Category Archives: educatie

On the future of education

Standard

Motto: “The only person who is educated is the one who has learned how to learn – and change.” (Carl Rogers)

I’m a structured learner. I admit it. I like engorging information, reflecting upon it, and structuring it mentally or on paper. But it is only when I manage to enrich that information with something new, with an additional original thought, to move forward and share/discuss/debate that new understanding with others, that I feel real learning has taken place. And I get a kick out of that.

I did very good in formal education until I became an adult and realized there are so many more ways to learn and move forward. Now I enjoy handpicking my classes, without necessarily pursuing a degree, challenging myself to face new situations, looking at things and people from different perspectives. I guess I’m constructing my own meaning and purpose for learning now. My children have taught me to learn and think about learning in different ways.

There are four types and four theories of learning: cognitive, behavioral, social, humanist. Four reasons why we learn. We learn to know, we learn to do, we learn to live together and we learn to be.

And there are many styles of learning, too. We learn by memorizing and reflecting (abstract learning), we learn by observing (seeing, hearing, touching), we learn by doing and applying, we learn through emotional experiences sometimes. We learn skills, but we also learn wisdom, critical thinking, a better understanding – of ourselves, of others, of the world at large.

I believe in lifelong learning. In this constant moving forward. Not as a compulsory course of formal education, but as a kind of openness to growth and a willingness to open up to new things. Learning is change, the willingness and the ability to understand more and perhaps even overhaul one’s convictions. I believe that is both the present and the future of education.

As I’ve just read in a great book, “what if, in our universe, there is a possibility of becoming that which we aren’t yet…”? (Muriel Barbery – L’élégance du hérisson).

Recviem la catafalcul relaţiilor interumane

Standard

Toată obsesia asta a noastră pentru bani şi lucruşoare, toată centrarea asta a vieţii pe posesiuni şi proprietăţi preţioase ajunge încet-încet să strice totul. De-ţi vine să fugi naibii în pădure şi să zici, “luaţi-vi-le fraţilor, luaţi tot ce prindeţi, stocaţi ca veveriţele pentru sfârşitul lumii, numai lăsaţi-mă odată-n pace”.

  • Când, fără intenţie, atingi abia vizibil cu portiera ta portiera vecinului de parcare şi, din bun simţ, îi laşi un bilet de scuze iar el îţi ia numărul şi peste o lună te trezeşti în poştă cu o factură de peste 600 EUR (că de, cică trebuie să-şi revopsească întreaga uşă pentru o zgarietură cât un firicel de aţă, iar maşina e un Audi)…
  • Când proprietarul apartamentului în care stai cu chirie le atrage atenţia chiriaşilor, printr-un afiş la intrare, asupra intervalelor fixe de timp la care trebuie să-şi spele rezervoarele de budă, şi când acelaşi proprietar, după ce i-ai zugrăvit şi igienizat apartamentul la plecare, îţi pune în factură 12 EUR pentru o banală cheie de uşă interioară, niciodată folosită şi rătăcită pe undeva, deşi tu reparaseşi pe banii tăi ditai frigiderul…
  • Când nu mai cumperi cadou pentru ziua de naştere a prietenilor copilului tău, ci ţi se pun în vedere liste de “comenzi” din care tu doar alegi pe care să o finanţezi, sau, şi mai bine, te duci cu banii în plic, că e mai eficient…
  • Când eşti singurul care mai oferă flori gazdei, pentru că florile sunt scumpe şi efemere (nu ştiu de ce, pentru mine fericirea constă tocmai în efemeritatea aceasta, în dăruirea non-utilitară, în frumosul de dragul frumosului)…
  • Când, la “serbarea” de la grădiniţă eşti chemat cu paharele şi tacâmurile proprii de acasă, la faţa locului eşti pus să cureţi cartofi şi dovleac pentru supă, iar în momentul în care supa e gata de împărţit la copii ţi se cere câte un euro de porţie, că aşa e ospitalier (cum naiba să fi colectat de la părinţi imensa sumă de 5 euro în avans, şi să fi făcut şi tu o serbare ca lumea, cu totul gata pregătit?!)…
  • Când prânzul copiilor la aceeaşi grădiniţă/after-school constă de obicei într-o supă-cremă şi un iaurt sau în paste/orez mâzgălite cu ceva sos (asta după ce au 6 ore de şcoală, ieşiri în pădure, teme şi sport) pentru că aşa e ieftin, iar carne primesc de 1-2 ori pe săptămână sub pretextul ideologic că şi aşa nu e sănătoasă, dar de fapt pentru că meniul zilnic nu trebuie să depăşească 3 euro şi-un pic…
  • Când în acelaşi timp auzi că, la nivel de ţară, o treime din mâncare se aruncă iar 40% din haine nu sunt purtate decât maximum o dată…
  • Când, tot la grădiniţă, o inimoasă poloneză care gătea excepţional şi lucra benevol 8 ore pe zi deşi era plătită doar pentru 4, în speranţa că i se va oferi în cele din urmă un contract de angajare cu normă întreagă, după şase luni de sacrificiu este lăsată pe dinafară fiindcă nu are certificat oficial de bucătărească conform normelor…
  • Când colegii de birou se miră că lucrezi voluntar, fără bani, dar tot sunt invidioşi dacă îţi termini treaba şi pleci acasă mai repede decât ei –  şi când ţi se spune direct, de către un funcţionar al Agenţiei de angajări, că a lucra voluntar îţi diminuează şansele de a mai primi vreodată un job plătit, fiindcă demonstrează că eşti dispus oricum…
  • Când, printr-o banală joacă de-a prinsa în curtea şcolii, fiica unei bune prietene agaţă şi rupe din greşeală gluga gecii unui coleg care se juca şi el de comun acord, iar peste două saptamani se trezeşte cu scrisorică ţepoasă (cu antet!) de la mama colegului, o doamnă doctor cu SUV, despre deosebita valoare a gecii, cu descrierea în detaliu a întreg procesului tehnologic de reparare a cusăturilor şi cu solicitarea de despăgubiri în valoare de “numai” 45 euro pentru timpul şi efortul “incredibil” depus de croitor – iar tu stai tâmpit şi te bucuri că n-a calculat la tarif orar şi timpul consumat cu compunerea misivei, întrebându-te: va fi joaca firească şi spontană dintre copii de acum umbrită mereu de groaza unui schimb de facturi?…
  • Când copiii de clasa a doua se laudă cu automobilele taţilor lor de parcă ar fi meritul propriu şi când ajunge să-ţi fie târşă să-ţi scoţi fiul prin cartier cu bicicleta lui second-hand care n-a costat 300 de euro…
  • Când o vecină în vârstă se miră în gura mare că bunica copiilor mei călătoreşte de bună voie 1000 km ca să-i viziteze şi să mă ajute – de parcă asta ar fi ceva nemaiauzit…
  • Când o damă cu maşină scumpă opreşte special în trafic, după ce mă aude vorbind româneşte, ca să-i atragă atenţia fiului meu să nu se mai atârne de gardul grădiniţei, că ăla e plătit din impozitele contribuabililor germani şi că se vede după cum îl cresc că la maturitate va ajunge să deseneze graffiti pe ziduri (asta în condiţiile în care el e şi aşa un super timorat în public, grădiniţa era cea pe care noi o finanţăm, iar el se imagina pentru o secundă Spider-Man)…
  • Când fiecare ajunge să se creadă axă de rotaţie a Pământului şi să pretindă ca lumea să se modeleze după chipul şi asemănarea idiosincrasiilor sale şi, mai ales, după contul din bancă şi eticheta de pe ţoale…

… începi să-i dai iar dreptate lui Rousseau că oamenii bogaţi au sentimente în toate posesiunile lor, că suferă pentru toate, şi te întrebi, o mai fi posibilă bucuria vieţii între şi cu oameni?

Bănuiesc că toate lucrurile astea se pot întâmpla oriunde. Mie mi s-au întâmplat în Germania.

P.S. (Update)

Mi se pare foarte frumos, generos şi demn de menţionat, că mai mulţi profesori germani s-au implicat în problema gecii rupte, arătând că nu sunt de acord cu atitudinea părinţilor colegului şi liniştind fata că nu e obligată să plătească nimic. Frumos că, din proprie iniţiativă, au intermediat într-o problemă care, în fond, nu-i privea, susţinând astfel valorile umaniste pe care le predau la şcoală. (Altfel, vorba unui monah: dacă posezi lucruri la modul egoist rişti să devii tu cel posedat de ele… Omul devine incidental, sterp, un accesoriu; o dependinţă a gadgeturilor sale, asiduu ministrant al propriilor achiziţii costisitoare.)

Poveste de Crăciun

Standard

Aşaaa, dragii babei. E Ajunul lui 2016.

Afară toarnă cu găleata la 4 grade, după ce Noiembrie şi Decembrie au fost uscate ca o smochină zbârcită şi mai însorite decât multe luni de vară tipic germane. Cer azuriu, păsărele, tufe în floare – idilă de Klimawandel*.

Anticlimax programat.

Ştiţi pozele alea cu “before” and “after”? Realitatea e de obicei în sens invers, adică mutilată. Ia, de pildă, chestia asta cu vacanţa de Crăciun.

Spiritele mai credule – cum se găsesc din păcate multe în cadrul speciei aparte numite “părinţi” – s-ar putea lăsa înşelate şi purtate spre visări tihnit-euforice: “ah, în sfârşit două săptămâni de relaxare şi odihnă, de timp de calitate petrecut cu copiii, două săptămâni în care nu mai trebuie să trag ca animalul în jug la serviciu, după cea mai obositoare perioadă a anului, şi mă pot bucura tandru de colinde şi de cozonaci, de pacea familiei, de niscai cultură şi de binecuvântările Sărbătorilor…

Îţi şi mărşăluiesc prin minte imagini clişeistice cu voi patru cuibăriţi în linişte la căldurică pe canapea, citind vreo poveste magică, admirând sclipirea luminiţelor în globurile de pe brad…. te mângâie orgasmatic ideea că vei apuca în fine să te afunzi în cartea aia, începută de mult, să ieşiţi la un concert sau la muzeu şi, poate, să-ţi continui şi studiile la ale căror sesiuni de examinare nu te-ai mai prezentat din paleolitic…

Ho, ho, ho! Ho, că ţi-au derapat fanteziile, adică. Razna rău.

Încă din seara penultimei zile de şcoală, bucurie mare. A mică se dă lovită, se cere la somn. Când îi iei febra, 39 cu 4 şi creşte. Sari cu resturile de antitermice care ţi-au rămas de la boala lu ăl mare, care abia ce s-a ameliorat după 3 săptămâni de tuşit sec, sacadat, zdrumicător, în creierii nopţilor. Următoarele zile le trăieşti în abur de Ibuprofen şi gâscă friptă, că bradul e deja prea uscat să mai răspândească vreo aromă. Şi oricum, împodobeşti brazi de 40 de ani, te-ai săturat până peste cap, în final tot mor şi-ţi umplu casa de ace.

Efectul medicamentului e imediat, în 10 minute copila pleoştită devine un ghem de energie, sare încoace şi încolo, se ceartă cu frate-su, ţipă, miorlăie, zbiară, hâsâie ca un motan călcat pe coadă. Vrea activităţi, vrea jocuri. Mamaaa! Tatiiiii! Ce să-i faci, ce să-i zici, e beteagă… Nici celălalt nu se lasă mai prejos, cum să-l facă pe el o puştoaică gripată. Mamiii!!! Tataaaa!!!  Trec ore de deliciu şi de delir.

A doua zi descoperi că ţi-a pasat cu maximă generozitate viroza şi ţie, îţi plezneşte capul şi te ustură nasul de la sinusurile infectate, tuşeşti dureros şi ai vrea să mori undeva în linişte.

Nici o şansă.

Împreună cu consortul (ăl de nu ţi-a mai fost de ani de zile amant cu normă întreagă), ai de îngrijit bolnavi, curăţat cartofi, copt cozonaci, umplut maşini după maşini de spălat vase, ca apoi să le goleşti ca apoi să le umpli din nou. Pun-te masă, scoală-te masă de 3-4-5 ori pe zi, într-un merry-go-round în care, ca prin vis, trece şi Merry Christmas cu două colinde răguşite.

În fine, după câteva zile, febra pare să-i scadă şi te apuci să faci tardive planuri de Revelion. Când te întorci din oraş afli că ăl mare tocmai a vomitat un sfert de kil de mâncare, e galben la faţă ca ceara şi are 38 jumate febră, de tremură tot.

Mai destupi o sticluţă de doftorii şi, cumva, doarme până dimineaţă. Când te trezeşti străpunsă de ţipătul de panică al celei mici, pe care o credeai vindecată. O doare urechea! Cânţi cântecele şi inventezi poveşti în timp ce-o ţii în poală şi-o mângâi pe genunchi, doar-doar se opreşte din urlat şi din rulat lacrimi în jos pe obraz, până pe pantalonii tăi. Scoţi iar Ibuprofenul. Vrei programare la medic, dar e în concediu. Încerci cu picături în nas, ţii tu minte că odată ţi-a spus că alea ajută să nu se mai acumuleze mucozităţi în urechi. Whatever. Miracol, trece. Durerea,  nu febra. Tu, de atâta keeping it cool, oricum n-apuci să dezvolţi febră.

Noroc că bărbatu’ pare sănătos. Ghinion că-i bărbat. Adică nicio şansă să facă bine lucrurile care, în actuala-ţi etapă de nevroză acutizată, trebuie făcute FOARTE BINEsau divorţezi.

Tu vrei să profiţi de vacanţă să schimbi mobila, să pui tablouri, să înnobilezi cuşca în care te găseşti legată.  El, săracul, vrea doar să facă ordine în nişte foldere uitate, pe calculator. Oricum are lumbago, cine naiba să mute mobile? Renunţi la amenajări interioare, te întrebi de ce ţi-a trebuit cuib in the first place. Renunţi, aştepţi, te resemnezi, mai renunţi puţin, te căzneşti să vorbeşti calm. Apoi urli de atâta caznă.

Totuşi, te-ai scos, duce el copiii la doctor, la cabinetul de consultaţii de la spital, unde coada-i de trei ore…

Între timp, exişti ca să fii ceea ce vezi la majoritatea mamelor din jur: life support system for your kids. Cam la asta se rezumă rolul tău actual, şi conjuri toate textele filosofice (plus predicile rubedeniilor) care îţi spun cât e asta de însemnat, de frumos, de înălţător şi de aducător de satisfacţie automată. Nu-ş de ce naiba eşti aşa ciufută, after all. Din punct de vedere freudian ai, pe bune de data asta, penis envy.  (Ca să nu mai vorbim că te întrebi – total iraţional – cine a avut strălucita idee să închidă grădiniţele taman când ai avea cea mai mare nevoie de ele…)

Pe aia mică n-o mai dor urechile, dar tuşeşte câte puţin. Medicul nu-i găseşte nicio hibă, dar ea continuă să aibă 38 febră. Anulezi planurile de Revelion la prieteni. Ăl mare pare vindecat ca prin minune, mai ales de când a primit un snop de cartoline cu Star Wars de la tanti aia drăguţă de la supermarket. Neînfrântă în naivitatea ta, cumperi pocnitori şi artificii.

Aiurea, e 31 după amiaza şi plouă mărunt sub cerul cenuşiu şi jos, convalescentul are din nou greţuri şi dureri de maţe… iar tu ţi-o vei încasa de la mamele eroine de serviciu pentru textul ăsta. 😉

La mulţi ani!

P.S. Orice legătură cu persoane reale e şi evidentă, şi exagerată. 🙂

P.P.S. Şi… şcoala a reînceput cu invazie de păduchi, şi dă-i şi spală toată rufăria, hainele şi căciulile, 4 maşini de spălat pline, şi dă-i şi întinde-le prin casă la uscat, şi dă-i şi aplică şampoane de omorât lighioanele şi perie cu piaptănul des! Pe scalpul fiică-mii a descoperit ieri tac-su un păduchi şi o păduche (sau o păducă? hă, hă 🙂 ) în plin coitus.

 

*Klimawandel (germ.) = schimbări climatice.

Copyright A. Sepi 2015-2016. All rights reserved

 

Sentimente pozitive – sau cum se învaţă virtuţile de caracter

Standard

Motto: “Exersează nu doar până când îţi iese bine. Exersează până când nu mai poate să îţi iasă prost.” (nu mai ştiu cine, dar un tip deştept)

Ca să le pot oferi copiilor mei noi impulsuri, dar şi noi răspunsuri pe măsură ce cresc, şi pentru că cred fără ezitare în creşterea continuă, pe tot parcursul vieţii, a noastră a tuturor, m-am apucat pe Coursera de un MOOC (massive online open course) numit “Teaching Character and Creating Positive Classrooms“.

Şi mamă-mamă, ce bine am facut! Îmi place atât de mult conţinutul acestui curs şi noutăţile pe care le aflu, încât nu mă pot abţine să nu-l recomand mai departe. 🙂 Cu copiii l-am aplicat deja, şi îmi dă o satisfacţie enormă să le urmăresc ochii mari, când înţeleg, şi chipul destins, când contemplă vizionar viitorul cu încredere şi veselie. E aproape înfricoşător cât de uşor este să nu te mai cerţi cu ei. 🙂

Poate nu ştiaţi, dar când psihologii s-au apucat să-i ia la întrebări pe copii, au descoperit că majoritatea puştilor se împart în două categorii: cei care cred că aptitudinile cu care te naşti sunt fixe şi cei care cred că ele sunt maleabile, se pot dezvolta, creşte sau pierde pe parcursul vieţii în funcţie de acţiunile proprii.

Cercetările arată că cei din prima categorie – în mod previzibil – atunci când dau de greu consideră că e vorba de un factor exterior, că nu sunt suficient de capabili pentru că aşa s-au născut, “aşa-s ei”, “atâta pot”, “n-au ce-i face”, alţii au fost mai dăruiţi de soartă, etc., şi gata, renunţă! A doua categorie continuă să muncească şi să spere, în ideea că orice lucru se învaţă şi cu cât exersez mai mult, cu atât o să-mi iasă mai bine pe viitor, care-i tragedia.

Mare grijă ce idei le transmitem deci. Etichetările (chiar şi atunci când îi etichetăm pe alţii, la nervi) nu fac decât să ducă la ideea unor abilităţi fixe atribuite aprioric, împotriva cărora omul n-are cum lupta. S-a născut deficient, şi gata. (Sau extrema opusă: s-a născut grozav şi nu mai are nevoie să încerce, face mami/buni/tuşi pentru el. El e perfect din oficiu, oricum. Până când situaţia escalează şi atunci, brusc, tot el singur e “de vină”, e “rău”, e “bleg”, “nu mai ştiu ce să mă fac cu el”). Şi uite aşa se învaţă neputinţa, pasivitatea, lipsa de motivaţie, delăsarea şi nepăsarea.

Realitatea descoperită şi testată de psihologi este că multe din abilităţile omului şi destule virtuţi de caracter pot fi “antrenate” şi dezvoltate. Mai ales în copilărie. Şi nu vorbim aici doar despre perseverenţă, de pildă, una din calităţile de care românii duc cel mai mult lipsă conform recentului studiu al profesorului Daniel David de la Cluj (“Psihologia poporului român”, Ed. Polirom, 2015), nu doar de răbdare, respect, aptitudini sociale sau intelectuale, ci chiar de lucruri precum… optimismul!

Da, optimismul poate fi cultivat. Profesorul american Martin Seligman, o autoritate în domeniul psihologiei pozitive, a descoperit că şi optimismul e un “muşchi” care creşte prin exerciţiu şi că stimularea sa aduce beneficii în toate domeniile vieţii. În plus, după cercetări îndelungate prin toate religiile şi culturile lumii, domnia sa şi alţi cercetători au ajuns la o listă “universală” de 24 de virtuţi de caracter considerate dezirabile de toţi oamenii. Lista o puteţi găsi pe viacharachter.org şi ea se sprijină pe 6 piloni:

  • Cunoaştere şi înţelepciune (creativitate, curiozitate, gândire critică, dragoste de învăţătură, perspectivă)
  • Curaj (dârzenie, perseverenţă, onestitate, însufleţire)
  • Bunăvoinţă (iubire, bunătate, inteligenţă socială)
  • Dreptate (lucru în echipă, cinste şi corectitudine, leadership)
  • Cumpătare (iertare, modestie, prudenţă, auto-control)
  • Transcendenţă (aprecierea frumosului şi a excelenţei, recunoştinţă, speranţă, umor, spiritualitate/credinţă)

Procesul de învăţare este înainte de toate un proces de deschidere la nou. Această deschidere, necesară pentru creştere, nu se poate însă realiza sub stres continuu. În stare de stres toxic, se produc descărcări hormonale care duc de fapt la limitarea percepţiei, a capacităţii de raportare la ceilalţi, a capacităţii de a lua decizii bune; la pesimism, pierderea empatiei şi respingere şi chiar la slăbirea serioasă a sistemului imunitar.

E ca şi cum ai cere unei cetăţi care tocmai se află sub asediu, foc şi foamete dintr-o parte, să întâmpine cu calm şi zâmbete duioase musafiri dintr-o alta.

Iată de ce sentimentele pozitive, asocierea experienţei de învăţare cu emoţii pozitive şi crearea de “micro-momente” plăcute sunt atât de importante. Tot cercetările psihologice arată că, oricât de plăcută ar fi fost o experienţă, dacă ea se încheie cu un moment dureros, antipatic, deranjant, în amintirea noastră întreaga experienţă va fi aruncată într-un con de umbră şi va primi o asociere negativă. Un bun educator, pedagog, părinte, antrenor va căuta să răspundă mereu constructiv şi să creeze micro-momente plăcute, asocieri pozitive pentru viitor. El va construi, nu va dărâma. În vorbele lui Andrew Carnegie, marele industriaş şi filantrop american, “atunci când lucrezi cu oamenii, e ca şi când sapi după aur. Trebuie literalmente să muţi tone de noroi ca să găseşti o uncie de aur. Totuşi, nu cauţi noroiul, ci aurul.

Cât din educaţia primită de noi şi primită, poate, încă şi astăzi de copiii noştri ne dă neplăcuta senzaţie că se axează doar pe repararea unor imperfecţiuni şi nu pe încurajarea şi consolidarea sclipirilor –  cât din ea pune, adică, accentul pe noroi, şi nu pe aur? Câte şcoli (sau familii) mai educă pentru caracter, pentru compasiune, şi nu doar pentru conformare şi asimilare de informaţie?

Faceţi un exerciţiu simplu, între adulţi. Întrebaţi pe cineva care este cel mai mare defect al său, sau cea mai mare vină, şi observaţi cum se chirceşte, ochii coboară, frazele devin scurte, limbajul trupului se închide, sufletul se scofâlceşte, se jenează. Întrebaţi aceeaşi persoană care crede că este cea mai mare calitate sau tărie a sa, şi cui a făcut un bine şi cum, şi va prinde – ca în reclamă – aripi. Va căuta contactul vizual, relaţia, deschiderea, va gesticula liber, uşurat, va vedea viziuni pozitive de viitor – va şti că poate, şi chiar va putea, să crească. Conversaţia şi schimbul de idei, de energii, de emoţii, se vor derula total diferit.

Cred că intuim cu toţii, atunci, ce anume îi trebuie unui om (şi cu atât mai mult unui copil) pentru a se simţi împlinit în viaţă, pentru a avea o stare de bine. Dr. Martin Seligman răspunde la întrebarea asta printr-un acronim: PERMA.

PERMA înseamnă: Positive emotions, Engagement, Relationships, Meaning and Accomplishments.

Copiii noştri au nevoie de toate acestea, şi acasă şi la şcoală. Dar nu în mod artificial. Nu prin bascularea în extrema unor dulcegării artificiale, orice e ok, merge, trebuie lăudat, încurajat, ferit de greşeli. Nu, ci prin acceptarea greşelii ca firească, şi prin reacţia autentică dar constructivă şi înţelegătoare la ea, prin găsirea părţii bune a lucrurilor. Prin axarea pe dezvoltarea armonioasă a caracterului şi a stării de bine, prin încurajarea sentimentului de identitate proprie a copilului, nu prin decimarea lor.

Desigur, micro-momentele pozitive nu sunt suficiente. Este nevoie şi de o structură macro, de un sistem sau o rutină care să explice, să aplice şi să încurajeze virtuţile de caracter. E nevoie de practică zilnică, preferabil înainte de apariţia unei “probleme”, nu doar de discurs. Învăţarea înseamnă şi program, aplicare susţinută, activă, din partea noastră, cei care educăm. În mod ideal, copiii trebuie să-şi dezvolte prin exemplu şi prin exerciţiu curajul, răbdarea, perseverenţa, bunătatea, integritatea, auto-controlul, empatia, recunoştinţa, spiritualitatea, umorul, etc. pentru a putea ajunge să aibă realizări, un sens în viaţă, relaţii satisfăcătoare şi de susţinere, implicare şi un sac de emoţii pozitive.

Optimismul însuşi se învaţă. A fi mai conştient de lucrurile bune decât de cele care-au mers nasol e tot o alegere, o opţiune, o decizie proprie. La finalul zilei, alegeţi să faceţi un bilanţ pozitiv. Vă va încărca energetic extraordinar. Am încercat asta cu fiul meu, care începuse să semene pe maică-sa şi să devină un etern nemulţumit ;-). În prima zi cu chiu cu vai a găsit trei lucruri de care să se bucure, că fuseseră faine.  A doua zi, şi datorită micro-momentelor introduse de noi, părinţii, de reacţiile noastre mai atente, a ajuns la 11! Dacă până acum, în stilul clasic, cu “trasul de el”, abia exersa 5 minute pe zi la pian, în silă, cu noua metodă a stat 45 de minute la clape cântând cu încântare, în timp ce eu şi soră-sa îl acompaniam din gură şi prin dans, şi nici măcar nu şi-a dat seama cum trece timpul.

Evident, la final, l-am lăudat pentru perseverenţă, a realizat singur cât de bine îi iese piesa acum, dar cred că cel mai mare câştig a fost să vadă că perseverenţa (efortul) chiar poate fi o chestie distractivă până la urmă!