Category Archives: Politică

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day (Tocqueville revisited)

Standard

“The first thing that strikes the observation is an innumerable multitude of men, all equal and alike, incessantly endeavoring to procure the petty and banal pleasures with which they glut their lives. Each of them, living apart, is as a stranger to the fate of all the rest – his children and his private friends constitute to him the whole mankind. As for the rest of his fellow citizens, he is close to them, but he sees them not – he touches them but he feels them not; he exists but in himself and for himself alone (…). 

Above this race of men stands an immense and tutelary power, which takes upon itself alone to secure their gratifications and to watch over their fate. That power is absolute, minute, regular, provident, and mild. It would be like the authority of a parent if, like that authority, its object was to prepare men for manhood; but it seeks, on the contrary, to keep them in perpetual childhood: it is well content that the people should rejoice, provided they think of nothing but rejoicing. For their happiness such a government willingly labors, but it chooses to be the sole agent and the only arbiter of that happiness: it provides for their security, foresees and supplies their necessities, facilitates their pleasures, manages their principal concerns, directs their industry, regulates the descent of property, and subdivides their inheritances – what remains but to spare them all the care of thinking and all the trouble of living? Thus it every day renders the exercise of the free agency of man less useful and less frequent; it circumscribes the will within a narrower range, and gradually robs a man of all the uses of himself. The principle of equality has prepared men for these things: it has predisposed men to endure them, and oftentimes to look on them as benefits. 

After having thus successively taken each member of the community in its powerful grasp, and fashioned them at will, the supreme power then extends its arm over the whole community. It covers the surface of society with a network of small complicated rules, minute and uniform, through which the most original minds and the most energetic characters cannot penetrate, to rise above the crowd. The will of man is not shattered, but softened, bent, and guided: men are seldom forced by it to act, but they are constantly restrained from acting: such a power does not destroy, but it prevents existence; it does not tyrannize, but it compresses, enervates, extinguishes, and stupefies a people, till each nation is reduced to be nothing better than a flock of timid and industrious animals, of which the government is the shepherd. 

(…)

By this system the people shake of their state of dependence just long enough to select their master, and then relapse into it again.”

Alexis de TOCQUEVILLE, Democracy in America, Fourth Book, Chapter VI, pp. 861-863 – Bantam Classic, 2004

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

Ancient words of counsel?

Standard

“It may be said that every individual man and all men in common aim at a certain end which determines what they choose and what they avoid. This end, to sum it up briefly, is HAPPINESS AND ITS CONSTITUENTS. (…)

We may define happiness as prosperity combined with virtue; or as independence of life; or as the secure enjoyment of the maximum of pleasure; or as good condition of property and body, together with the power of guarding one’s property and body and making use of them. (…)

From this definition of happiness it follows that its constituent parts are:

  • good birth, plenty of friends, good friends, wealth, good children, plenty of children, a happy old age, such bodily excellences as health, beauty, strength, large stature, athletic powers, together with fame, honor, good luck, and virtue.

A man cannot fail to be completely independent if he possesses these internal and external goods (…). (Goods of the soul and of the body are internal. Good birth, friends, money and honor are external). (…)

The phrases ‘possession of good children’ and ‘of many children’ bear a quite clear meaning. Applied to a community, they mean that its young men are numerous and of good quality: good in regard to bodily excellences (…) and also in regard to the excellences of the soul, which in a young man are temperance and courage. (…) Communities as well as individuals should lack none of these perfections, in their women as well as in their men. Where, as among the Lacedaemonians, the state of women is bad, almost half of human life is spoilt.”

Aristotle – Rhetoric, 1360b-1361a.

(Translated by W. Rhys Roberts – The Modern Library, New York, 1984)

No justification for mass murders

Standard

I have kept my mouth shut for the past week to process the terrifying and abhorrent events that unfolded in Germany and France. Trying to get to the facts. Trying to make sense of the senselessness.

But as I keep browsing through (parts of) the press, I can keep quiet no longer. I have read too many articles that attempt to justify what has happened and somehow pin it on the host society. Do we intend to abolish personal responsibility altogether? Do we intend to play into the hands of those who hate and want to destroy us?

Look: German culture might not be the most accomodating place on Earth for foreigners. I have felt it, many others have felt it. But so what? No country can ever please all of its residents. And feeling unhappy/depressed/discriminated should never be accepted as an excuse for committing atrocities.

There is and always has been injustice everywhere. All societies have disenfranchised, discriminated and disgruntled minorities. People whom life or their peers have treated badly. And yet, they don’t go around detonating bombs, blowing innocent people up at random, or hacking them to death with axes and knives on trains and in the middle of the street. Because there is a societal taboo on these things. Because normally, they don’t even occur to people. Because how one deals with injustice and frustration has everything to do with the system of beliefs one chooses to embrace.

It is only when an ideology comes along to justify and encourage this kind of behavior as a legitimate consequence of someone’s “suffering” that horrors like these occur. There are deadly ideologies among us which glorify such a response to frustration and to injustice as legitimate, and we should not buttress them. We should not allow murder to become a pathway to notoriety and fame! Murder is not the way to give meaning to a meaningless life.

So when I see smart people – analysts, intellectuals, journalists – treading the mill of how society as a whole has supposedly wronged or failed these deranged criminals, and thus bears part of the responsibility, I can only shake my head.

I don’t think finding excuses for this kind of behavior is the way to go. Finding excuses only makes frenzied individuals feel even more legitimized – and legitimization is the third stage of conflict escalation. The next is radicalization.

Legitimizing this kind of behavior makes it socially acceptable. That is wrong! Our society should make it clear that absolutely nothing can justify this kind of behavior. We cannot go around saying, well, it makes sense, because they were bullied. Or, well, it makes sense, because they were exploited and discriminated against. No. We should not build these kinds of causal relationships – that somehow, these things are a “natural” consequence. Because by finding excuses for the perpetrators, by espousing theories which attempt to understand and even legitimize terrorism, we are gradually dismantling the taboo on mass murders. Turning them little by little into a socially accepted norm, something “we just have to live with” – and thus stoking the fire of the next round of “avengers”.

I am reminded now of a lesson in social psychology by Dan Ariely. In an attempt to stop vandalism in the Petrified Forest National Park, the Park’s management put up a sign pointing out the problem and informing visitors that so and so many tons of rock formations were being stolen every year. The result? Stealing only increased. Because instead of feeling shamed into protecting it (as our flawed intuition would tell us), visitors now felt that stealing was “the thing to do” in that park. Something along the lines of “if everyone else does it, and it’s so ubiquitous already, why should I be the only sucker who leaves without a souvenir?”  So instead of solving their problem, the park officials actually managed to worsen it, by creating the feeling that vandalism was the social norm in that park – which motivated people to continue to break the law.

Let us be smarter this time. Like something very beautiful I have read, let us become “apostles of a civilization of love”.

Cum suntem şi cum credem că suntem

Standard

“Psihologia poporului roman – Profilul psihologic al romanilor intr-o monografie cognitiv experimentala”, a profesorului clujean Daniel David, aparuta recent la Polirom (2015) reprezinta, din multe puncte de vedere, o revelatie.

Desi poate parea greoaie, fiind burdusita de cifre, terminologie de specialitate, riguroase statistici semnificative si sustinuta de un important aparat critic, nu pot decat sa o recomand. Ca sa ne cunoastem mai bine. Rezultatele sunt adesea surprinzatoare.

Cateva lucruri interesante care mi-au atras atentia la o prima rasfoire:

“…daca o anumita tara/cultura are o anumita imagine despre sine, foarte discrepanta fata de cum este aceasta in fapt, iar alta tara/cultura o trateaza asa cum este, nu cum crede aceasta ca este, pot sa apara frustrari, tensiuni si situatii internationale dificile.

Sau, la pagina 99, capitolul Fundamente despre romani si Romania: “Tarile/culturile in care exista un nivel mai mare de individualism (adica autonomie, independenta a indivizilor – n.a.) tind sa aiba un nivel mai crescut de capital social si economic. Capitalul social este exprimat prin angajament civic accentuat, relatii interpersonale puternice, cooperare, incredere in oameni etc. Asadar, individualismul – stimulat de modernizare – nu duce la dezintegrare sociala, ci, dimpotriva, la incredere interpersonala si la cresterea solidaritatii si cooperarii sociale.(…) In general, in ciuda a ceea ce s-ar crede printr-o logica de simt comun, nivelul de singuratate este mai crescut in culturile colectiviste, in comparatie cu cele individualiste.”

Studiile efectuate de mai multi oameni de stiinta arata ca singurele tari cu profil colectivist din UE sunt Bulgaria, Romania, Grecia si Portugalia.

Analiza celorlalte dimensiuni culturale ale lui Hofstede continua la fel de plin de insights (feminitate, distribuirea/concentrarea puterii, evitarea/acceptarea incertitudinii, reprimare/indulgenta etc.)

Foarte interesant mi s-au parut si evaluarile pe baza modelului lui Schwartz – asa-i ca n-ati fi zis ca romanii au in realitate un indice de benevolenta mai mic decat germanii si unul de conformism mai mare decat ei? De asemenea, romanii cauta controlul si puterea asupra semenilor lor mai mult decat germanii si se preocupa mai putin de binele persoanelor neinrudite/indepartate si al mediului. La altruismul fata de straini, Romania (Bucuresti) e pe locul 14 din 23 de tari analizate. Pe primul loc: Brazilia (Rio de Janeiro).

De asemenea, valorile care domina la noi ( cf. World Values Survey, fig. 3.6 din carte, la pag. 110) sunt cele traditionale si de supravietuire care ne apropie de mediul islamic cu venituri mici (de ex. Irak).

Desigur ca exista si o sumedenie de pozitive contraintuitive.

Nu vreau sa dau prea multe de gol, cartea merita citita atent. Ea discuta inclusiv aspecte legate de socializarea copiilor, comportamentul alimentar, patologii psihice across cultures etc.

Singurul aspect unde as avea poate ceva de obiectat e alegerea ca partener de referinta pt comparatii, de cele mai multe ori, a SUA. Deosebirile de istorie, cultura, mediu sunt foarte mari intre cele doua si m-ar fi interesat mai degraba comparatia cu cel mai mare partener european de afaceri, de pilda. Dar e util si asa, mai ales avand in vedere gradul de penetrare a productiilor/valorilor culturale americane in Romania in ultimii 25 ani.

All in all, o carte importanta, fundamentata stiintific si plina de descoperiri neasteptate. 50 lei. Lectura placuta!

Fără nicio legătură cu cearta de la ICR

Standard

Orice legătură cu personaje reale sau cu afirmaţiile lor apărute zilele acestea prin presa românească este pur întâmplătoare. 😉 Simt însă că poate n-ar strica să reiau, cu actualizarea datelor, un articol publicat acum vreo 4 ani. Pentru cât suntem de zbuciumaţi, suntem uluitor de constanţi în comportamente, se pare. Articolul se numeşte “Comunicarea democratică vs. vacarmul totalitar”.

La un moment dat, în anii studenţiei, am participat, în cadrul Civic Education Project condus de americani (trădătoarea de mine!), la o dezbatere cu tema: „Sunt societăţile balcanice mai predispuse la totalitarism”? Era vorba de o dezbatere din aceea studenţească, pe modelul lui Karl Popper, în care, împărţiţi în echipe, trebuia să aducem argumente valabile, solide şi bine cântărite atât în favoarea cât şi împotriva acestei afirmaţii. Regulile dezbaterii erau foarte clare, fiecare parte având la dispoziţie un număr de minute şi o alternanţă clară la microfon. În timp ce vorbeau „adversarii”, era interzis să-i întrerupem, şi ar fi fost şi contraproductiv pentru rezultatul jocului, întrucât am fi ratat porţiuni importante din argumentaţia lor şi, prin urmare, nu le-am mai fi putut aborda la modul credibil.

Nu reţin acum argumentele pe care le-am folosit în momentul acela, cert este că însăşi exerciţiul dezbaterii era de substanţă profund antitotalitară. Au trecut de atunci mai bine de 15 ani. M-aş fi aşteptat ca exerciţiul acesta să prindă, cel puţin în dezbaterile parlamentare sau politice, dacă nu chiar la nivelul omului de rând. Acum înţeleg însă mult mai bine conexiunea directă dintre stilul de comunicare şi predispoziţia la totalitarism. Căci iată, în România anului 2015, lumea încă nu vorbeşte ca să comunice. Am impresia că în România lumea vorbeşte doar ca să se audă, sau mai bine zis, ca să îl acopere pe celălalt – ori, din păcate, doar ca să jignească. De parcă demolarea aproapelui e echivalentă cu consolidarea soclului propriu.

Poate că nu se întâmplă doar în România, poate că doar acolo mă doare pe mine mai tare când observ. Lipseşte comunicarea ziditoare. Discuţiile nu se deschid pentru schimb reciproc, pentru informare, pentru cunoaştere autentică, pentru a face posibilă conlucrarea. Oamenii nu vorbesc pentru a (se) aprofunda ori înţelege. Am impresia că vorbesc doar ca să se exhibe. Par că vor doar să fie ascultaţi şi aprobaţi.

E poate de înţeles după ani de oprimare, de lipsă, interzicere sau manipulare a informaţiei, după ani de dictatură, de adulare obligatorie, când eram solidari doar pe la colţuri. Când totul era de formă. Când am încetat să căutăm adevărul, pentru că adevărul şi realitatea erau prea greu de conciliat. Dar a trecut totuşi deja amar de vreme din ‘89 până azi şi noi încă n-am învăţat să gândim liber, să ne asumăm propria viaţă, comunitatea şi ceea ce ni se întâmplă.  Iar adevărul nu-l căutăm nici astăzi. Nici măcar în noi înşine. Nici măcar adevărul despre noi înşine.

În majoritatea ocaziilor se poate observa că românii nu aduc argumente obiective, măsurabile, în sprijinul părerilor lor. Dar cu toate astea, ei nu au păreri, ci direct convingeri. Opune-le o opinie proprie, un argument diferit, sau chiar şi numai o trăire a ta, personală dar autentică: dacă e alta decât a lor se vor simţi încolţiţi. Nu sunt învăţaţi să le acomodeze.

S-ar părea că nu suntem, încă, învăţaţi cu libertatea celui de lângă. Se discută numai în termeni categorici.

Vei simţi prin urmare venele încordându-se, piepturile palpitând a spaimă, coardele vocale sărind imediat pe partitura de atac. Devii ameninţător fiindcă îi „obligi” să cunoască.  Şi să se cunoască. Să intre şi să iasă din ei înşişi. Să accepte inacceptabilul. Că oamenii sunt diferiţi. Că oamenii gândesc diferit. Că oameni diferiţi care gândesc diferit există. Că optimul nu se poate atinge decât prin colaborare. Mi se pare că ei nu vor asta. Nu parteneri de construcţie caută ei. Nu de asta au deschis discuţia. Nu ca să împartă, ci ca să aroge. Nu ca să comunice aşezat,  sistematic, profund, util, ci ca să se autoconfirme isteric, facil şi păgubos.

Dacă intervii cu mai mult decât vorbăria seacă şi pur formală a atoateştiutorului, ai încălcat un cod tacit şi ieşi în evidenţă. Dacă încerci să aduci în discuţie aspecte obiective, ai picat dintr-o farfurie zburătoare tocmai în farfuria românească în care bălteşte ciorba tulbure a lui câte puţin din toate şi din nimic serios.  Vocile schimbă registrul: fie devin imediat stridente ca să te acopere încă înainte de a te asculta sau măcar auzi, fie un oftat sau o tăcere penibilă pasează imediat tema în ceva mai neutru sau mai puţin „periculos”. Ţi se închide practic gura. Şi te simţi, în cele din urmă, vinovat. Eşti pedepsit fiindcă nu te-ai mulţumit să dai pasiv din cap ci ai vrut să participi activ. Pot înţelege că oamenii vor doar să fie ascultaţi, dar mi-e greu să accept că vor să îi asculţi doar pasiv, şi nu activ. Adică să vorbească doar de dragul de a vorbi, ca să încarce eterul fără vreun rost ori vreo finalitate utilă nici pentru tine, nici pentru ei. În condiţiile acestea, cum să mai reuşeşti să îi înţelegi – aşa cum ar avea ei nevoie poate să fie înţeleşi? Şi în fond, cine să mai asculte când toţi vrem doar să vorbim?…

Prea puţini oameni sunt dispuşi să schimbe între ei idei şi trăiri ca de la egal la egal. Prea puţini sunt dispuşi să intre în fundamental, să îţi deschidă realmente viaţa lor sau să înveţe unii de la alţii. Prea puţini oameni vor să afle ceva nou.

Cu toţii, însă, vorbesc.

În frenezia superficialelor monologuri suprapuse se sare inconsecvent de la una la alta, convingerile se decretează pătimaş şi inchizitorial şi nimeni nu pare interesat să mai şi verifice ipotezele de plecare. În România, simple păreri neargumentate devin literă – inflexibilă – de lege. Presupunerea devine automat fapt. Nu se dezbate, se combate. Oricine poate deveni din partener de discuţie, duşman.  Virulenţa discordiei şochează. Important e să ai dreptate, să îl anihilezi pe celălalt cu orice preţ, cu orice arme. Lumea nu deosebeşte între percepţie şi realitate. Ne scapă analiza obiectivă. Nu suntem obişnuiţi să acomodăm percepţii diferite, dar mai realităţi diferite.

De fapt, mai toate în România se fac superficial, pe sponci, arbitrar şi haotic. Vorbim haotic, ceea ce înseamnă că gândim haotic, prin urmare trăim haotic şi acţionăm haotic. Totul e sub semnul precarului, al improvizaţiei. Unde e demersul dus până la capăt, unde e misiunea asumată deplin, unde e construcţia bine finalizată?  Toate, de la drumuri până la sufletele noastre, zac în diverse stadii de abandon, nepăsare şi încremenire-n proiect.

În locul lor e vacarmul.

Profeţii culturale?

Standard

“Dilema care i se impune oricărui popor oriental este tragică: sau va dori să excludă civilizaţia apuseană – şi atunci va rămâne înapoiat, neadaptat la viaţa de azi, pradă uşoară a oricărui popor înaintat, sau va accepta civilizaţia apuseană – şi în mod obligatoriu o va imita servil şi va da la o parte mica, şi totuşi încă originala lui viaţă economică, socială şi spirituală. 

– Dilemă nu există, i-am răspuns. Fie că vrea sau nu, orice popor înapoiat va urma civilizaţia Europei – organizarea ei economică, progresul ei ştiinţific, societatea ei, politica ei. Alt drum nu există.

Numai atunci când civilizaţia apuseană va decădea şi organizarea ei admirabilă se va descompune, lumea orientală va da iarăşi Europei ceea ce i-a dat dintotdeauna: sămânţa nouă.

Deoarece, cred eu, nu-i întâmplător că toate religiile – adică toate seminţele – pe care le-au muncit măruntaiele pământului au venit din Orient. Orientul este stăpânit de nebunie, se aprinde. Apusul primeşte, hrăneşte, limpezeşte, analizează – preschimbă flacăra în lumină.”

– Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie, Egipt 1927 (Editura Humanitas, 2013)