Category Archives: De-ale vieţii

Inarticulate

Standard

So little left to express.

Spleen? Acedia?

The signifiers have lost their signifieds and are straying.

Ideas, heavy as rock, sink to the bottom of rivers

waiting to be swept away by a sudden flood of effervescence

or settle, with the mud, along the banks of dam lakes

and rot.

Occasionally, some debris resurfaces – a severed head still smiling,

an arm, the fuselage of last year’s vacation… (or was it the year before last?!)

only to be whirled away with the rest of the waste.

March. Sleet.

Pout. Plans.

Hope.

Nothing.

Emptied of meaning, the words denote nothing.

Imponderable, impalpable, floating.

The slightest gale will whisk them up to the barren sky

like balloons (escaped? released?) out of the hands of children.

Never to return.

I don’t really miss them.

There is so little left to express.

Torpor.

Scrisoare către Biserica mea

Standard

Simt cum alunec. Simt cum mă pierd: tot mai adesea pe margini, tot mai adesea departe.

Simt cum mă smintește fiecare creștet de femeie încovoiat și îmbrobodit, de parcă demnitatea luminoasă a făpturii umane, suficient de bună ca Dumnezeu să coboare în ea, e o vinovăție perpetuă ce trebuie mereu împilată și pironită cu ochii în pământul în care oricum se va întoarce-n curând. De parcă filamente de divinitate nu s-ar extinde în tot și în toate, chiar și în ADN-ul firului de păr. De parcă cerul n-ar fi sus.

Simt că nu mă mai regăsesc. Simt că nu mai zbor – și în același timp sunt sigură, atât de sigură, că am în mine identitate de făptură cu aripi.

Datoria ucide dragostea. Vinovăția chinuie, cocoșează și zăgăzuiește.

Rigoarea cultului, corectitudinea ritualistică, ordinea – toate bune și utile și necesare, dar cum rămâne cu iubirea? Nu riscăm să pierdem, sub formalism încăpățânat, tocmai esențele – tocmai acea înțelepciune caldă, frumoasă, eliberatoare și ziditoare de suflet?

Dragă Biserică,

Oare iubirea înseamnă monolog?

Oare înseamnă să mă reduci și tu la un rol standard, să-mi spui mereu că știi mai bine decât mine cine sunt și cum să înțeleg viața, că nu pot gândi cu capul și cu inima proprii? Nu mă strivește destul lumea? Sigur că voi greși. Sigur că trebuie să mă îndrumi. Dar nu mă goli și tu de varietatea de daruri care palpită în mine, ca om real și ca femeie.

Nu mă fă să mă gândesc la ce port între picioare în momentul în care intru în biserică și trebuie să mă așez în sertărașul pe care mi l-ai decis, la stânga (cu toate conotațiile biblice negative ale unei asemenea împărțiri). Când vin să mă rog, să mă întâlnesc cu Dumnezeu, eu mă simt pur și simplu persoană – persoană lăuntrică, persoană umană – ca tine, drag cleric, ca oricare alții. Nici prin cap nu-mi trece diferența de gen. Sexul nu mi l-am generat singură, nu mi l-am ales eu, nu e nici merit și nici pedeapsă, prin urmare o segregare pe acest criteriu îmi apare arbitrară și îmi aduce aminte (respectând proporțiile, desigur) de triajele de la Auschwitz. Căci orice diferențiere pe criterii arbitrare nu este decât începutul unei lungi și crunte discriminări. De ce trebuie rupte familiile în două? Unde e armonia în asta?

Când îmi spui că m-am născut cu o singură menire anume, când îmi spui că mi se potrivește o singură modalitate de a crea sau un singur model, e ca și cum mi-ai desena perimetre în nisip din care n-am voie să ies. Apoi îmi zici că asta e libertatea adevărată care dă sens vieții, și că pentru protecția mea o faci. Poziția veterotestamentară a femeii era însă și rezultatul nemijlocit al unui anumit context istoric, socio-economic, politic și tehnologic. Astăzi, oamenii nu mai sunt dependenți de pământ, de plug, de păstoritul animalelor ori de forța brațelor; își câștigă existența cu mintea lor. Inclusiv femeile. Astăzi, anumite procese fiziologice feminine nu mai reprezintă condamnări la izolare, murdărie și inactivitate. Astăzi, interacțiunile dintre oameni se modelează pe structuri democratice, incluzive, participative și cu ierarhii considerabil mai plate. Dumnezeu însuși a coborât din cer pe pământ. Vârsta umanității e alta.

Când îmi zici apoi, scurt și fără dileme, (prin vocea unui preot autor la un ziar de circulație națională) că „practic, Adam este raționalul, iar femeia reprezintă afectivitatea”, mă frapează din nou tușele grosolane ale demarcajului. Oare realizările spiritului și ale intelectului sunt sortite doar bărbaților? Nu se îngemănează oare rațiunea, afectivitatea și voința în toate ființele umane? Dacă sunt cerebrală sunt oare defectă? Nu pot să am și rațiune și profunzimea cutremurătoare a trăirii emoționale? Eu cred că da. Știu că da. Oricum nu suntem nici unii nici alții nici pe departe atât de raționali cum ne-ar plăcea să credem (cercetările psihologiei sociale, cele referitoare la tipurile și incidența erorilor de raționament, etc. sunt astăzi la îndemâna oricui).  Și apoi, între noi fie vorba: Adam – raționalul? Adam, care, în loc de argumentație solidă împotriva ispitei și a ispititorului, se lasă păcălit, se ascunde cu lașitate și aruncă apoi vina, dintr-o suflare, și pe femeie și pe Creator?…

Nu vreau să smintesc pe nimeni. Nu știu dacă sunt, neapărat, o feministă. Nu cred că trebuie să fim cu toții identici, nici nu îmi plac femeile arogante, revanșarde sau agresive. Îmi plac însă cele inteligente, subtile, bogate sufletește, dârze. Verticale. Care pot și iubi, și accepta cuviincios, dar și lupta pentru o idee.

Sunt doar o persoană care vrea să iubească și să fie iubită, care vrea să înțeleagă; o persoană care a gustat din satisfacția, din libertatea și din pacea de a putea trăi și crea fără etichete. Se întâmpla tot în Biserica Ortodoxă, acum mulți ani, când am intrat în ea, după Revoluție – pe când era bucuroasă să primească suflete sincere fără a ridica gărdulețe și pe când libertatea harului nu se cochilizase încă.

Dragă Biserică,

Te rog nu îmi găsi vină în complexitate doar pentru că am îndoieli, pentru că ies din partitura alocată de alții care n-au trăit nicio clipă în pielea mea, pentru că îndrăznesc să întreb. Răspunde-mi. Maria a îndrăznit să întrebe îngerul. Samarineanca a îndrăznit să îl ia la întrebări pe Hristos. Care nu s-a înțepoșat tot că el e bărbat, ba în plus și Dumnezeu. N-a certat-o pe bolnava care s-a atins de el în ascuns. Hristos nu trebuie apărat de cei care îl caută.

Iartă-mă, dar nu vreau să mă raportez la Dumnezeu printr-un respect țeapăn, rece și anxios, înrădăcinat în teamă și datorie. Nu mai vreau liste de păcate. Mă înspăimântă pur și simplu unele îndrumare de spovedanie primite de copii. Dacă le-aș fi primit la vârsta lor, sigur n-aș mai fi azi în biserică. Nu mai vreau tenebre și întuneric.

Vreau uluirea iubirii, căldura și dulceața harului. Vreau să-I cad în genunchi de încântare!…

Desigur, virtutea are nevoie de exercițiu, de metodă, iar metoda de reguli. Câte sunt însă cu adevărat roditoare? Câte sunt „porunci ale oamenilor”? Numai să nu ajungem să ne sufocăm în ele…

Dacă îmi spui „trebuie”, m-ai pierdut. Prea mulți mi-au spus în viață „trebuie” și” i-am crezut și am sfârșit luată de fraieră. Nu vreau să mă obligi, vreau să mă câștigi.

Dacă îmi spui „trebuie”, mă voi conforma. Dar, încetul cu încetul, mă voi umple de amărăciune, iar apoi de acreală. Simt că va naște în mine o violență. Pentru că nu m-ai lăsat, nici tu, să-ți arăt preaplinul de iubire care poate curge de bunăvoie din mine. Pentru că n-ai crezut că din libertatea mea poate ieși ceva bun, bun și autentic. Pentru că „trebuie” înseamnă să-mi intri cu forcepsul în suflet să-mi smulgi binele și harul. Pentru că n-ai crezut că eu, omul, pot fi iubire.

Pentru că îmi pui mereu în față un „ought self” în care nu mă regăsesc și cu care nu pot rezona deși vreau, deși caut. Iar faptul că mă revolt înseamnă că încă îmi pasă, că încă mai caut. Adevărul. Iubirea.

Dragă Biserică,

Iubirea. Cum rămâne cu iubirea? „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).  Iubirea care nu mai are nevoie de supunere pentru că generează dăruire de bună voie. Nu, nu ești „thought police”. Ești mireasa lui Hristos. Nu poți decât seduce gândul. Nu poți cuceri omul decât prin iubire. Prin morala celui care nu mai vrea să facă răul pentru că răul îl face nefericit, îl rupe de har, îl desparte de propria-i demnitate și îl lipsește de beatitudinea verticală.

Orice altceva e masochism. Masochism mascat ca „slavă adusă lui Dumnezeu”. Dumnezeu e necuprins de ziduri. Zidurile sunt importante ca să apere oamenii, să-i aducă laolaltă, să creeze comuniune și loc de înălțare. Zidurile, într-adevăr, dăinuie. Dar singura șansă de manifestare a lui Dumnezeu în lume nu e prin ziduri, e prin oameni.

Singurul mod de a-l îmbrățișa pe Dumnezeu – și,  să fim sinceri, de asta avem cel mai mult nevoie astăzi – este să îmbrățișăm un om în care Dumnezeu trăiește. Cald și blând și neîncruntat și fără un deget mereu asmuțit pentru încălcarea uneia sau a alteia dintre forme. Formele ne despart. Fondul ne unește.

Unde se regăsește Hristos, unde e însăși umanitatea noastră în suficiența rigoristă a scufundării – hotărâte, triple! – a unui nou născut până la creștet sub apă, fără un gând cald de grijă față de darul atât de improbabil al vieții, față de chinul făuririi ei? Fără o sensibilitate aparte față de prunc ori față de mama ce l-a co-creat, crescându-l vreme de nouă luni în trupul ei – plin de speranțe, de deformări și de temeri; care i-a dat sângele și laptele ei, nopțile și durerile ei?!

Unde rămâne Hristos când moartea inutilă a unui nevinovat nu ne mai „intimidează“? Când un înalt prelat distribuie, pe grupul de WhatsApp pe care îl patronează, o „glumă“ despre bătutul femeilor ca pe șnițele – care lui i se pare nostimă? Cazuri rare, veți spune. Rare, dar care se înmulțesc. Desigur, simple „scăpări“, „derapaje“, nu? Doar ale noastre sunt „păcate“…    

Eu, totuși, pe Hristos, unde-L mai regăsesc deplin? În amintire? În imaginație? Doar la Eliade, în volumul II al Istoriei credințelor și ideilor religioase?…

Biserica mea,

Ce se întâmplă cu tine?

Când o să fim și prieteni, nu doar robi? Când o să fim persoane, nu doar „turmă”? E oare Dumnezeu despot încrâncenat? Dar dacă vrea parteneri cu care să reînnoiască lumea? Când o să ne asumăm iubirea deplin, matur, lăuntric, nu doar prin plecăciune programatică, segregare și vinovăție?

Nu mă pot manifesta printr-o evlavie docilă și slugarnică, mereu târâtă în genunchi. Îmi pare rău. Nu mai pot oferi așa ceva. Veți zice că-i mândrie. Poate. Dar poate e doar sinceritate. De ce să ne fie mereu atât de rușine că suntem oameni? Că suntem făpturi construite fiziologic din materie (ea însăși creație a lui Dumnezeu), dotate cu rațiune și  îmbibate de suflul direct al divinității? Că suntem copii ai lui Dumnezeu? Dacă ne-am gândi mai mult la asta, poate am păcătui mai puțin. Căci da, noblesse oblige.

Așadar, iubirea. Care nu-i doar puțin șchioapă, ca toleranța, sau puțin nătângă, ca emotivitatea. Ci virtute spirituală completă, activă și transfiguratoare, care te pătrunde și te îmbracă, te încălzește și îți limpezește ochiul, îți sublimează cunoașterea, îți pune armuri când e nevoie să lupți și îți dilată bucuria și bunătatea. Iubirea, care-i sport extrem, atingere a divinității, curaj și singurul eroism rămas în care mai putem crede.

Singura care poate da sens unei generații însetate de sens.

Altfel, creștinismul nostru se stinge. Moare țeapăn și corect și fără să fi apucat să răspundă frământărilor omului actual. Rigoarea fără iubire nu va fi decât un somptuos rigor mortis.

Nu vreau ca Biserica să devină mormânt poleit al spiritului uman. Să tragă cineva clopotele, să ne cheme înapoi!

New Year’s Eve 2020

Standard

You can tell by the fireworks.

To this day,

people’s hearts are set to the clocks

in their homelands,

far away.

They go off at different times,

then the smoke clears and the sky

remains mysterious and quiet until the next

full hour.

You can tell by the fireworks.

To this fateful day,

the last of 2020,

when the cheer is inaudible,

they still explode to the clocks

of faraway homelands.

Falling in Love

Standard

In the dead of night –

In that longest of nights

he came to me,

all aglow.

An illumination of love.

I was ready to let go,

having run out of things to hold on to.

“The world has done violence to your spirit”,

he spoke through my sleeplessness,

and his voice was husky.

“But fear not. I have defeated the world.”

I lay with him on the threshold and –

breath by long, quiet breath –

I bore him children

of peace.

The Pond

Standard

How the landscape changes

With the moving seasons…

No rebirth without dying

Water and cut grass

Shoulder-high saplings

And all the encounters with pain.


The piercing shrieks of white gulls 

Plunging, and us happy to disintegrate

Why is it that in nature

The lost are found, and dying

Is grand and mollifying and fearless

Like an embrace?


Blessed solitude that transcends

Loneliness and need

Feeding, soothing, nursing

The lightness of your being and

The fullness of your light.


Critters, short-legged, short-lived

Going about their business

Without 

Bitterness.

September reading

Standard

here I am,

sitting on a bench next to autumn

absorbing the last of the scorching sun

and watching the ants

move like clockwork

in a playground we call our own.

here they are,

mapping the maze

with staccato precision.

I am reading a poem,

like every other year.

later, I’ll get up to go home,

pass the picket fence with the tiny

porcelain cats,

walk into a heap of crunchy leaves,

and stomp out

all regrets.

Spirituality, modernity and Brownian motion

Standard

Just a thought…

So many of us feel depleted, drained, stressed out. Our beings flogged from within, our lives – our biggest gift – turned into empty chases. Pursuing a zillion things that we can grab and touch and display, but which aren’t real. We live in societies that prioritize task efficiency, competition, action, and the accumulation of stuff over family, over time with friends, music, celebration, inner peace, or the contemplation of beauty.

The spiritual, once a central component of daily life – that umbilical cord to the divine – has been all but banished, relegated to the periphery, exiled to the realm of the exotic, the archaic, and the ‘oppressive’. The daily recalibration of prayer has fallen from grace and with it we have fallen – literally – from grace. From the grace of communing with the universe and with each other, the grace of transcending and accessing our higher purpose. From peace and vitality.

We bet everything on the card of desire, sleepwalking through life in a state of sterile and destructive arousal, as if remote-controlled via our most basic reflexes and deprived of the light of transfiguration. Do not be fooled that we no longer worship. We do. We worship the idol of self – the crumbling ‘natural man’ – while cutting ourselves off from our spiritual potential – the human person inhabited by holiness, true love, generosity, and joy. 

The unhappiness that brings. 

And how freely available the healing can be.

Old woman praying in the fields at midday, as church bells toll in Rebrisoara, Romania
(Source: infobistrita.ro. Photo taken by Marian Ros in Rebrisoara)

P.S. For more (and better!) on our aimless restlessness, our addiction to illusion and distraction, and our loathing of Eden – take a listen here: https://entitledopinions.stanford.edu/fatidic-power-literature. An episode I stumbled upon today – no kidding – after writing this blog. There are very few coincidences in life.

Discoveries

Standard

Venus – that ancient

goddess of carnal desire – 

has a poisonous atmosphere that might,

just might,

hold the life of a microbe.


Immediately,

the microbes here on Earth

began to show signs

of restlessness.

fighting each other for supremacy

and claiming poison

as their territory.

Copyright A. Sepi 2020. All rights reserved

Staycation 2020

Standard

This summer, we got up close and personal with the Bavarian Alps. Here’s a glimpse into what they have to offer. Enjoy!

#berchtesgaden #koenigssee #oberaudorf #partnachklamm #chiemsee #kampenwand #heuberg #jenner #regensburg #unesco

Copyright 2020 A. Sepi. All rights reserved.