Category Archives: educatie

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

8 strategii pentru copii echilibrați și puternici

Standard

Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂

Arrival: The Gift of Language (A Film Review)

Standard

Is time really linear and sequential like our writing? Or could it be, for a more advanced awareness, circular: a spherical sum of simultaneities? When past and future become perceptible and intertwined, is the present any more tangible than the emotion of a flashback or the knowledge of a glimpse forward? Is a vision, a revelation, any less “real” than what we call immediate “objective” reality?

If we were able to see into the future, would we still choose to live it? Can something or someone, once it has existed, ever slip into non-existence? And if time as we imagine it really does not exist, then are possession and ownership really possible or consequential? Can anything (especially time, loved ones) really be gone and lost forever? Or is everything and everyone just a gift.

Is conflict (especially armed conflict) anything else than the ludicrous, petty and futile attempt of an inferior understanding to “protect” an illusory here-and-now? What is the meaning of “weapon”?

Under the guise of a sci-fi action movie/thriller à la Independence Day, Arrival is the poetic unravelling of all these philosophical questions. Enigmatic and dreamy – and played beautifully in all its eeriness by Amy Adams – it ditches the fetishization of science for the more ethereal challenges of language – this system of arbitrary sounds and signs that we take for granted and which reflects, shapes, and limits the way we understand the world.

The film provides an almost mystical fusion of spirituality (albeit more understated) and science (linguistics, mathematical modelling) to challenge many common-sense notions and reawaken us to that foundational sentence: “In the beginning, there was the Word.”

The heroine, Louise Banks, a reputed linguist, is required by the U.S. government to help the armed forces communicate with an alien life form that has materialized on Earth, in 12 different locations across the globe. She must figure out their communication system and translate from human to alien and back, in order to understand the visitors’ intentions. The process is complex.  It becomes apparent that language – an element so overlooked by many of us on a daily basis – is in fact the ferment, the connector and the foundation making it all possible – from science to inter-species communication.

The Sapir-Whorf hypothesis is not mentioned for nothing. It states that the structure of the language we speak greatly influences how we think and behave, how we relate to the world and what sense we make of it. Mastery of a language goes beyond vocabulary and syntax. To internalize another language is to receive the gift of that culture’s schemata and scripts, of their way of perceiving, ordering and making sense of the world. It is always a window into a new, richer understanding of what might be out there.

The film raises some interesting questions from semiotics, about signs and how we attribute signification, about how we decipher speaker meaning to get to real understanding (does the human term “weapon” mean the same to the superior conscience and technology of the aliens – an instrument of death and destruction – or does it mean “tool”?).

We cannot communicate (verbally!) that which we cannot conceptualize. That which we have no word, no sign for. That which our brain has no notion for. Language is constitutive. It not only describes and reflects, it creates realities. But to understand fully, we need more than signs and words: we need meta-communication, para-verbal and non-verbal communication. A presence, an availability, a putting-ourselves-out-there, emotions, trust. Successful communication is taking a chance and moving closer to one another. To create that common reality. To enter each other’s understanding and “read” each other without the mediation of filters.

The alien “ships” are indescribable with our scientific knowledge and lexical fund; they are conundrums. They are present, but they do not literally “land”, since they float inexplicably at some distance above the Earth’s surface. They defy gravity, yet there is gravity inside. They emit no radiation and no waste. The creatures’ writing is circular, it would be like us writing with both hands from both directions at the same time and calculating the exact space we need to meet in the middle. This is a powerful metaphor of past, future and present meeting and intermingling in a multi-dimensional continuum, of left and right hemisphere (not only of the brain, but of the planet) collaborating, etc.

The antithesis between the strict authorization procedure by the military of basic word lists Louise wants to “teach” the heptapods and the incontinent, shallow, incessant speculation of news channels (leading to insecurity and outbursts of violence across the globe) are a poignant reminder of the grave responsibility borne by those who deal with and in words.  “If all you give them is a hammer (…) everything will become a nail.” What we consider to be hard facts is often nothing more than an interpretation – namely, our interpretation of our perceptions. Getting to a more timeless truth requires not only interdisciplinarity, but also the simultaneous and collaborative inputs of all points of view within the same discipline, a multi-dimensional piecing together of complex threads, of different angles of looking at the problem.

It is only appropriate that the film allows a variety of different readings, too. As Romanian philosopher and essayist Andrei Plesu once wrote, the largest, most intriguing questions of life – such as what is time, what is the meaning and purpose of our existence, etc. – cannot be answered “geometrically”, because no answer would ever be exhaustive; they require parables, little stories where all facets of the truth can be brought to light without excluding others.

From a European and Christian perspective, the parallelism between the 12 alien ships (and their 12 pieces of the message) and the 12 Apostles is always at hand. As Louise begins to grasp the heptapods’ language and her awareness expands with this new understanding, as she is given visions, dreams and memories that cannot be clearly ordered on the time axis, as she finds herself solving a major conflict and preserving peace without the conscious awareness of what she had said, we are reminded of Pentecost, the glossolalia and the Holy Spirit alighting on the Apostles (as messengers, too, of a new gospel) and the Biblical verse: “… do not worry how you are to speak or what you are to say, for what you are to say will be given to you in that hour.” Louise does not “learn” the language, she acquires it, she receives it like a gift. It begins to flow from within her, it begins to work within her almost below the level of consciousness.

Arrival also touches on the issue of prescience vs. predestination. When Louise receives the gift of seeing into the future – as heptapods do – she is confronted with all the coming pain, yet she never for one moment is devoid of choice. Ian’s question “Want to make a baby?” drives home that point. She could still say no. She obviously still has free will, and she can make her own choice, but the beauty and fascination of life and love, and her newfound sense of the overlapping and bidirectional nature of time make it an almost inescapable choice.

A mysterious, cathartic movie for all those searching for a richer meaning beyond the here and now, Arrival also brings back some of the lost glamour and appreciation for the complexities of being a (good and responsible) translator.

Revisiting the Stoics

Standard

Well, you know what they say, some things never change. Anxious, dissatisfied, relationship not going well? So what else is new?

I’ve recently come across the following, from Epictetus:

“There are things which are within our power, and there are things which are beyond our power.” (…)

“Within our power are opinion, aim, desire, aversion, and, in one word, whatever affairs are our own. Beyond our power are body, property, reputation, office, and, in one word, whatever are not properly our own affairs.” (…)

“Remember, then, that if you attribute freedom to things by nature dependent, and take what belongs to others for your own, you will be hindered, you will lament, you will be disturbed, you will find fault both with gods and men. But if you take for your own only that which is your own, and view what belongs to others just as it really is, then no one will ever compel you, no one will restrict you, you will find fault with no one, you will accuse no one, you will do nothing against your will; no one will hurt you, you will not have an enemy, nor will you suffer any harm.” (…)

– from Enchiridion I

And also, this:

“When I see anyone anxious, I say, what does this man want? Unless he wanted something or other not in his power, how could he still be anxious?  A musician, for instance, feels no anxiety while he is singing by himself; but when he appears upon a stage he does, even if his voice be ever so good, or he plays ever so well. For what he wishes is not only to sing well, but likewise to gain applause. But this is not in his own power.”

– from Discourses, On Anxiety.


Source: W. Ferraiolo, Stoic Counsel for Interpersonal Relations

Educația, între formare și informare

Standard

Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).

Iată-l:

20161013_152826

Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.

 

(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)

 

Ancient words of counsel?

Standard

“It may be said that every individual man and all men in common aim at a certain end which determines what they choose and what they avoid. This end, to sum it up briefly, is HAPPINESS AND ITS CONSTITUENTS. (…)

We may define happiness as prosperity combined with virtue; or as independence of life; or as the secure enjoyment of the maximum of pleasure; or as good condition of property and body, together with the power of guarding one’s property and body and making use of them. (…)

From this definition of happiness it follows that its constituent parts are:

  • good birth, plenty of friends, good friends, wealth, good children, plenty of children, a happy old age, such bodily excellences as health, beauty, strength, large stature, athletic powers, together with fame, honor, good luck, and virtue.

A man cannot fail to be completely independent if he possesses these internal and external goods (…). (Goods of the soul and of the body are internal. Good birth, friends, money and honor are external). (…)

The phrases ‘possession of good children’ and ‘of many children’ bear a quite clear meaning. Applied to a community, they mean that its young men are numerous and of good quality: good in regard to bodily excellences (…) and also in regard to the excellences of the soul, which in a young man are temperance and courage. (…) Communities as well as individuals should lack none of these perfections, in their women as well as in their men. Where, as among the Lacedaemonians, the state of women is bad, almost half of human life is spoilt.”

Aristotle – Rhetoric, 1360b-1361a.

(Translated by W. Rhys Roberts – The Modern Library, New York, 1984)

On the future of education

Standard

Motto: “The only person who is educated is the one who has learned how to learn – and change.” (Carl Rogers)

I’m a structured learner. I admit it. I like engorging information, reflecting upon it, and structuring it mentally or on paper. But it is only when I manage to enrich that information with something new, with an additional original thought, to move forward and share/discuss/debate that new understanding with others, that I feel real learning has taken place. And I get a kick out of that.

I did very good in formal education until I became an adult and realized there are so many more ways to learn and move forward. Now I enjoy handpicking my classes, without necessarily pursuing a degree, challenging myself to face new situations, looking at things and people from different perspectives. I guess I’m constructing my own meaning and purpose for learning now. My children have taught me to learn and think about learning in different ways.

There are four types and four theories of learning: cognitive, behavioral, social, humanist. Four reasons why we learn. We learn to know, we learn to do, we learn to live together and we learn to be.

And there are many styles of learning, too. We learn by memorizing and reflecting (abstract learning), we learn by observing (seeing, hearing, touching), we learn by doing and applying, we learn through emotional experiences sometimes. We learn skills, but we also learn wisdom, critical thinking, a better understanding – of ourselves, of others, of the world at large.

I believe in lifelong learning. In this constant moving forward. Not as a compulsory course of formal education, but as a kind of openness to growth and a willingness to open up to new things. Learning is change, the willingness and the ability to understand more and perhaps even overhaul one’s convictions. I believe that is both the present and the future of education.

As I’ve just read in a great book, “what if, in our universe, there is a possibility of becoming that which we aren’t yet…”? (Muriel Barbery – L’élégance du hérisson).