Prea mulți mi-au spus în viață „trebuie” și” i-am crezut și am sfârșit luată de fraieră. Nu vreau să mă obligi, vreau să mă câștigi.

Dacă îmi spui „trebuie”, mă voi conforma. Dar, încetul cu încetul, mă voi umple de amărăciune, iar apoi de acreală. Simt că va naște în mine o violență. Pentru că nu m-ai lăsat, nici tu, să-ți arăt preaplinul de iubire care poate curge de bunăvoie din mine. Pentru că n-ai crezut că din libertatea mea poate ieși ceva bun, bun și autentic. Pentru că „trebuie” înseamnă să-mi intri cu forcepsul în suflet să-mi smulgi binele și harul. Pentru că n-ai crezut că eu, omul, pot fi iubire.

Pentru că îmi pui mereu în față un „ought self” în care nu mă regăsesc și cu care nu pot rezona deși vreau, deși caut. Iar faptul că mă revolt înseamnă că încă îmi pasă, că încă mai caut. Adevărul. Iubirea.

Dragă Biserică,

Iubirea. Cum rămâne cu iubirea? „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).  Iubirea care nu mai are nevoie de supunere pentru că generează dăruire de bună voie. Nu, nu ești „thought police”. Ești mireasa lui Hristos. Nu poți decât seduce gândul. Nu poți cuceri omul decât prin iubire. Prin morala celui care nu mai vrea să facă răul pentru că răul îl face nefericit, îl rupe de har, îl desparte de propria-i demnitate și îl lipsește de beatitudinea verticală.

Orice altceva e masochism. Masochism mascat ca „slavă adusă lui Dumnezeu”. Dumnezeu e necuprins de ziduri. Zidurile sunt importante ca să apere oamenii, să-i aducă laolaltă, să creeze comuniune și loc de înălțare. Zidurile, într-adevăr, dăinuie. Dar singura șansă de manifestare a lui Dumnezeu în lume nu e prin ziduri, e prin oameni.

Singurul mod de a-l îmbrățișa pe Dumnezeu – și,  să fim sinceri, de asta avem cel mai mult nevoie astăzi – este să îmbrățișăm un om în care Dumnezeu trăiește. Cald și blând și neîncruntat și fără un deget mereu asmuțit pentru încălcarea uneia sau a alteia dintre forme. Formele ne despart. Fondul ne unește.

Unde se regăsește Hristos, unde e însăși umanitatea noastră în suficiența rigoristă a scufundării – hotărâte, triple! – a unui nou născut până la creștet sub apă, fără un gând cald de grijă față de darul atât de improbabil al vieții, față de chinul făuririi ei? Fără o sensibilitate aparte față de prunc ori față de mama ce l-a co-creat, crescându-l vreme de nouă luni în trupul ei – plin de speranțe, de deformări și de temeri; care i-a dat sângele și laptele ei, nopțile și durerile ei?!

Unde rămâne Hristos când moartea inutilă a unui nevinovat nu ne mai „intimidează“? Când un înalt prelat distribuie, pe grupul de WhatsApp pe care îl patronează, o „glumă“ despre bătutul femeilor ca pe șnițele – care lui i se pare nostimă? Cazuri rare, veți spune. Rare, dar care se înmulțesc. Desigur, simple „scăpări“, „derapaje“, nu? Doar ale noastre sunt „păcate“…    

Eu, totuși, pe Hristos, unde-L mai regăsesc deplin? În amintire? În imaginație? Doar la Eliade, în volumul II al Istoriei credințelor și ideilor religioase?…

Biserica mea,

Ce se întâmplă cu tine?

Când o să fim și prieteni, nu doar robi? Când o să fim persoane, nu doar „turmă”? E oare Dumnezeu despot încrâncenat? Dar dacă vrea parteneri cu care să reînnoiască lumea? Când o să ne asumăm iubirea deplin, matur, lăuntric, nu doar prin plecăciune programatică, segregare și vinovăție?

Nu mă pot manifesta printr-o evlavie docilă și slugarnică, mereu târâtă în genunchi. Îmi pare rău. Nu mai pot oferi așa ceva. Veți zice că-i mândrie. Poate. Dar poate e doar sinceritate. De ce să ne fie mereu atât de rușine că suntem oameni? Că suntem făpturi construite fiziologic din materie (ea însăși creație a lui Dumnezeu), dotate cu rațiune și  îmbibate de suflul direct al divinității? Că suntem copii ai lui Dumnezeu? Dacă ne-am gândi mai mult la asta, poate am păcătui mai puțin. Căci da, noblesse oblige.

Așadar, iubirea. Care nu-i doar puțin șchioapă, ca toleranța, sau puțin nătângă, ca emotivitatea. Ci virtute spirituală completă, activă și transfiguratoare, care te pătrunde și te îmbracă, te încălzește și îți limpezește ochiul, îți sublimează cunoașterea, îți pune armuri când e nevoie să lupți și îți dilată bucuria și bunătatea. Iubirea, care-i sport extrem, atingere a divinității, curaj și singurul eroism rămas în care mai putem crede.

Singura care poate da sens unei generații însetate de sens.

Altfel, creștinismul nostru se stinge. Moare țeapăn și corect și fără să fi apucat să răspundă frământărilor omului actual. Rigoarea fără iubire nu va fi decât un somptuos rigor mortis.

Nu vreau ca Biserica să devină mormânt poleit al spiritului uman. Să tragă cineva clopotele, să ne cheme înapoi!

Spirituality, modernity and Brownian motion

Standard

Just a thought…

So many of us feel depleted, drained, stressed out. Our beings flogged from within, our lives – our biggest gift – turned into empty chases. Pursuing a zillion things that we can grab and touch and display, but which aren’t real. We live in societies that prioritize task efficiency, competition, action, and the accumulation of stuff over family, over time with friends, music, celebration, inner peace, or the contemplation of beauty.

The spiritual, once a central component of daily life – that umbilical cord to the divine – has been all but banished, relegated to the periphery, exiled to the realm of the exotic, the archaic, and the ‘oppressive’. The daily recalibration of prayer has fallen from grace and with it we have fallen – literally – from grace. From the grace of communing with the universe and with each other, the grace of transcending and accessing our higher purpose. From peace and vitality.

We bet everything on the card of desire, sleepwalking through life in a state of sterile and destructive arousal, as if remote-controlled via our most basic reflexes and deprived of the light of transfiguration. Do not be fooled that we no longer worship. We do. We worship the idol of self – the crumbling ‘natural man’ – while cutting ourselves off from our spiritual potential – the human person inhabited by holiness, true love, generosity, and joy. 

The unhappiness that brings. 

And how freely available the healing can be.

Old woman praying in the fields at midday, as church bells toll in Rebrisoara, Romania
(Source: infobistrita.ro. Photo taken by Marian Ros in Rebrisoara)

P.S. For more (and better!) on our aimless restlessness, our addiction to illusion and distraction, and our loathing of Eden – take a listen here: https://entitledopinions.stanford.edu/fatidic-power-literature. An episode I stumbled upon today – no kidding – after writing this blog. There are very few coincidences in life.

Discoveries

Standard

Venus – that ancient

goddess of carnal desire – 

has a poisonous atmosphere that might,

just might,

hold the life of a microbe.


Immediately,

the microbes here on Earth

began to show signs

of restlessness.

fighting each other for supremacy

and claiming poison

as their territory.

Copyright A. Sepi 2020. All rights reserved

To Belong

Standard

when she first discovered water

she did not go in.

she stood hypnotized. it was too wonderful.

she was, like the lot of us,

gripped by a fear of drowning,

arrested by the vastness and the gleaming.

to discover beauty is to discover

the heaviness of self and the terror

of irreversible sinking.

but look at her now, floating expertly on her back,

swaying with the waves

in her hair,

glistening like a fish,

all serene smiles and joy

and relaxed muscles.

weightless.

she has not mastered water.

she has mastered herself

(the high art of belonging)

and now water buoys her,

offers her up to the sun

cupful by cupful by cupful.

Copyright 2019-2020. A. Sepi. All rights reserved

The Racket

Standard

Once in a blue moon,

beauty settles into my soul

like a swallow in its nest:

gracious and quiet and fertile.

Mere seconds later,

hordes and hordes of selfish people

with steel-toothed hounds and motorized wheels

come rushing by,

hurling themselves at the air, at the landscape, at other people’s souls,

a merciless stampede

raising the dust;

an unleashed army of carnal restlessness, a cacophony of hubris and outrage,

charging headlong, chasing the next empty minute, the next self-righteous cause,

cutting open words they don’t understand

and letting them bleed to death.

In their tow, the bee is sucked out of its flower,

the sweetness of honey is said to become unpalatable

and cross-pollination impossible.

I let them pass,

envy not their rapid advancement,

their heedless lack of regrets.

In God’s love, I am nourished.

Copyright 2020. A. Sepi. All rights reserved.

River Revival

Standard

Trying to stay in shape during social distancing.

A river, a grove, a few less trodden paths on a sun-flooded morning. Glimpses of real beauty. And a little piece of heaven.

Copyright A. Sepi 2020. All rights reserved

 

Hold them in your hands

Standard

Dear friends,

My poems have now become a thing. A something you can buy and hold in your hands.

You can turn them into paper airplanes and give my words wings, you can write comfort food recipes on their back, or you can put them on your bookshelf for the benefit of generations to come (and to the dismay of whoever it is that must dust them)…

Here they are, eager to keep you company in your self-isolation.

https://www.amazon.com/dp/B086PMZJKM?ref_=pe_3052080_397514860

If you’re the digital type and prefer the magic of electrons, there is also a Kindle version.

Enjoy!

Behold the searing wind…

Behold the searing wind*

Standard

It is upon us.

Its blistering tongues lurk behind the levee,

They pounce like savage beasts

Mercilessly they wheeze

Blowing the tumbleweeds against my doorstep.

 

A goodbye kiss, crackling dry.

Deserted yards, howling.

 

The yellow earth swelling and swirling,

It is in my eyes, my nostrils, my teeth.

Every time I spit,

I spit grains of sallow sin.

 

There used to be ponds along the river

And fishing nets heavy with fish

The cabins on the lake full of

guffawing and cheer,

There used to be trees and snakes.

The forest playing organ to the gales.

 

It is gone now.

Its birds scattered

like dust from old carpets.

 

The vineyards are dead.

Their grapes, dried up and shriveled,

Won’t be quenching no thirst

Won’t be crowning no wedding

dances

There ain’t gonna be no toasts around here

no more.

Only the sheer shriek of the southerly wind,

Only the curses of the departed still drifting

across the inward-moving sands.

 

*poem inspired by this article: https://www.vice.com/ro/article/9ke3nz/seceta-si-nisipul-au-cucerit-sudul-romaniei

Copyright A. Sepi 2019. All rights reserved