Category Archives: Politică

Profeţii culturale?

Standard

“Dilema care i se impune oricărui popor oriental este tragică: sau va dori să excludă civilizaţia apuseană – şi atunci va rămâne înapoiat, neadaptat la viaţa de azi, pradă uşoară a oricărui popor înaintat, sau va accepta civilizaţia apuseană – şi în mod obligatoriu o va imita servil şi va da la o parte mica, şi totuşi încă originala lui viaţă economică, socială şi spirituală. 

– Dilemă nu există, i-am răspuns. Fie că vrea sau nu, orice popor înapoiat va urma civilizaţia Europei – organizarea ei economică, progresul ei ştiinţific, societatea ei, politica ei. Alt drum nu există.

Numai atunci când civilizaţia apuseană va decădea şi organizarea ei admirabilă se va descompune, lumea orientală va da iarăşi Europei ceea ce i-a dat dintotdeauna: sămânţa nouă.

Deoarece, cred eu, nu-i întâmplător că toate religiile – adică toate seminţele – pe care le-au muncit măruntaiele pământului au venit din Orient. Orientul este stăpânit de nebunie, se aprinde. Apusul primeşte, hrăneşte, limpezeşte, analizează – preschimbă flacăra în lumină.”

– Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie, Egipt 1927 (Editura Humanitas, 2013)

Advertisements

Acum 25 de ani – Timişoara

Standard

Ironie. Piaţa Operei tocmai fusese terminată, după o reconstrucţie care eliminase şinele de tramvai din centru, deviindu-le pe alte străzi. Ca să fie pentru manifestaţiile de sorginte nord-coreeană dedicate “geniului carpatin”. Nu-i pentru cine se pregăteşte. Sau da, pentru el au fost, dar pe invers. Ironie.

Eram un copil la Revoluţie, dar îmi amintesc…

…cum am trecut în 16 decembrie pe lângă casa lui Tökes cu tramvaiul, venind de la şcoală, si ce îmbulzeală era deja acolo, (pe colţul opus era pe vremuri o alimentara, mereu goală, iar eu ţin minte că purtam fâşul meu roz, fiindcă era atât de cald pentru decembrie) şi cum am început să sper;

…cum a fost chemat taică-miu de pe santier împreuna cu alţi colegi, pe post de forţe de ordine în zona Maria şi nu ştiau ce să facă, pentru că în sufletul lor simpatizau cu demonstranţii dar erau supravegheaţi de miliţie şi de securitate; ţin minte tensiunea aia crescândă ca o prezenţă separată, ca un filament de căldură, de oroare, de speranţă (“în sfârşit!”) în apartamentele întunecoase şi reci unde ştiam, de la Europa Liberă, că restul cortinei de fier căzuse deja.

…cum se aude huruitul tancurilor noaptea prin urechile unui copil de 13 ani;

…cum un tip infiltrat în mulţime, la ELBA, a scos – cred – un pistol de sub haina de piele şi apoi cineva a căzut pe malul Begăi (priveam de la geamul bunică-mii care locuia vis-a-vis);

…cum, încercând noi să dăm un telefon la prietenii din Bucureşti ca să îi anunţăm ce se întâmplă, firul era ocupat de oameni care vorbeau de o iminentă ieşire în stradă, în masă, de la întreprinderi, şi am început să tremurăm, de fericire sau de spaimă nu ni-i prea clar;

…cum ne-a mutat tata cu aro-ul printre gloanţe şi negru de fum de la bunică-mea la ai mei, care locuiau mai ferit, într-un bloc la periferie;

…cum prietenii alor mei din Calea Girocului, unde a fost masacrul maxim, dormeau noaptea în vană sau pe podeaua băii fiindcă li se rătăceau gloanţele prin casă;

…cum s-au ridicat ca un vuiet imens, neverosimil, miile de oameni prin 18 sau 19, nu mai ştiu clar, dar ţin minte sentimentul ăla incredibil de a auzi tinerii strigând noaptea în beznă “români veniţi cu noi, români veniţi cu noi!”, ca o mantra trepidantă şi tulburătoare;

…cum în 22 dimineaţa curgeau în oraş râuri de manifestanţi din satele adiacente, cu portrete ale lui ceauşescu  mâzgălite si “împodobite” cu copite de porc ori dinţi de vampir;

…cum în piaţa operei se aruncau pâini şi portocale în mulţime;

…cum taică-meu a ieşit la fereastră sugrumat de emoţie, şi, agitând pumnul, a zbierat “victorieeee!!!” in careul nostru de blocuri până a răguşit si i-au dat lacrimile;

…cum ne-am uitat la dinescu şi caramitru la televizorul vecinului sima, un sârb;

…cum apoi ne-am ascuns şi ferit de “terorişti” şi cum taţii din bloc făceau ture la paza casei scării, sudând chiar gratii la geamul uşii blocului. gratiile alea au rămas acolo până acum câţiva ani, când au înlocuit întreaga uşă cu una din termopan.

…cum se trăgea noaptea dintr-o macara de deasupra cimitirului din Calea Aradului – un păcănit automat, neverosimil;

…cum împărţeam cozonac la soldaţi, pe stradă;

….cum ne îmbrăţişam cu toţii şi veneau dacii vechi cu steaguri decupate la geamuri şi claxonau şi lumea râdea, râdea!

…cum mi s-au tăiat genunchii când am mers la cimitirul săracilor unde erau torturaţii;

…cum la revoluţie m-am rugat pentru prima oară. să cadă ceauşescu. iar vecinul sendi, veterinar, m-a asigurat, foarte convingător: “gata-i pita lui!

cum m-am îndrăgostit iremediabil de libertate şi mă ţine până astăzi. a trecut un sfert de secol. mi-e dor să nu uit şi mi-e dor de Timişoara.

Creşti un copil, guvernezi o ţară… :-)

Standard

Poate v-am mai dat de înţeles că mă pasionează aşa puţintel psihologia, nu doar cea a copilului, ci şi psihologia economică, socială, comportamentul economic al individului în societate, comunicarea eficientă şi eficace… Am din când în când mici revelaţii. 🙂 Se pare că microcosmosul familiei e un bun laborator de test pentru idei şi soluţii care s-ar putea aplica binişor şi la nivel macro. Păcat că nu prea umblă politicienii cu carneţelul de notiţe după ei. 😉

Hai să vă zic cum stă treaba. Acum vreun an de zile, disperată că fiu-miu (6 ani jumate) nu mânca deloc, era slab ca un ţâr şi tremura mereu de frig, m-am gândit să introduc un factor motivator legat de mese. Nu voiam să fie unul pe termen scurt, fiindcă intenţia mea era să-i dezvolt o gândire pe termen mai lung şi un comportament de durată, nu să-l obişnuiesc de mic cu gratificări instantanee pentru orice pârţ pe care-l trage. Ideea mi-a venit de la un curs de comunicare cu copiii deştepţi ţinut de un psiholog de aici din Munchen – o idee pornită tot de la o altă mamă.

Am stabilit deci următoarele: el decide cât îi pun în farfurie, dar dacă mănâncă totul primeşte 1 punct. La 10 puncte primeşte un Snickers iar la 20 o revistă din acelea cu jucării înăuntru, pasiunea vieţii lui. Aoleu!, se vor şoca unii. Ai condiţionat copilul în halul ăsta? Da, domle, l-am condiţionat fiindcă era de-a dreptul subnutrit şi alternativa mi s-a părut chiar mai nasoală pentru el. În felul ăsta însă, era şi el direct implicat în decizie.

Nu pot să vă spun cât de frumos a strălucit soarele pe strada noastră după aceea! Dintr-o dată, pentru el, masa aducea cu ea nu doar oroare, ci şi perspectiva unui câştig consistent. Pentru mine, liniştea mult visată. Am redevenit oameni normali. A durat vreo săptămână până a înţeles el cum stă treaba, dar având în vedere că sunt între 3 şi 5 mese pe zi, curând a venit şi primul Snickers. În momentul ăla s-a produs declicul. Regula s-a concretizat într-o recompensă tangibilă şi a devenit noua “normă socială” la noi în casă. Teroarea pământului care ne făcuse mesele de coşmar îmi cerea acum de mâncare şi trăgea de mine să îi scriu punctele. Ţinea minte cât şi dacă a mâncat la grădiniţă (e foarte cinstit – şi oricum, aveam posibilitatea să-l verific). După o vreme l-am lăsat să şi le scrie singur, convinsă fiind că spune adevărul. Sistemul funcţionează între timp atât de bine, încât ne falimentează cu revistele pe care trebuie să i le tot cumpărăm. Refuză în continuare să mănânce anumite chestii care chiar nu-i plac (pot respecta asta), dar compensează cu altele. Şi totul fiindcă a recunoscut că puterea de a obţine ce vrea stă chiar în mâna (sau, mă rog, în gura) lui.

Odată funcţional(ă), sistemul sau norma socială are deja o anumită inerţie. Beneficiarul ţine cu dinţii de ea. Recent, văzând că se hrăneşte deja civilizat, i-am zis că de acum e mare şi hai să renunţăm la sistemul cu punctele. Nici vorbă! Acum nu mai vrea el! Preocuparea lui: “păi şi dacă renunţăm, când mai primesc reviste?” Răspunsul meu nu poate fi decât nesatisfăcător, pentru că scoate problema din domeniul regulii clare, pe care ştie cum să o folosească şi care îi dă o garanţie de viitor, şi o aruncă în domeniul arbitrarului (“când vrea mama”).

Şi uite aşa am ajuns să înţeleg nu doar importanţa unei stabilităţi legislative, unei consecvenţe a normelor sociale, ci şi legătura dintre stabilitatea legislativă şi comportamentul pro-activ sau pasiv, optimist sau defetist al indivizilor într-o societate. Atunci când ştii pe ce te bazezi, înţelegi sistemul şi el este stabil, ai o perspectivă clară de viitor. Asta te ajută să devii mai activ, mai implicat, fiindcă ceea ce obţii la final ţine în mare parte de tine. Dacă regulile se schimbă cum bate vântul, oamenii sunt mai pasivi, mai apatici, fiindcă nu au nicio garanţie că vor obţine rezultatul dorit chiar dacă fac tot ceea ce trebuie. Instabilitatea e descurajantă pentru implicarea civică, pentru iniţiativa economică şi dăunează responsabilizării.

Părerea mea! 😉

PS: Altădată şi despre importanţa lipsei de favoritisme între fraţi (“aceeaşi lege pentru toţi”), explicarea clară a diferenţelor şi cum nu e bine să duci ambii fraţi la acelaşi curs (sport, dans, etc.) sau simultan în aceeaşi grupă din cadrul unui curs, pentru a nu exacerba inerentele comparaţii şi gelozii.

Întrebare-ntrebătoare

Standard

sub un acoperiş oblic-oblic,

    încins de soare,

plânge un bebeluş: 

un suflet de al meu geamăn geme

– şi el, ca şi mine – 

de pierderea paradisului. 

deasupra, cerul altădată opac şi lăptos

este orbitor.

îl străpunge numai zbierătul copiilor. 

pe o termică caldă cioara dă ocol.

veveriţele se îndoapă

iar toporaşii mov mor

dându-şi duhul

cu un ultim parfum

divin.

Şi mă întreb: oare toată dorinţa asta a noastră de mai mult, de mai bine, goana asta după perfecţiune, oare are de a face numai cu lăcomia? numai cu orgoliul de a fi cu un pas în faţa semenului meu, de a-mi asigura privilegii? Sau oare are de a face şi cu faptul că undeva, în adâncurile lor nesondate, sufletele noastre ţin totuşi minte, subliminal, perfecţiunea din care au purces? Paradisul din care au fost expulzate? Şi cu faptul că strămutate şi pervertite şi îngâmfate fiind, nu mai pot să înţeleagă aceasta ca pe o căutare în domeniul spiritual, eshatologic, ancorată în etern şi saţiabilă numai prin Cel-fără-de-început, Urgrund-ul, sursa tuturor surselor?

Ne ratăm oare recuperarea adevăratului rai (Binele-Frumosul-Adevărul-Viaţa = Raţiunea superioară) şi accesul la el prin interiorul nostru din cauză că ne-am deplasat sistemul de referinţă prea mult în tranzitoriu? Că de acum punctul la care ne raportăm este materialul, firescul, experiabilul strict fizic?…

Simţurile şi simţirile – percepţiile şi emoţiile de moment – ce-i mai uşor de înşelat decât acestea? Şi totuşi, le urmăm zilnic. Şi totuşi, lor le dăm ascultare, credit nelimitat şi crezare. O numim intuiţie şi mergem ca o turmă tot pe urmele propriilor noastre decizii greşite. Doar pentru că ne sunt familiare. Doar pentru că-i mai simplu. Abia acum înţeleg cu adevărat sensul sintagmei “să pui început bun”…

P.S.:  Vă recomand, pe Coursera.com, cursul gratuit al lui Dan Ariely, de la Duke University, “A Beginner’s Guide to Irrational Behavior”. S-ar putea să vă puneţi şi voi multe întrebări după aia 🙂 Ca să vedeţi cât de “stăpâni” suntem noi, care ne dorim stăpânii şi decidenţii universului, pe propriile decizii, de la cele mai neînsemnate la cele mai importante.

Livrăm ştiri, livrăm sicrie…

Standard

Inevitabilul s-a întâmplat. Într-un parc din Bucureşti, capitală europeană, o haită de câini vagabonzi a ucis un copil de 4 ani în câteva minute, mutilându-l cu sute de muşcături. Asta în timp ce, de 20 de ani, noi ne emoţionăm lacrimogen de dragul unor patrupede deja profund sălbăticite, cine ştie cât de bolnave şi cât de dereglate comportamental. Şi iarăşi, livrăm pe gratis cadavre şi ştiri zemoase presei internaţionale, care atât aşteaptă. (Cu ocazia asta, am aflat din media germană că nici măcar nu e primul caz, au mai murit doi oameni, un japonez – pe lângă Guvern! –  şi o doamnă – lângă un spital! – şi nimeni n-a făcut nimic).

Nu mă înţelegeţi greşit. Am doi căţei acasă şi am mai cules pe parcursul vieţii alţi doi de pe drumuri, i-am hrănit cu lapte noaptea, i-am deparazitat, i-am vaccinat, i-am învăţat comenzi şi i-am plasat apoi la sat la diverşi doritori, în curte.  Am făcut voluntariat la un adăpost privat de câini abandonaţi în Germania. Dar tocmai fiindcă ştiu cât de periculos este un animal adult cu traume emoţionale, cât de imprevizibil şi cât de agresiv, mai ales în haită, nu mai cred în “idealismele” celor care ne spun că e mai bine să livrăm carne proaspătă de copil pentru dieta unor jivine decât să ne asumăm eutanasierea patrupedelor agresive.  A ţine un câine pe lângă bloc şi a îi arunca din când în când un os sau o coajă de pâine nu înseamnă drag de animale şi nici asumare a răspunderii. E o jumătate de măsură tipic românească. Poate că te simţi mare suflet iubitor făcând asta, dar asumarea reală a răspunderii ar însemna să-l iei în casă şi să-l dresezi. Nu să-i zici societăţii că astfel de crunte tragedii sunt un preţ firesc pentru “dragostea” de necuvântătoare.

(Un calcul simplu arată că faza cu castrarea e frecţie la picior de lemn. Chiar şi în cazul – imposibil – în care reuşim să-i castrăm dintr-o dată pe toţi, problema tot va mai dura 10-15 ani până la dispariţia pe cale naturală a acestor populaţii canine feroce. Ca să nu mai vorbim că nu-i putem prinde şi castra pe toţi deodată. Până am castrat doi, alţi doi au copulat şi mai scot 4 pui. Creşterea e exponenţială, tăiem un cap al hidrei mai cresc alte două în loc… Dar România nu mai e de mult ţara argumentelor raţionale.)

Iată aici şi ştirea germană, deosebit de echilibrată după părerea mea. http://de.nachrichten.yahoo.com/vierj%C3%A4hriges-kind-von-streunerhunden-in-bukarest-get%C3%B6tet-154915668.html

Deci, dacă mai era nevoie de “brand de ţară”… iată cum ne tratăm copiii. Ba mai un rug prin maternităţi, ba mai o ofrandă unei haite de câini…

Valea Cernei – Băile Herculane

Standard

Comori naturale româneşti ce merită salvate

IMG_3617

Lanţurile muntoase dimprejur s-au împodobit cu un verde-neon pe fondul de safir al boltei de deasupra, şi creste nude, de carst, se iţesc din loc în loc, prin vălul subţire al ameninţării de ploaie. Vaporii nordici, înalţi, sunt pătaţi cu un mov spălăcit. Crestele exercită o atracţie indescriptibilă, căreia nu concep să-i rezist, iar în jurul nostru păsări de toate soiurile ciripesc în extravagante ritualuri nupţiale.

Abia aştept să fiu acolo sus, cu ele. Abia aştept să mă îndepărtez de această oribilă bandă de ciment şi asfalt. Vreau să scap de automobilele ei care duduie puţind a benzină; vreau să scap de picnicarii iraţionali, de muzica lor dată tare, de tonele de gunoaie pe care le produc şi le lasă în urmă ca nişte boieri egoişti şi nepăsători care ar dispune de un alai de femei de serviciu; vreau să scap de dezgustătoarele lor grătare de pe marginea şoselei, de îmbuibările “savurate” în mijlocul unei ierbi pătate cu ulei de motor şi al deşeurilor altora de dinaintea lor.

Aş vrea să fiu acolo sus şi să mă ascund după conturul întunecat şi tare al unui pin negru de Banat. Cunosc minunăţia care e acolo. Cunosc sălbăticia, cătunele izolate şi fără electricitate, bătrânii cu capre care vorbesc bănăţeneşte, într-o română veche şi aproape pierdută, cunosc roca albă, pajiştile feciorelnice, cheile în care vuieşte apa curată şi morile. Mai ales morile. Relicve folosite încă şi astăzi. Abia aştept să ating din nou încântarea aceea şi să mă îmbib cu ea deplin. În felul acesta, ne vom cununa sacru şi secret, om şi natură, pentru totdeauna.

IMG_3473

            Pentru a savura cum se cuvine muntele – şi viaţa în general – lentoarea e esenţială. Nu te grăbi. Nu grăbi Creaţia. Urcă în ritmul unei rugăciuni, lasă-te pe tine în urmă. Locul pentru poveri inutile e şesul. Parchează-ţi grijile acolo. Şi nechibzuinţele. Muntele trebuie să te schimbe. Concentrează-te să fii, nu să faci. Nu e vorba doar de geografie. Nu e vorba doar de altitudine fizică. Orice urcuş e o călătorie iniţiatică.

IMG_3493

Eu mi-am găsit paradisul umblând desculţă prin pâraie şi lăsându-mă coaptă în soare. Iar rugăciunea mea este aceasta: “Doamne, protejează tot ce e frumos şi bun în lume.” Sunt convinsă că lumea aceasta – cea vizibilă – e doar o umbră palidă a frumuseţii de dincolo, însă, cu toate astea, o iubesc. Paradisul meu arată ca o gravură japoneză veche – cu pinul negru, paznicul ei sobru. Pinii stau straşnici şi drepţi pe frontierele înalte ale Văii Cernei, ţâşnind neverosimil din carst. Straşnici şi drepţi şi gravi ca o armată uitată ce apără intrarea în această lume de apoi a veşniciilor. Soldaţi întunecaţi stând strajă între imperii duşmane. Imperiul periclitat faţă în faţă cu imperiul periculos.

IMG_3681

Aici, sus, frumuseţea este atât de enormă încât şi fotografia devine un simplu act de idolatrie. Trebuie să urci până aici, trebuie să te înmoi în locul acesta, trebuie să renunţi la tine, să te reduci la nimic – nimic în afară de glezne şi genunchi şi braţe şi unghii care apucă piatra – înainte de a putea începe să înţelegi ce înseamnă a trăi. Urcă şi goleşte-te şi, pe neaşteptate, va ieşi la iveală sufletul. Purificat şi liber, în sfârşit descărcat de poveri şi nestânjenit, el va creşte.

IMG_3755

IMG_3811

Şed pe muchia acestei prăpăstii înfricoşătoare, dincolo de Cascada Vânturătoarea, şi totul e verde în juru-mi. Totul în afară de şopârle, care sunt maro; de pulberea udă împrăştiată în abis a cărei dematerializare este de un albastru foarte deschis; şi de cohortele de lăstuni mici şi negri, cu aripile lor ascuţite, care gonesc prin aer şi plojează unii după alţii ca avioane miniaturale de luptă. Teatrul natural se deschide larg în toate direcţiile, înalt şi adânc, abrupt şi uriaş, iar statura versanţilor săi îmbrăcaţi în păduri e atât de masivă încât te striveşte. Albine şi muşte, gongi ce sclipesc într-un turcoaz închis şi furnici, fluturi portocalii şi gândaci burtoşi şi negri, micuţe insecte roşii punctate, păianjeni harnici şi cuci leneşi, tufe încăpăţânate, margarete albe miniaturale şi nu-mă-uita-uri bleu, mentă sălbatică cu flori violet şi pui de păpădie ce strigă într-un galben intens – astea sunt câteva din chipurile vieţii care saturează acest ocean de verde. O congregaţie, mereu ocupată, de perpetuum mobile – în continuă schimbare ca indivizi, dar mereu aceiaşi în trupul lor colectiv. Activităţile lor neobosite, suprapuse, umplu această colosală gură de spaţiu cu concreteţe, cu o inegalabilă şi senină normalitate.

IMG_3738

IMG_3741

IMG_3732

IMG_3846

    Jos, de unde am pornit, viaţa în cea mai simplă formă a sa înseamnă aratul cu caii. O familie deţine un petec de pământ lângă râu. Pământul e negru şi fertil. Calul e alb şi încet, brazdele sunt umede şi sclipesc, cocoşii sunt roşii şi excitaţi. Cerna primăvara arată ca îngheţata de fistic topită, iar mărul îşi leagănă greu inflorescenţele albe şi roz sub soare. Jos, când am mers să-i plătim ţăranului locul de cort, n-a acceptat sub nici o formă bacşişul. Nevasta omului s-a dus grăbită la vecini ca să ne poată schimba bancnota de 10 lei şi să ne dea restul exact. Ba mai mult, când s-a înapoiat a ţinut morţiş să ne răsplătească aşteptarea făcându-ne cadou 5 ouă proaspete. Cu o după amiază înainte, soţul ei, ocupat cu caii, a stat de poveşti cu noi pe lângă grajd şi ne-a expus dorul lui de disciplina austro-ungară de altă dată. “Ăia îţi dădeau şi drepturi, dar şi obligaţii. Păi la noi aici fiecare bucăţică de pământ e intabulată, se ştiu toate măsurătorile.” Omul era foarte la curent cu tema ecologiei, a reciclării, a modalităţilor de luptă împotriva deşertificării. “Ce-i aici pe vale, murdărie, vai şi amar!… Păi 800 de ani durează până se degradează sticla să intre în pământ.” N-are rost să vă mai spun cât era de întristat şi de dezgustat de defrişările iraţionale. Se vedea clar că resimţea o durere, o pierdere faţă de pământul care devine sterp. Cultivarea vieţii – atât vegetale cât şi animale – era viaţa lui.

IMG_3721

IMG_3865

IMG_3870

Mă gândesc că există sărăcie şi sărăcie. Există sărăcia pe care ţi-o asumi, şi o stăpâneşti, şi există sărăcie care te stăpâneşte ea pe tine. Sărăcia traiului modest împăcat cu sine e o sursă de virtute. Sărăcia care te consumă cu frustrările ei imposibile, care te înţeapă mereu cu invidia şi cu lăcomia ei, e o sursă de viciu. Cred că de multe ori, nefericirea vine din comparaţie. Şi cu cât bogătanii sunt mai opulenţi, cu atât restul lumii e mai nefericit. Orice realizare a ta păleşte în comparaţie cu forţa lor financiară, şi orice ar fi trebuit să te împlinească fiindcă înseamnă un pas înainte devine doar motiv pentru adâncirea complexului de inferioritate. Orgolii, orgolii neînsemnate, dar atât de distructive…

IMG_3935

IMG_3934

Se cuvine să ne protejăm frumuseţile, valorile, bunătatea. Până una-alta, avem o singură ţară pe care o putem oricând numi “a noastră”. Ca emigrant, credeţi-mă că ştiu ce vorbesc.

 

Copyright photos: A.Sepi & A.Csordas

Ca văcarul pe sat?

Standard

Aflu că un nene funcţionăraş mediocru zis Corlăţean sau aşa ceva, care ar fi mai nou Ministru de Externe al României, s-a ofuscat aşa de tare că nu vor ăştia să ne lase în Schengen, încât cică ne luăm jucăriile şi plecăm.

În afară de faptul că nemţii şi olandezii îşi vor sfâşia cămeşa de necaz că România nu-i mai vrea, şi dincolo de ridicolul situaţiei (care jucării, after all?), mă întreb totuşi unde anume plecăm. Adică dacă asta cu Schengenul nu mai e o prioritate, ce facem mai departe? Care-i alternativa dumisale?

Că România nu-i în stare să-şi securizeze graniţele e evident cu ochiul liber oriunde eşti în străinătate. Haite întregi de rromi la cerşit, descoperiţi de poliţie în beciuri insalubre şi fără budă, îngrămădiţi câte 26 într-un buncăr, gătind nu se ştie ce prin parcuri în Portugalia (poate pescăruşi?), şpăguliţa de pe autocar când intri în România (cei 5 euro din oficiu – şi ce se mai oftică lumea “cinstită” dacă tu nu vrei să dai, că tu n-ai cantităţi industriale de detergenţi cu tine), traseul drogurilor ori al prostituatelor, fenomenul fraudelor cu cărţi de credit, extrem de slaba colaborare – ba chiar presupusa complicitate – a Poliţiei şi Vămilor române în cazul furturilor de maşini din Vest, încrengăturile infractorilor români cu mafii transfrontaliere din spaţiul ex-iugoslav şi ex-sovietic, şi multe altele arată clar că nu în aparatura de ultim răcnet cumpărată stă chipurile siguranţa. Sistemul românesc de justiţie are găuri de caşcaval cât casa. Cauza e corupţia umană şi lipsa statului de drept. Dar noi preferăm să ne facem că ne credem propriile minciuni şi ne supărăm foc dacă vreunul mai răsărit din afară se prinde de bluf. De totala noastră lipsă de consistenţă.

În rest, toţi suntem cinstiţi. Ne enervează corupţia numai când beneficiază altul de ea…

PS. Pe altu mai bun n-au găsit la Externe în toată coaliţia? Vorba lu taică-miu. Mai bine îl puneau pe Don Pedro. Puştiulicii ăştia de azi sunt diletanţi până în măduva oaselor.

PPS. Să-i zică cineva şi lui Antonescu că Schengen a fost o prioritate majoră pentru noi. Sau s-or fi cheltuit banii ăia numa aşa, că aveam noi surplus?… Dacă e vorba de onoare şi demnitate, să cureţe naibii ograda internă şi să ne aducă în rând cu lumea! M-am săturat de patriotism de cafenea şi de decizii politice luate cu viscerele, nu cu neuronul. Vouă nu v-a ajuns penibilul? Se uită lumea la noi ca la urs. 

Carieră de pensionar

Standard

Gata, ştiu. La pensie mă fac infractor. Nu numai ca să fiu în trend (cică tot mai mulţi pensionari fac prostioare penale – ba chiar cu violenţă, ce să-i faci, Moralzerfall) ci fiindcă în felul ăsta m-am scăpat dintr-o lovitură de o sumedenie de griji. Ce chirie, ce sărăcie la bătrâneţe, ce singurătate neconsolată? La pârnaie! Aflu din reportaje radiofonice că statul german îşi pune foarte serios problema să adapteze puşcăriile la schimbările demografice – o atenţie serioasă se acordă hranei echilibrate pentru infractorii bătrâni, programelor de gimnastică, tratamentelor de boli cronice. Totul gratis. Pe banii altora. Se mai miră cineva că bătrânii fură? Că-şi azvârle vreun nene octogenar vecina pe scări? Păi ce, în viaţa reală îşi bate lumea capul să-ţi ofere atâtea facilităţi moca? Întrucât pensiile n-au să mai prea fie, chiriile şi gazul se scumpesc non-stop iar pe bătrâni rar îi mai vizitează cineva, mă aştept ca peste 20 de ani să fie coadă la intrarea închisorii. Bătaie pe locuri. Numai dacă nu ne trag ăştia clapa şi trântesc o amnistie generală… 🙂

(P.S. Sincer, în ultimii 10 ani am trăit mult în cartiere de bătrâni. Cel mai prietenos vecin era un biet canceros de 75 de ani pe care îl scotea îngrijitoarea de 2 ori pe zi la plimbare în scaunul cu rotile, cu plosca bălăngănindu-se peste mâner. Mereu zâmbea şi făcea cu mâna. Tanti care avea cheile bisericii catolice era şi ea prietenoasă. Îmi zicea că mai bine ca la noi, cu preoţi căsătoriţi. În staţia de autobuz se găsea mereu câte un veteran care abia aştepta să vorbească. Nu prea îi inţelegeam eu la început, dar cum mi se întâmplă să zâmbesc cam des, oamenii dădeau drumul la interminabile poveşti cu Marea Neagră pe vremuri, cu prizonierate confortabile în Carpaţi în timpuri de război… Un nene rotofei şi ceremonios, cu pălărie, iese zilnic să-şi perieze maşina şi s-o scoată la plimbare. Ca să nu uite – ea, maşina – şofatul, zice. Iar doamna semi-surdă de la 2 îşi găseşte pretexte să îmi bată la uşă şi să îmi spună că am încălcat ziua arondată spălării de rufe, dar nu-i problemă, pot apela la ea pentru orice, numai să sun de două ori, că nu aude. Cred că şi-ar dori să am nevoie şi să sun. Bieţii oameni. Ne calcă pe nervi prin supermarketuri, dar e cumplit să fii ei. Pensionarea şi statutul de deşeu. Un sadism. De aia eu n-o să mă pensionez niciodată. Mă pregătesc pentru cariera de infractor. 😉 E mai bine.)

Adio, România!

Standard

Nu îmi mai înţeleg ţara.

  • Când despre politică nu se mai poate glumi,
  • când totul se discută din tranşee,  la modul absolutisto-fundamentalist “dacă nu eşti cu noi eşti împotriva noastră”, sau, mai recent, “dacă nu  eşti cu noi, eşti gunoi”,
  • când până şi proprii părinţi răcnesc cu brutalitate la tine şi te jignesc pentru că, de acolo de unde eşti tu, ai alte criterii de analiză, poate mai lucide,
  • când ceea ce vede oricine că e alb se susţine cu încăpăţânare (ba chiar cu aroganţă) că e negru,
  • când neadevărurile repetate la infinit ţin loc de dovadă,
  • când propaganda întunecă raţiuni şi otrăveşte spaţiul public, ajungând să se prelingă, pervers, şi în cel privat,
  • când nu mai poţi să faci niciun fel de slalom printre grenade şi să îţi păstrezi, totuşi, nervii calmi şi conştiinţa curată,
  • când toate valorile/instituţiile/principiile  în care ai crezut şi crezi cu tărie sunt încălcate/violate/discreditate de toţi actorii politici şi tot ce se aşează în loc este urletul generalizat şi aproape onomatopeic, în care şi simpla structurare a gândurilor, simpla cântărire a lucrurilor devine nu imposibilă, ci indezirabilă,

atunci e timpul să mă retrag.

Să îmi ţin definitiv gura.  Să nu mai îmi pese. Să nu mai fac probleme nimănui, să nu mai distrug destinul ţării şi al vajnicilor ei cetăţeni cu implicarea mea civică şi cu  opiniile mele din afară.

Nu mai aştept să mă descalifice alţii, fiindcă “nu mănânc salam cu soia” în ţară, nu insist să mai aplece cineva urechea şi la argumentele bunului simţ şi ale logicii obiective, nu mă mai încăpăţânez să arăt că, poate, am avea ceva profund şi util de învăţat şi de la alţii. Mă descalific singură. Nu mai aştept să mi se ia dreptul la vot (aşa cum sugera, recent, un distins politician), să fiu bruscată pentru o opinie. Am să-l cedez singură, şi iată, români, veţi putea să vă decideţi singuri viitorul luminos, fără enervanta de diasporă şi fără să mai atragă nimeni, subtil, atenţia, că civilizaţia europeană presupune ceva mai multă frumoasă şi principială purtare.  Veţi putea guverna cu furca şi cu jalba în proţap ca pe vremuri, veţi exersa încă din grădiniţă împinsul plicului cu şpaga, veţi putea sta nederanjaţi la televizor 25 de ore pe zi, bârfi toată viaţa pasiv la colţul străzii şi, din când în când, când spiritul eroic vă dă pe dinafară, veţi putea ieşi voioşi la o linşare publică.

Drum bun.

P.S. la criza Euro

Standard

Din păcate, criza asta care riscă să se perpetueze la infinit în UE nu are numai consecinţe de ordin economic.

Din păcate, chiar şi politicienii europeni suferă de miopie şi de “micime” a viziunilor. Ei (şi întreg Vestul Europei) s-au concentrat numai asupra limitării efectelor economice ale crizei, s-au dedicat numai aspectelor materiale, de ordin monetar si macroeconomic, de păstrare a status quo-ului în termeni de prosperitate relativă a ţărilor lor. Prea puţini au realizat că orice slăbire economică a Europei, orice zdruncinare a solidarităţii şi a principiului unanimităţii dintre state reprezintă un periculos călcâi al lui Ahile în plan politic.

Slăbirea economică a Europei va duce inevitabil la pierderea relevanţei ei politice, la pierderea influenţei ei geostrategice. Rezultatele se văd deja în democraţiile abia înmugurite la periferie. Câţi politicieni români cu pretenţii şi-ar fi permis acum câţiva ani să atace atât de grosolan UE, să o îndemne  cu atâta obrăznicie să îşi vadă de treburile ei, cum o fac astăzi?

Dar când slăbiciunea e evidentă, încep să îndrăznească. Mai întâi micuţele rozătoare, apoi, poate, marii prădători. E clar că Europa nu mai impune, ca pe vremuri, respect.  Că nu mai este privită ca singura variantă viabilă, credibilă pentru statele din Vest şi Est deopotrivă.  Ce mai reprezintă Europa, ce mai înseamnă “valori europene”, dacă ele nu mai ţin de foame? Europa ar trebui să însemne mai mult. Păcat că europenii înşişi, prea atenţi la cifre, uită care este substratul mai adânc al acestei Uniuni: pacea, unitatea, forţa, susţinerea unui anumit tip de cultură civică şi politică, a unui anumit tip de relaţii interumane şi instituţionale.

Din Spania se emigrează masiv, în Grecia au plusat extremiştii, în Ungaria şi România s-au desfiinţat instituţii democratice şi s-au înlocuit legi, francezii refuză realitatea cu măsuri batjocoritor de populiste, iar când criza de prosperitate va atinge însăşi Germania, mă tem că se va termina definitiv cu solidaritatea şi principialitatea. Restul lumii ne va ţine poate, în viaţă, cu picătura, atâta timp cât mai au nevoie să le achiziţionăm produsele, dar mă tem că în plan geopolitic, steaua Europei Unite începe să apună…