Category Archives: Psihologie

Quote of the day

Standard

On sex education:

“There is no sound reason, of any sort or kind, for concealing facts when talking to children. Their questions should be answered and their curiosity satisfied in exactly the same way in regard to sex as in regard to the habits of the fishes, or any other subject that interests them. (…)

The child who is told what he wants to know, and allowed to see his parents naked, will have no pruriency and no obsession of a sexual kind. Boys who are brought up in official ignorance think and talk much more about sex than boys who have always heard this topic treated on a level with any other. (…) All ignorance is regrettable, but ignorance on so important a matter as sex is a serious danger. (…)

Speaking not only from theory, but from practical experience, I am convinced that complete openness on sexual subjects is the best way to prevent children from thinking about them excessively, nastily or unwholesomely, and also the almost indispensable preliminary to an enlightened sexual morality.”

Bertrand Russel – Our Sexual Ethics (first published in 1936!)

Words of wisdom, cautionary words

Standard

On creativity:

“If too few opportunities for curiosity are available, if too many obstacles are placed in the way of risk and exploration, the motivation to engage in creative behavior is easily extinguished. (…) So, if the next generation is to face the future with zest and self-confidence, we must educate them to be original as well as competent.”

M. Czikszentmihalyi – Creativity: Flow and the Psychology of Discovery and Invention (Harper Collins e-books)

On vice and broadmindedness:

“Human wickedness, if accepted by society, is changed from an act of will into an inherent, psychological quality which man cannot choose or reject but which is imposed upon him from without, and which rules him as compulsively as the drug rules the addict. In assimilating crime and transforming it into vice, society denies all responsibility and establishes a world of fatalities in which men find themselves entangled. (…) If crime is understood to be a kind of fatality, natural or economic, everyone will finally be suspected of some special predestination to it. (…) The seeming broadmindedness that equates crime and vice, if allowed to establish its own code of law, will invariably prove more cruel and inhuman than laws, no matter how severe, which respect and recognize man’s independent responsibility for his behavior.”

H. Arendt – The Origins of Totalitarianism (Penguin Classics, 2017)

Any opinions?

Scrisoare către Biserica mea

Standard

Simt cum alunec. Simt cum mă pierd: tot mai adesea pe margini, tot mai adesea departe.

Simt cum mă smintește fiecare creștet de femeie încovoiat și îmbrobodit, de parcă demnitatea luminoasă a făpturii umane, suficient de bună ca Dumnezeu să coboare în ea, e o vinovăție perpetuă ce trebuie mereu împilată și pironită cu ochii în pământul în care oricum se va întoarce-n curând. De parcă filamente de divinitate nu s-ar extinde în tot și în toate, chiar și în ADN-ul firului de păr. De parcă cerul n-ar fi sus.

Simt că nu mă mai regăsesc. Simt că nu mai zbor – și în același timp sunt sigură, atât de sigură, că am în mine identitate de făptură cu aripi.

Datoria ucide dragostea. Vinovăția chinuie, cocoșează și zăgăzuiește.

Rigoarea cultului, corectitudinea ritualistică, ordinea – toate bune și utile și necesare, dar cum rămâne cu iubirea? Nu riscăm să pierdem, sub formalism încăpățânat, tocmai esențele – tocmai acea înțelepciune caldă, frumoasă, eliberatoare și ziditoare de suflet?

Dragă Biserică,

Oare iubirea înseamnă monolog?

Oare înseamnă să mă reduci și tu la un rol standard, să-mi spui mereu că știi mai bine decât mine cine sunt și cum să înțeleg viața, că nu pot gândi cu capul și cu inima proprii? Nu mă strivește destul lumea? Sigur că voi greși. Sigur că trebuie să mă îndrumi. Dar nu mă goli și tu de varietatea de daruri care palpită în mine, ca om real și ca femeie.

Nu mă fă să mă gândesc la ce port între picioare în momentul în care intru în biserică și trebuie să mă așez în sertărașul pe care mi l-ai decis, la stânga (cu toate conotațiile biblice negative ale unei asemenea împărțiri). Când vin să mă rog, să mă întâlnesc cu Dumnezeu, eu mă simt pur și simplu persoană – persoană lăuntrică, persoană umană – ca tine, drag cleric, ca oricare alții. Nici prin cap nu-mi trece diferența de gen. Sexul nu mi l-am generat singură, nu mi l-am ales eu, nu e nici merit și nici pedeapsă, prin urmare o segregare pe acest criteriu îmi apare arbitrară și îmi aduce aminte (respectând proporțiile, desigur) de triajele de la Auschwitz. Căci orice diferențiere pe criterii arbitrare nu este decât începutul unei lungi și crunte discriminări. De ce trebuie rupte familiile în două? Unde e armonia în asta?

Când îmi spui că m-am născut cu o singură menire anume, când îmi spui că mi se potrivește o singură modalitate de a crea sau un singur model, e ca și cum mi-ai desena perimetre în nisip din care n-am voie să ies. Apoi îmi zici că asta e libertatea adevărată care dă sens vieții, și că pentru protecția mea o faci. Poziția veterotestamentară a femeii era însă și rezultatul nemijlocit al unui anumit context istoric, socio-economic, politic și tehnologic. Astăzi, oamenii nu mai sunt dependenți de pământ, de plug, de păstoritul animalelor ori de forța brațelor; își câștigă existența cu mintea lor. Inclusiv femeile. Astăzi, anumite procese fiziologice feminine nu mai reprezintă condamnări la izolare, murdărie și inactivitate. Astăzi, interacțiunile dintre oameni se modelează pe structuri democratice, incluzive, participative și cu ierarhii considerabil mai plate. Dumnezeu însuși a coborât din cer pe pământ. Vârsta umanității e alta.

Când îmi zici apoi, scurt și fără dileme, (prin vocea unui preot autor la un ziar de circulație națională) că „practic, Adam este raționalul, iar femeia reprezintă afectivitatea”, mă frapează din nou tușele grosolane ale demarcajului. Oare realizările spiritului și ale intelectului sunt sortite doar bărbaților? Nu se îngemănează oare rațiunea, afectivitatea și voința în toate ființele umane? Dacă sunt cerebrală sunt oare defectă? Nu pot să am și rațiune și profunzimea cutremurătoare a trăirii emoționale? Eu cred că da. Știu că da. Oricum nu suntem nici unii nici alții nici pe departe atât de raționali cum ne-ar plăcea să credem (cercetările psihologiei sociale, cele referitoare la tipurile și incidența erorilor de raționament, etc. sunt astăzi la îndemâna oricui).  Și apoi, între noi fie vorba: Adam – raționalul? Adam, care, în loc de argumentație solidă împotriva ispitei și a ispititorului, se lasă păcălit, se ascunde cu lașitate și aruncă apoi vina, dintr-o suflare, și pe femeie și pe Creator?…

Nu vreau să smintesc pe nimeni. Nu știu dacă sunt, neapărat, o feministă. Nu cred că trebuie să fim cu toții identici, nici nu îmi plac femeile arogante, revanșarde sau agresive. Îmi plac însă cele inteligente, subtile, bogate sufletește, dârze. Verticale. Care pot și iubi, și accepta cuviincios, dar și lupta pentru o idee.

Sunt doar o persoană care vrea să iubească și să fie iubită, care vrea să înțeleagă; o persoană care a gustat din satisfacția, din libertatea și din pacea de a putea trăi și crea fără etichete. Se întâmpla tot în Biserica Ortodoxă, acum mulți ani, când am intrat în ea, după Revoluție – pe când era bucuroasă să primească suflete sincere fără a ridica gărdulețe și pe când libertatea harului nu se cochilizase încă.

Dragă Biserică,

Te rog nu îmi găsi vină în complexitate doar pentru că am îndoieli, pentru că ies din partitura alocată de alții care n-au trăit nicio clipă în pielea mea, pentru că îndrăznesc să întreb. Răspunde-mi. Maria a îndrăznit să întrebe îngerul. Samarineanca a îndrăznit să îl ia la întrebări pe Hristos. Care nu s-a înțepoșat tot că el e bărbat, ba în plus și Dumnezeu. N-a certat-o pe bolnava care s-a atins de el în ascuns. Hristos nu trebuie apărat de cei care îl caută.

Iartă-mă, dar nu vreau să mă raportez la Dumnezeu printr-un respect țeapăn, rece și anxios, înrădăcinat în teamă și datorie. Nu mai vreau liste de păcate. Mă înspăimântă pur și simplu unele îndrumare de spovedanie primite de copii. Dacă le-aș fi primit la vârsta lor, sigur n-aș mai fi azi în biserică. Nu mai vreau tenebre și întuneric.

Vreau uluirea iubirii, căldura și dulceața harului. Vreau să-I cad în genunchi de încântare!…

Desigur, virtutea are nevoie de exercițiu, de metodă, iar metoda de reguli. Câte sunt însă cu adevărat roditoare? Câte sunt „porunci ale oamenilor”? Numai să nu ajungem să ne sufocăm în ele…

Dacă îmi spui „trebuie”, m-ai pierdut. Prea mulți mi-au spus în viață „trebuie” și” i-am crezut și am sfârșit luată de fraieră. Nu vreau să mă obligi, vreau să mă câștigi.

Dacă îmi spui „trebuie”, mă voi conforma. Dar, încetul cu încetul, mă voi umple de amărăciune, iar apoi de acreală. Simt că va naște în mine o violență. Pentru că nu m-ai lăsat, nici tu, să-ți arăt preaplinul de iubire care poate curge de bunăvoie din mine. Pentru că n-ai crezut că din libertatea mea poate ieși ceva bun, bun și autentic. Pentru că „trebuie” înseamnă să-mi intri cu forcepsul în suflet să-mi smulgi binele și harul. Pentru că n-ai crezut că eu, omul, pot fi iubire.

Pentru că îmi pui mereu în față un „ought self” în care nu mă regăsesc și cu care nu pot rezona deși vreau, deși caut. Iar faptul că mă revolt înseamnă că încă îmi pasă, că încă mai caut. Adevărul. Iubirea.

Dragă Biserică,

Iubirea. Cum rămâne cu iubirea? „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).  Iubirea care nu mai are nevoie de supunere pentru că generează dăruire de bună voie. Nu, nu ești „thought police”. Ești mireasa lui Hristos. Nu poți decât seduce gândul. Nu poți cuceri omul decât prin iubire. Prin morala celui care nu mai vrea să facă răul pentru că răul îl face nefericit, îl rupe de har, îl desparte de propria-i demnitate și îl lipsește de beatitudinea verticală.

Orice altceva e masochism. Masochism mascat ca „slavă adusă lui Dumnezeu”. Dumnezeu e necuprins de ziduri. Zidurile sunt importante ca să apere oamenii, să-i aducă laolaltă, să creeze comuniune și loc de înălțare. Zidurile, într-adevăr, dăinuie. Dar singura șansă de manifestare a lui Dumnezeu în lume nu e prin ziduri, e prin oameni.

Singurul mod de a-l îmbrățișa pe Dumnezeu – și,  să fim sinceri, de asta avem cel mai mult nevoie astăzi – este să îmbrățișăm un om în care Dumnezeu trăiește. Cald și blând și neîncruntat și fără un deget mereu asmuțit pentru încălcarea uneia sau a alteia dintre forme. Formele ne despart. Fondul ne unește.

Unde se regăsește Hristos, unde e însăși umanitatea noastră în suficiența rigoristă a scufundării – hotărâte, triple! – a unui nou născut până la creștet sub apă, fără un gând cald de grijă față de darul atât de improbabil al vieții, față de chinul făuririi ei? Fără o sensibilitate aparte față de prunc ori față de mama ce l-a co-creat, crescându-l vreme de nouă luni în trupul ei – plin de speranțe, de deformări și de temeri; care i-a dat sângele și laptele ei, nopțile și durerile ei?!

Unde rămâne Hristos când moartea inutilă a unui nevinovat nu ne mai „intimidează“? Când un înalt prelat distribuie, pe grupul de WhatsApp pe care îl patronează, o „glumă“ despre bătutul femeilor ca pe șnițele – care lui i se pare nostimă? Cazuri rare, veți spune. Rare, dar care se înmulțesc. Desigur, simple „scăpări“, „derapaje“, nu? Doar ale noastre sunt „păcate“…    

Eu, totuși, pe Hristos, unde-L mai regăsesc deplin? În amintire? În imaginație? Doar la Eliade, în volumul II al Istoriei credințelor și ideilor religioase?…

Biserica mea,

Ce se întâmplă cu tine?

Când o să fim și prieteni, nu doar robi? Când o să fim persoane, nu doar „turmă”? E oare Dumnezeu despot încrâncenat? Dar dacă vrea parteneri cu care să reînnoiască lumea? Când o să ne asumăm iubirea deplin, matur, lăuntric, nu doar prin plecăciune programatică, segregare și vinovăție?

Nu mă pot manifesta printr-o evlavie docilă și slugarnică, mereu târâtă în genunchi. Îmi pare rău. Nu mai pot oferi așa ceva. Veți zice că-i mândrie. Poate. Dar poate e doar sinceritate. De ce să ne fie mereu atât de rușine că suntem oameni? Că suntem făpturi construite fiziologic din materie (ea însăși creație a lui Dumnezeu), dotate cu rațiune și  îmbibate de suflul direct al divinității? Că suntem copii ai lui Dumnezeu? Dacă ne-am gândi mai mult la asta, poate am păcătui mai puțin. Căci da, noblesse oblige.

Așadar, iubirea. Care nu-i doar puțin șchioapă, ca toleranța, sau puțin nătângă, ca emotivitatea. Ci virtute spirituală completă, activă și transfiguratoare, care te pătrunde și te îmbracă, te încălzește și îți limpezește ochiul, îți sublimează cunoașterea, îți pune armuri când e nevoie să lupți și îți dilată bucuria și bunătatea. Iubirea, care-i sport extrem, atingere a divinității, curaj și singurul eroism rămas în care mai putem crede.

Singura care poate da sens unei generații însetate de sens.

Altfel, creștinismul nostru se stinge. Moare țeapăn și corect și fără să fi apucat să răspundă frământărilor omului actual. Rigoarea fără iubire nu va fi decât un somptuos rigor mortis.

Nu vreau ca Biserica să devină mormânt poleit al spiritului uman. Să tragă cineva clopotele, să ne cheme înapoi!

Kala Alm*

Standard

Panta începe abrupt. Mușchii se opintesc. Se contractă, se întind. Înaintez anevoios în sus: dreptul, stângul, dreptul, stângul… La fiecare pas, talpa bocancului scârțâie, alunecă puțin în spate în zăpada moale, aproape zloată.

Lanternele rămân stinse. În albastrul de cobalt al nopții, doar stelele licăresc, neverosimil de multe. Când lăsăm în urmă ultima casă, ne afundăm în întuneric. Și ridicăm instinctiv ochii spre cer. O explozie de cioburi sclipitoare, scăpărând nestinse, picură încet peste noi, peste spinările înzăpezite de munți ca niște dinozauri împietriți sau, poate, doar adormiți. Deasupra și roată-roată, noaptea, această pânză largă înmuiată în tuș negru, înfășoară planeta. Pe ea stă scrisă migălos, cu scânteieri de lumină atârnată în vid, caligrafia trecutului, a galaxiilor ce poate nu mai sunt.

Din când în când, coboară sănii în viteză, chiuind. Copiii se aruncă demonstrativ din calea lor, în zăpadă. Apoi se face iar liniște. De-o parte și de alta a drumului: pădure. Brazi uriași, un soi de zgârie-nori vegetali, urcă și urcă și urcă amețitor spre boltă. Dar nori nu sunt de data asta, ca să rămână agățați în vârfurile lor. Fuioarele de ceață se plimbă leneșe peste satul din vale; aici aerul e clar, iar deasupra uriașelor trunchiuri de brazi planează doar, bine ascuțită, lama de secure a unui sfert de lună, înfiptă la baza cerului. Iată și Carul Mare, un Venus orbitor, Andromeda…

Respir. Buzele tale sunt neașteptate. Sărutul tău umed în aerul rece și ionizat al nopții miroase ca acum 20 de ani: proaspăt, dulce, ca promisiunea unei beții ușoare și de durată. Totul miroase la fel, miroase ca atunci, miroase ca România. În mine se trezesc amintirile, ies amorțite din cotloane, de sub plăci de mormânt, ca vârcolacii, năpădesc gardurile pe care le-am construit ca să mă apăr. Peste noi ninge cu stele; îndărătul pleoapelor închise plouă cu lacrimi pe care ți le ascund.

Cât de fericiți eram atunci! E oare cu putință? Să-mi amintesc cum se simte fericirea? Libertatea? E ceva ce mă zguduie. Mă zguduie și mă schimbă. Pășim unul lângă altul sub cer. Insignifianți în Universul infinit, dar suflete înviate, palpitând! Iată esențele; pe ce le-am vândut? Hai să umblăm așa, la lumina nopții, la nesfârșit, îmi vine să îți zic.

Dar până să vorbesc, ca mai mereu în viață, drumul cotește. Iar în spatele curbei pândește deja primul felinar: scuipându-și peste potecă aura portocalie, împrăștiindu-și convenabila orbire, mâzgălind înălțimile.

Magia nopții se sparge. Cerul se îndepărtează, stelele pălesc, redevenim mari, centrali în nimicul lipsit de acum de orizont și de vrajă. Ancorați în pământ. Umbre pe drum.

Comuniunea cu cosmosul se destramă. Iar pentru fiul meu miop, cu ochelarii lăsați acasă, ea nici n-a existat. Și mă lovește realizarea: copiii ecranelor și mall-urilor, copiii micilor piese de Lego risipite pe covoarele unor camere închise în orașe ce viermuiesc sub capace de smog și iluminat artificial, N-AU VĂZUT, POATE, NICICÂND ADEVĂRATUL CER .

Și n-au simțit niciodată ispita aceasta, ziditoare de suflet, de religii și de romane, a căderii în sus.

 

*Alm (germ.)= pajiște alpină

Copyright A. Sepi 2020. All rights reserved

(Post)modern obsessions

Standard

Have you noticed how the following themes keep popping up, almost obsessively, in contemporary discourse – in the media, in the public sphere and increasingly in ourselves?

This obsession with sex – and complete devaluation of love and tenderness and commitment.

This obsession with doing – and complete devaluation of being.

This obsession with the intensity of fragmented experience – and complete devaluation of profoundness and resilience and eternity.

This obsession with work and maximization – and complete devaluation of contemplation and spirituality. Of the time it takes to realize that you have a soul, that you are a human being capable of transcendence, not a machine plugged in to churn out as many objects as possible per unit of time.

We treat ourselves and each other as equipment, as products. We apply to beings the logic of machines. We have transferred the maximum efficiency mantra of the technological sector to human life. We have internalized the algebraic depersonalisation, the callous disregard, the flattening subjugation of being to efficiency and utility present in our discourses. We find it OK to behave and to be treated increasingly like predictable robots or like working animals. Like mammals, all dapper and happy to be allowed to act out their basest instincts.

This obsession with Darwinism, with us as little more than physical organisms in biological evolution, this bench-marking against apes, not against angels or saints. This devaluation of angels and saints as melodrama and cheap esoteric – or, even, as oppression. This talk of our “natural instincts”. Nature, our nature, as a new goddess. But should we always make way for our natural instincts? Will that improve us? What will build more character and more goodness and a deeper path to the absolute we secretly yearn for?

(Is something good or legitimate simply because we were born with it? Because we acquired it? Because it is fun? Because it brings pleasure or monetary value? Are we not supposed to transcend ourselves?)

This frenzy of devaluation… No religion, but brand religion. The branding iron.

What is slavery for theoretically free individuals? According to Simone Weil, the disconnect between one’s efforts and their life’s work. (We work, but we no longer have a life’s work, an opus, an oeuvre. We expect our work to be the foundation of our identity, but in fact, so many of us no longer feel like creators. We no longer develop our being in the process of our work. Work all too often feels like odd life-draining tasks under excruciating time pressure, away from the ones we love. It no longer feels like purpose. Just endless busyness. Our work has control over us, but we no longer have much control over it.)

What else is slavery? In Gravity and Grace, S. Weil goes on to say it is the coercion to accept that “reading” of yourself, that interpretation of yourself, which others stamp on you. Having no choice or having only wrong choices. Allowing yourself to be devoured by exhausting activities, and making all this daily effort simply to stay in your current condition – no horizon, no finality, mere survival. Day to day to day. The arbitrariness of how you are treated. The dependency. The addiction.

Any illusion begins to feel real when enough people accept it and internalize it as “the thing to do”. Repeated, it reproduces, it propagates.

This destruction of the human soul…

We no longer recognize the sacredness of our own and each other’s being.

Will the human spirit ever rise against this flattening iron?…

 

 

Despre viața împlinită (The Stoics revisited)

Standard

“Se întâmplă un lucru curios atunci când cei deprinși cu o viață luxoasă ajung să fie greu de mulțumit. În loc să deplângă pierderea capacității de a se bucura de lucrurile simple, aceștia se mândresc cu handicapul nou dobândit, din cauza căruia nu mai pot fi satisfăcuți decât de <<ce e mai bun>>.”

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, p. 184

“Dar mulți cititori moderni vor fi uimiți chiar și după această explicație: <<De ce să întâmpinăm deschis disconfortul minor în viața noastră, când ne putem bucura de confort total?>> Ca răspuns la această întrebare, Musonius Rufus scoate în evidență cel puțin trei beneficii ale actelor de disconfort voluntar.

În primul rând, acestea ne călesc (…) împotriva nenorocului ce ne-ar putea vizita în viitor. Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu. (…)

Al doilea beneficiu al exercițiului vizează prezentul. Persoana care experimentează frecvent disconfortul minor va căpăta încredere în fața disconfortului major, așa încât perspectiva neplăcerilor majore ale viitorului nu va fi niciodată o sursă de anxietate în prezent. Se antrenează, cum ar spune Musonius Rufus, pentru a fi curajos. (…)

În al treilea rând, practica disconfortului voluntar ne ajută să apreciem mai bine ceea ce avem deja.

W.B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită, Ed. Seneca 2017, pp. 118-119.

 

 

 

Despre minciună – post-truth, fake news și alte eufemisme

Standard

“Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu și la propriile fapte (facts). (…)

Cea mai bună apărare împotriva escrocilor, cea mai de încredere, este ca fiecare din noi să gândească critic. Nu am reușit să ne învățăm copiii să lupte cu tendința evolutivă de a cădea pradă credulității. Suntem o specie socială și tindem să credem ce ne spun alții. Iar mintea noastră este o extraordinară mașinărie de creat povești și născociri: pornind de la o premisă bizară, putem genera explicații fanteziste pentru a o justifica. Dar aceasta este diferența dintre gândirea creativă și gândirea critică, între minciuni și adevăr: adevărul are dovezi factuale, obiective, pe care se bazează. Unele afirmații ar putea fi adevărate, dar afirmațiile veridice sunt adevărate.

(…)

Cea mai importantă componentă a celei mai bune gândiri critice care lipsește din societatea noastră este modestia. Este o noțiune simplă, însă profundă: dacă ne dăm seama că nu știm totul, putem învăța. Dacă credem că știm totul, învățarea este imposibilă.”

 

Daniel Levitin – Ghid practic de detectare a minciunilor, Publica, 2017, pp. 12-17.

 

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

8 strategii pentru copii echilibrați și puternici

Standard

Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂