Category Archives: De-ale vieţii

Behold the searing wind*

Standard

It is upon us.

Its blistering tongues lurk behind the levee,

They pounce like savage beasts

Mercilessly they wheeze

Blowing the tumbleweeds against my doorstep.

 

A goodbye kiss, crackling dry.

Deserted yards, howling.

 

The yellow earth swelling and swirling,

It is in my eyes, my nostrils, my teeth.

Every time I spit,

I spit grains of sallow sin.

 

There used to be ponds along the river

And fishing nets heavy with fish

The cabins on the lake full of

guffawing and cheer,

There used to be trees and snakes.

The forest playing organ to the gales.

 

It is gone now.

Its birds scattered

like dust from old carpets.

 

The vineyards are dead.

Their grapes, dried up and shriveled,

Won’t be quenching no thirst

Won’t be crowning no wedding

dances

There ain’t gonna be no toasts around here

no more.

Only the sheer shriek of the southerly wind,

Only the curses of the departed still drifting

across the inward-moving sands.

 

 

*poem inspired by this article: https://www.vice.com/ro/article/9ke3nz/seceta-si-nisipul-au-cucerit-sudul-romaniei

Advertisements

Out of Words

Standard

I have given life to two children

I have exhaled all my words

I am all written out of poems.

My Japanese ink paintings are modest

They’ve long been made into paper airplanes.

Here I stand like a leafless tree basking in the nonchalance of autumn.

I draw my vigour from the earth

I squint at the antediluvian depths I have recreated and revived.

I blink out of three pairs of eyes

(The plastic crow on my balcony never blinks – I became disenchanted with doves a long time ago

Flight for me is a flight of stairs.

Watch me carry haikus in my bags as I climb.)

I run my fingers through my hair and pear blossoms fill the floor.

Are you emboldened, literati?

How do you rank against my writing?

I’ve been composing multicolored ribbons of DNA and have mastered

The secret cellular alchemy

Of original thought. And original being.

I’ve been weaving balls of synapses into lyrical epics and dramas

Perfecting my bildungsroman for generations to come.

I have fleshed out my heroes (my villains, too!)

And catapulted glitter into the night sky.

There, read!

 

 

The Calm Place

Standard

I.

Name five things you can see, the app said.

I counted drapes, floors, slippers…

I couldn’t name the truth.

I knew I had it somewhere, but I didn’t want

To slide open the drawers of memory again

(the place was so tidy).

Name four you can hear, it menaced.

I strained but heard nothing, nothing.

The room is dead quiet.

I am alone. The sun is quiet, the floors are quiet, my clothes are quiet.

There are no voices, there is no inner music.

Nor did I smell, or touch, or feel.

There was a vague odor of petrol in my rough woolen sweater, but the place

Was unscented.

 

II.

I went to the river.

Here the air is warm and smells

Of dead things that used to be living.

It wraps around my neck like a shawl.

Here the grass is moist and the leaves

In it dry and rustling.

I rub my palm against thick hedges. They scratch.

The autumn sky lowers it golden gaze like a shy geisha.

Young birches lean with honey-tinged bibs toward the water.

They come alive with black birds.

Like inscrutable lenses, willow leaves swirl through the air

Then alight on an eddy.

You guessed it: there’s a breeze.

 

I went to the river.

It is warm.

It goes places.

It hurtles away, quietly.

An old man dressed all ocher and chestnut sits by it and listens

Then checks his pulse.

It is still there.

The river and me, we walk along in opposite directions.

A bike rolls on by, turning the gravel sunwards.

A handsome young man asks me for the time.

I give him what little time I have on me – and he smiles back, clutching a beer.

I came out here to read some Ezra Pound but the place

Is teeming with poets.

 

III.

Let us make here three tabernacles, said the apostle.

One for thee, and one for Moses and one for Elias.

You’ll never know it, but

I’ve never known happiness until now.

By bringing me here, you brought me into being.

 

 

The Darkest Hour

Standard

“În vremurile aspre și triste, oamenii liberi pot să se consoleze întotdeauna cu lecția de bază a istoriei, și anume că tiraniile nu pot dăinui decât printre neamurile slugarnice.”

Winston Churchill,

în Humes, J.C. – Vorbele de duh ale lui Winston Churchill, ed. Humanitas, București, 2008.

 

 

Amiaza pe strada Rotbuchen

Standard

Privesc peretele bătrân invadat de iederă roșie

ca de fierbințeala jenată a unei iubiri

posesive, geloase, târzii.

 

(Săgeata unei nostalgii, pogorâtă din senin în coșul pieptului,

tulbură apa

în care pluteau, inerte, cuvintele.)

 

Nemișcată, clădirea mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,

muți,

din sticlă.

 

Vântul mușcă din blana aprinsă de pe obrazul casei.

Pomeții bărboși, frământați de valuri, freamătă;

prin ei se propagă unda unui murmur

 

de sfârșit

de octombrie.

 

Palmele iederii mai întâi se desprind și-apoi se alipesc

din nou pe tencuială

ca pipăitul orb al unui chip,

ca încordarea unei bolborosiri.

 

Pe asfalt, printre picioarele oamenilor, stoluri de frunze uscate

foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,

galben, cărămiziu.

Se-mbrățișează, se despart.

 

Vin plutind din unghere. Se dau peste cap. Ning de sus.

Aleargă împiedicându-se.

Gonesc către ultima bârfă,

împinse de graba unei catastrofe.

 

Libertate. Finally.

 

În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,

iresponsabil,

doar pentru ele.

 

Se aștern noian lângă bordură,

pun urechea obosită

la burta neagră a străzii

și tac.

 

Se umplu de soare,

se scutură ca de fiorul unui gând

Și ascultă.

Ascultă.

 

Se strâng norii.

O bătrână coboară dealul

cu bicicleta.

 

 

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day (Tocqueville revisited)

Standard

“The first thing that strikes the observation is an innumerable multitude of men, all equal and alike, incessantly endeavoring to procure the petty and banal pleasures with which they glut their lives. Each of them, living apart, is as a stranger to the fate of all the rest – his children and his private friends constitute to him the whole mankind. As for the rest of his fellow citizens, he is close to them, but he sees them not – he touches them but he feels them not; he exists but in himself and for himself alone (…). 

Above this race of men stands an immense and tutelary power, which takes upon itself alone to secure their gratifications and to watch over their fate. That power is absolute, minute, regular, provident, and mild. It would be like the authority of a parent if, like that authority, its object was to prepare men for manhood; but it seeks, on the contrary, to keep them in perpetual childhood: it is well content that the people should rejoice, provided they think of nothing but rejoicing. For their happiness such a government willingly labors, but it chooses to be the sole agent and the only arbiter of that happiness: it provides for their security, foresees and supplies their necessities, facilitates their pleasures, manages their principal concerns, directs their industry, regulates the descent of property, and subdivides their inheritances – what remains but to spare them all the care of thinking and all the trouble of living? Thus it every day renders the exercise of the free agency of man less useful and less frequent; it circumscribes the will within a narrower range, and gradually robs a man of all the uses of himself. The principle of equality has prepared men for these things: it has predisposed men to endure them, and oftentimes to look on them as benefits. 

After having thus successively taken each member of the community in its powerful grasp, and fashioned them at will, the supreme power then extends its arm over the whole community. It covers the surface of society with a network of small complicated rules, minute and uniform, through which the most original minds and the most energetic characters cannot penetrate, to rise above the crowd. The will of man is not shattered, but softened, bent, and guided: men are seldom forced by it to act, but they are constantly restrained from acting: such a power does not destroy, but it prevents existence; it does not tyrannize, but it compresses, enervates, extinguishes, and stupefies a people, till each nation is reduced to be nothing better than a flock of timid and industrious animals, of which the government is the shepherd. 

(…)

By this system the people shake of their state of dependence just long enough to select their master, and then relapse into it again.”

Alexis de TOCQUEVILLE, Democracy in America, Fourth Book, Chapter VI, pp. 861-863 – Bantam Classic, 2004

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.