Category Archives: educatie

Quote of the day


“The good life involves much beside virtue—intelligence, for instance. And conscience is a most fallacious guide, since it consists of vague reminiscences of precepts heard in early youth, so that it is never wiser than its possessor’s nurse or mother. To live a good life in the fullest sense a man must have a good education, friends, love, children (if he desires them), a sufficient income to keep him from want and grave anxiety, good health, and work which is not uninteresting. All these things, in varying degrees, depend upon the community, and are helped or hindered by political events. The good life must be lived in a good society, and is not fully possible otherwise.”

Bertrand Russel – What I Believe, 1925

Any thoughts?

Quote of the day


“In all stages of education the influence of superstition is disastrous. A certain percentage of children have the habit of thinking; one of the aims of education is to cure them of this habit. Inconvenient questions are met with ‘hush, hush’, or with punishment. Collective emotion is used to instill certain kinds of belief, more particularly nationalistic kinds. Capitalists, militarists, and ecclesiastics co-operate in education, because all depend for their power upon the prevalence of emotionalism and the rarity of critical judgment. With the aid of human nature, education succeeds in increasing and intensifying these propensities of the average man.”

Bertrand Russel – What I Believe, 1925

So damn useful!…


Anyone else out there feeling guilty about doing what they like? Anybody else afraid of indulging their needs, constantly second-guessing their decisions and sabotaging themselves? Anybody else under the impression that they have to be productive at all times, useful to all, monetizing every opportunity, mentally enslaved to duty every waking moment, anybody feeling that they need to ace everything to prove themselves worthy of their time on this earth?

Yes? Well, then this articles is for us:

Ok, I’m not saying get being useless down to an art, but can we please break this overpowering utilitarian cycle? (“…at least once in a while…” squeals the timid voice inside my head).

When you chase a goal obstinately, you become its instrument. We are more than tools. Can we remain fully human without leisure, joy, and time to reflect?…

Podge and his book from the sky – A fable


Once upon a time there was a badger. We’ll call him Podge, because that’s what his friends called him. Podge was an intrepid and adamant little badger and he liked to roam the neighborhood at length, looking for fellow creatures to pester – or to snack on.

On one of his nocturnal foraging trips, Podge went a little further than usual and pretty soon came across an animal he had never seen before. An animal so different from himself.

‘What a strange animal… !’ Podge thought and drew closer. ‘Too large to eat and very funny-looking.’

In fact, this animal was so bizarre that, in the dark, Podge couldn’t really tell which end was the head.

‘Hi,’ he said. ‘My name is Podge and I’m a badger. What are you?’

At first there was no answer, so he tried again.

‘Hi,’ he repeated. ‘My name is Podge and I’m a badger. What are you?’

The strange animal stirred.

‘Why are you talking to my tail?’

‘Oh, sorry,’ Podge said and came trotting around to the other end.

And indeed, upon closer inspection, he was now able to make out a long, thin snout and a pair of ears.

‘I have never seen an animal like you. What are you, exactly?’ Podge asked.

‘What do you mean? I am me. I am who I am. Do you want to be friends?’

‘I guess, but… what are you?’ he insisted.

‘I don’t understand. Why do I have to be something in particular?’

‘Well, we’re all something. We all have to be something.’


‘Just to know what we are. To know where we belong.’

‘ Well, I may not know what I am, but I still know who I am. I’m me. Isn’t that enough?’

‘But… but all the creatures in the world need to know what they are!’ Podge spluttered.


‘I’m not exactly sure, but I am very pleased to know what I am and what everything around me is. I know what is food, friend, or foe. It’s easier to play with things when you know what they are.’

‘Hm,’ the other creature said incredulously and walked on, snout to the ground.

‘Aren’t you curious what I am?’

‘You’re someone who calls his friends thing names.’

But Podge didn’t hear.

‘I’m a badger,’ he pronounced proudly and confidently.

‘Says who?’

‘Everyone I know.’

‘Badger,’ muttered the creature. ‘That’s just a sound. It means nothing to me. But if you’re fond of this sound, so be it, you will be the Badger.’

‘And you? What are you?’

‘I already told you. I’m me. Why are you so obsessed with categories?’

Podge went home and found it extremely hard to fall asleep. It bothered him. He did not know where to place this creature he had met. And what should he call it? The following night he went back determined to get to the bottom of this mystery. He packed his sacred book and a flashlight. For hours on end he looked at the creature, looked at himself, then leafed back and forth through his book. It was morning already. The sun was up. He was getting tired. Finally, he exclaimed:

‘I know! I know what you are! You’re an aardvark!’ He was so relieved.

‘You think so?’

‘I know so!’

‘How do you know?’

‘Because my book says so, look!’ he said and pointed to a picture on a page that said “Aardvarks”.

‘And how does the book know I’m an aardvark? Maybe they just had to come up with a name and didn’t know any better.’

‘Oh, no, no, no. Not a chance. This book knows everything there is to know. It’s a magical book. And it’s always right.’

‘Really? How do you know that?’ the aardvark asked again.

‘Well, because this book came to us directly from the sky!’

‘No kidding…’

‘Yes, yes. I found it myself one morning on the forest floor. There was nobody else around, and it’s too heavy for our birds to carry. So, it must have fallen from the sky!’

‘Hm,’ the creature muttered again and tried to sniff out some ants.

‘You eat ants! Perfect, that’s perfect. You’re a good aardvark!’

‘How do you know I’m a good aardvark?’

‘Because that’s just what my book says you’re supposed to eat!’

‘I also eat cucumber,’ the aardvark replied.

‘Oh no, you really shouldn’t!’ Podge retorted with a worried look on his face.

‘Why not?’

‘Because my book says nothing about cucumbers. That means you’re probably not allowed to eat them. Oh boy, why do you have to eat cucumbers? What is wrong with you? It’s so unnatural.. You should eat termites!’

‘Hm,’ the aardvark said. ‘I had no idea there was something wrong with me until just now. But I do eat termites rather frequently,’ he apologized.

‘Oh, good!’

‘I’m curious,’ the aardvark inquired. ‘Do you always do what the book says?’

‘Oh yes, always!’

‘And what does your book say about badgers?’

‘A badger is a short-legged nocturnal omnivore,’ Podge read solemnly.

‘Nocturnal, huh? Then how come you are up and about after daybreak?’ the aardvark wanted to know.

Podge blushed, felt guilty and fell silent. He picked up his things and scurried home to sleep on it.

‘What a strange animal… !’ the aardvark thought. ‘He walks around at night with only one book and a tiny flashlight, yet claims to know what everything is…’

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)


“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.




Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme


“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.


Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”


Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.


Thought of the day


“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.



Thought of the day


“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.


Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.


Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.


8 strategii pentru copii echilibrați și puternici


Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂

Arrival: The Gift of Language (A Film Review)


Is time really linear and sequential like our writing? Or could it be, for a more advanced awareness, circular: a spherical sum of simultaneities? When past and future become perceptible and intertwined, is the present any more tangible than the emotion of a flashback or the knowledge of a glimpse forward? Is a vision, a revelation, any less “real” than what we call immediate “objective” reality?

If we were able to see into the future, would we still choose to live it? Can something or someone, once it has existed, ever slip into non-existence? And if time as we imagine it really does not exist, then are possession and ownership really possible or consequential? Can anything (especially time, loved ones) really be gone and lost forever? Or is everything and everyone just a gift.

Is conflict (especially armed conflict) anything else than the ludicrous, petty and futile attempt of an inferior understanding to “protect” an illusory here-and-now? What is the meaning of “weapon”?

Under the guise of a sci-fi action movie/thriller à la Independence Day, Arrival is the poetic unraveling of all these philosophical questions. Enigmatic and dreamy – and played beautifully in all its eeriness by Amy Adams – it ditches the fetish of science for the more ethereal challenges of language – this system of arbitrary sounds and signs that we take for granted and which reflects, shapes, and limits the way we understand the world.

The film provides an almost mystical fusion of spirituality (albeit more understated) and science (linguistics, mathematical modelling) to challenge many common-sense notions and reawaken us to that foundational sentence: “In the beginning, there was the Word.”

The heroine, Louise Banks, a reputed linguist, is required by the U.S. government to help the armed forces communicate with an alien life form that has materialized on Earth in 12 different locations across the globe. She must figure out their communication system and translate from human to alien and back, in order to understand the visitors’ intentions. The process is complex.  It becomes apparent that language – an element so overlooked by many of us on a daily basis – is in fact the ferment, the connector and the foundation making it all possible – from science to inter-species communication.

The Sapir-Whorf hypothesis is not mentioned in vain. It states that the structure of the language we speak greatly influences how we think and behave, how we relate to the world and what sense we make of it. Mastery of a language goes beyond vocabulary and syntax. To internalize another language is to receive the gift of that culture’s schemata and scripts, of their way of perceiving, ordering and making sense of the world. It is always a window into a new, richer understanding of what might be out there.

The film raises some interesting questions from semiotics, about signs and how we attribute signification, about how we decipher speaker meaning to get to real understanding (does the human term “weapon” mean the same to the superior conscience and technology of the aliens – an instrument of death and destruction – or does it mean “tool”?).

We cannot communicate (verbally!) that which we cannot conceptualize. That which we have no word, no sign for. That which our brain has no notion for. Language is constitutive. It not only describes and reflects, it creates realities. But to understand fully, we need more than signs and words: we need meta-communication, para-verbal and non-verbal communication. A presence, an availability, a putting-ourselves-out-there, emotions, trust. Successful communication is taking a chance and moving closer to one another. To create that common reality. To enter each other’s understanding and “read” each other without the mediation of filters.

The alien “ships” are indescribable with our scientific knowledge and lexical fund; they are conundrums. They are present, but they do not literally “land”, since they float inexplicably at some distance above the Earth’s surface. They defy gravity, yet there is gravity inside. They emit no radiation and no waste. The creatures’ writing is circular, it would be like us writing with both hands from both directions at the same time and calculating the exact space we need to meet in the middle. This is a powerful metaphor of past, future and present meeting and intermingling in a multi-dimensional continuum, of left and right hemisphere (not only of the brain, but of the planet) collaborating, etc.

The antithesis between the strict authorization procedure by the military of basic word lists Louise wants to “teach” the heptapods and the incontinent, shallow, incessant speculation of news channels (leading to insecurity and outbursts of violence across the globe) are a poignant reminder of the grave responsibility borne by those who deal with and in words.  “If all you give them is a hammer (…) everything will become a nail.” What we consider to be hard facts is often nothing more than an interpretation – namely, our interpretation of our perceptions. Getting to a more timeless truth requires not only interdisciplinarity, but also the simultaneous and collaborative inputs of all points of view within the same discipline, a multi-dimensional piecing together of complex threads, of different angles of looking at the problem.

It is only appropriate that the film allows a variety of different readings, too. As Romanian philosopher and essayist Andrei Plesu once wrote, the largest, most intriguing questions of life – such as what is time, what is the meaning and purpose of our existence, etc. – cannot be answered “geometrically”, because no answer would ever be exhaustive; they require parables, little stories where all facets of the truth can be brought to light without excluding others.

From a European and Christian perspective, the parallelism between the 12 alien ships (and their 12 pieces of the message) and the 12 Apostles is always at hand. As Louise begins to grasp the heptapods’ language and her awareness expands with this new understanding, as she is given visions, dreams and memories that cannot be clearly ordered on the time axis, as she finds herself solving a major conflict and preserving peace without the conscious awareness of what she had said, we are reminded of Pentecost, the glossolalia and the Holy Spirit alighting on the Apostles (as messengers, too, of a new gospel) and the Biblical verse: “… do not worry how you are to speak or what you are to say, for what you are to say will be given to you in that hour.” Louise does not “learn” the language, she acquires it, she receives it like a gift. It begins to flow from within her, it begins to work within her almost below the level of consciousness.

Arrival also touches on the issue of prescience vs. predestination. When Louise receives the gift of seeing into the future – as heptapods do – she is confronted with all the coming pain, yet she never for one moment is devoid of choice. Ian’s question “Want to make a baby?” drives home that point. She could still say no. She obviously still has free will, and she can make her own choice, but the beauty and fascination of life and love, and her newfound sense of the overlapping and bidirectional nature of time make it an almost inescapable choice.

A mysterious, cathartic movie for all those searching for a richer meaning beyond the here and now, Arrival also brings back some of the lost glamour and appreciation for the complexities of being a (good and responsible) translator.