Category Archives: Psihologie

8 strategii pentru copii echilibrați și puternici

Standard

Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂

Revisiting the Stoics

Standard

Well, you know what they say, some things never change. Anxious, dissatisfied, relationship not going well? So what else is new?

I’ve recently come across the following, from Epictetus:

“There are things which are within our power, and there are things which are beyond our power.” (…)

“Within our power are opinion, aim, desire, aversion, and, in one word, whatever affairs are our own. Beyond our power are body, property, reputation, office, and, in one word, whatever are not properly our own affairs.” (…)

“Remember, then, that if you attribute freedom to things by nature dependent, and take what belongs to others for your own, you will be hindered, you will lament, you will be disturbed, you will find fault both with gods and men. But if you take for your own only that which is your own, and view what belongs to others just as it really is, then no one will ever compel you, no one will restrict you, you will find fault with no one, you will accuse no one, you will do nothing against your will; no one will hurt you, you will not have an enemy, nor will you suffer any harm.” (…)

– from Enchiridion I

And also, this:

“When I see anyone anxious, I say, what does this man want? Unless he wanted something or other not in his power, how could he still be anxious?  A musician, for instance, feels no anxiety while he is singing by himself; but when he appears upon a stage he does, even if his voice be ever so good, or he plays ever so well. For what he wishes is not only to sing well, but likewise to gain applause. But this is not in his own power.”

– from Discourses, On Anxiety.


Source: W. Ferraiolo, Stoic Counsel for Interpersonal Relations

Educația, între formare și informare

Standard

Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).

Iată-l:

20161013_152826

Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.

 

(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)

 

No justification for mass murders

Standard

I have kept my mouth shut for the past week to process the terrifying and abhorrent events that unfolded in Germany and France. Trying to get to the facts. Trying to make sense of the senselessness.

But as I keep browsing through (parts of) the press, I can keep quiet no longer. I have read too many articles that attempt to justify what has happened and somehow pin it on the host society. Do we intend to abolish personal responsibility altogether? Do we intend to play into the hands of those who hate and want to destroy us?

Look: German culture might not be the most accomodating place on Earth for foreigners. I have felt it, many others have felt it. But so what? No country can ever please all of its residents. And feeling unhappy/depressed/discriminated should never be accepted as an excuse for committing atrocities.

There is and always has been injustice everywhere. All societies have disenfranchised, discriminated and disgruntled minorities. People whom life or their peers have treated badly. And yet, they don’t go around detonating bombs, blowing innocent people up at random, or hacking them to death with axes and knives on trains and in the middle of the street. Because there is a societal taboo on these things. Because normally, they don’t even occur to people. Because how one deals with injustice and frustration has everything to do with the system of beliefs one chooses to embrace.

It is only when an ideology comes along to justify and encourage this kind of behavior as a legitimate consequence of someone’s “suffering” that horrors like these occur. There are deadly ideologies among us which glorify such a response to frustration and to injustice as legitimate, and we should not buttress them. We should not allow murder to become a pathway to notoriety and fame! Murder is not the way to give meaning to a meaningless life.

So when I see smart people – analysts, intellectuals, journalists – treading the mill of how society as a whole has supposedly wronged or failed these deranged criminals, and thus bears part of the responsibility, I can only shake my head.

I don’t think finding excuses for this kind of behavior is the way to go. Finding excuses only makes frenzied individuals feel even more legitimized – and legitimization is the third stage of conflict escalation. The next is radicalization.

Legitimizing this kind of behavior makes it socially acceptable. That is wrong! Our society should make it clear that absolutely nothing can justify this kind of behavior. We cannot go around saying, well, it makes sense, because they were bullied. Or, well, it makes sense, because they were exploited and discriminated against. No. We should not build these kinds of causal relationships – that somehow, these things are a “natural” consequence. Because by finding excuses for the perpetrators, by espousing theories which attempt to understand and even legitimize terrorism, we are gradually dismantling the taboo on mass murders. Turning them little by little into a socially accepted norm, something “we just have to live with” – and thus stoking the fire of the next round of “avengers”.

I am reminded now of a lesson in social psychology by Dan Ariely. In an attempt to stop vandalism in the Petrified Forest National Park, the Park’s management put up a sign pointing out the problem and informing visitors that so and so many tons of rock formations were being stolen every year. The result? Stealing only increased. Because instead of feeling shamed into protecting it (as our flawed intuition would tell us), visitors now felt that stealing was “the thing to do” in that park. Something along the lines of “if everyone else does it, and it’s so ubiquitous already, why should I be the only sucker who leaves without a souvenir?”  So instead of solving their problem, the park officials actually managed to worsen it, by creating the feeling that vandalism was the social norm in that park – which motivated people to continue to break the law.

Let us be smarter this time. Like something very beautiful I have read, let us become “apostles of a civilization of love”.