Category Archives: Societate

8 strategii pentru copii echilibrați și puternici

Standard

Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂

The Sacred and the Profane

Standard

“Just as a modern man’s habitation has lost its cosmological values, so too his body is without religious or spiritual significance. In a summary formula we might say that for the nonreligious men of the modern age, the cosmos has become opaque, inert, mute; it transmits no message, it holds no cipher. The feeling of the sanctity of nature survives today in Europe chiefly among rural populations, for it is among them that a Christianity lived as cosmic liturgy still exists.”

Mircea Eliade – The Sacred and the Profane (The Nature of Religion) – written in 1956

PS: Could science (or rather, scientism and other isms) supply the new non-theistic religious experience? Certain ideological positions seem to enjoy “sanctity” status, while others are taboo. There is even talk of “brand religion” in marketing, with brand communities built around a consciousness of kind, traditions and rituals (for shared memories, experiences and behaviors), and a sense of solidarity and moral responsibility among members! Can man make sense of his journey and his life without transcendence, and without a higher authority or a fixed frame of reference (the Absolute)? What do you think?

Quotes of the Day

Standard

“When one tries to rise above Nature one is liable to fall below it. The highest type of man may revert to the animal if he leaves the straight road of destiny. (…) There is danger there – a very real danger to humanity. Consider, Watson, that the material, the sensual, the worldly would all prolong their worthless lives. The spiritual would not avoid the call to something higher. It would be the survival of the least fit. What sort of cesspool may not our poor world become?”

Arthur Conan Doyle – The  Adventure of the Creeping Man

“- Your life is not your own, he said. Keep your hands off it.

– What use is it to anyone?

– How can you tell? The example of patient suffering is in itself the most precious of all lessons to an impatient world.”

Arthur Conan Doyle – The Adventure of the Veiled Lodger

Arrival: The Gift of Language (A Film Review)

Standard

Is time really linear and sequential like our writing? Or could it be, for a more advanced awareness, circular: a spherical sum of simultaneities? When past and future become perceptible and intertwined, is the present any more tangible than the emotion of a flashback or the knowledge of a glimpse forward? Is a vision, a revelation, any less “real” than what we call immediate “objective” reality?

If we were able to see into the future, would we still choose to live it? Can something or someone, once it has existed, ever slip into non-existence? And if time as we imagine it really does not exist, then are possession and ownership really possible or consequential? Can anything (especially time, loved ones) really be gone and lost forever? Or is everything and everyone just a gift.

Is conflict (especially armed conflict) anything else than the ludicrous, petty and futile attempt of an inferior understanding to “protect” an illusory here-and-now? What is the meaning of “weapon”?

Under the guise of a sci-fi action movie/thriller à la Independence Day, Arrival is the poetic unravelling of all these philosophical questions. Enigmatic and dreamy – and played beautifully in all its eeriness by Amy Adams – it ditches the fetishization of science for the more ethereal challenges of language – this system of arbitrary sounds and signs that we take for granted and which reflects, shapes, and limits the way we understand the world.

The film provides an almost mystical fusion of spirituality (albeit more understated) and science (linguistics, mathematical modelling) to challenge many common-sense notions and reawaken us to that foundational sentence: “In the beginning, there was the Word.”

The heroine, Louise Banks, a reputed linguist, is required by the U.S. government to help the armed forces communicate with an alien life form that has materialized on Earth, in 12 different locations across the globe. She must figure out their communication system and translate from human to alien and back, in order to understand the visitors’ intentions. The process is complex.  It becomes apparent that language – an element so overlooked by many of us on a daily basis – is in fact the ferment, the connector and the foundation making it all possible – from science to inter-species communication.

The Sapir-Whorf hypothesis is not mentioned for nothing. It states that the structure of the language we speak greatly influences how we think and behave, how we relate to the world and what sense we make of it. Mastery of a language goes beyond vocabulary and syntax. To internalize another language is to receive the gift of that culture’s schemata and scripts, of their way of perceiving, ordering and making sense of the world. It is always a window into a new, richer understanding of what might be out there.

The film raises some interesting questions from semiotics, about signs and how we attribute signification, about how we decipher speaker meaning to get to real understanding (does the human term “weapon” mean the same to the superior conscience and technology of the aliens – an instrument of death and destruction – or does it mean “tool”?).

We cannot communicate (verbally!) that which we cannot conceptualize. That which we have no word, no sign for. That which our brain has no notion for. Language is constitutive. It not only describes and reflects, it creates realities. But to understand fully, we need more than signs and words: we need meta-communication, para-verbal and non-verbal communication. A presence, an availability, a putting-ourselves-out-there, emotions, trust. Successful communication is taking a chance and moving closer to one another. To create that common reality. To enter each other’s understanding and “read” each other without the mediation of filters.

The alien “ships” are indescribable with our scientific knowledge and lexical fund; they are conundrums. They are present, but they do not literally “land”, since they float inexplicably at some distance above the Earth’s surface. They defy gravity, yet there is gravity inside. They emit no radiation and no waste. The creatures’ writing is circular, it would be like us writing with both hands from both directions at the same time and calculating the exact space we need to meet in the middle. This is a powerful metaphor of past, future and present meeting and intermingling in a multi-dimensional continuum, of left and right hemisphere (not only of the brain, but of the planet) collaborating, etc.

The antithesis between the strict authorization procedure by the military of basic word lists Louise wants to “teach” the heptapods and the incontinent, shallow, incessant speculation of news channels (leading to insecurity and outbursts of violence across the globe) are a poignant reminder of the grave responsibility borne by those who deal with and in words.  “If all you give them is a hammer (…) everything will become a nail.” What we consider to be hard facts is often nothing more than an interpretation – namely, our interpretation of our perceptions. Getting to a more timeless truth requires not only interdisciplinarity, but also the simultaneous and collaborative inputs of all points of view within the same discipline, a multi-dimensional piecing together of complex threads, of different angles of looking at the problem.

It is only appropriate that the film allows a variety of different readings, too. As Romanian philosopher and essayist Andrei Plesu once wrote, the largest, most intriguing questions of life – such as what is time, what is the meaning and purpose of our existence, etc. – cannot be answered “geometrically”, because no answer would ever be exhaustive; they require parables, little stories where all facets of the truth can be brought to light without excluding others.

From a European and Christian perspective, the parallelism between the 12 alien ships (and their 12 pieces of the message) and the 12 Apostles is always at hand. As Louise begins to grasp the heptapods’ language and her awareness expands with this new understanding, as she is given visions, dreams and memories that cannot be clearly ordered on the time axis, as she finds herself solving a major conflict and preserving peace without the conscious awareness of what she had said, we are reminded of Pentecost, the glossolalia and the Holy Spirit alighting on the Apostles (as messengers, too, of a new gospel) and the Biblical verse: “… do not worry how you are to speak or what you are to say, for what you are to say will be given to you in that hour.” Louise does not “learn” the language, she acquires it, she receives it like a gift. It begins to flow from within her, it begins to work within her almost below the level of consciousness.

Arrival also touches on the issue of prescience vs. predestination. When Louise receives the gift of seeing into the future – as heptapods do – she is confronted with all the coming pain, yet she never for one moment is devoid of choice. Ian’s question “Want to make a baby?” drives home that point. She could still say no. She obviously still has free will, and she can make her own choice, but the beauty and fascination of life and love, and her newfound sense of the overlapping and bidirectional nature of time make it an almost inescapable choice.

A mysterious, cathartic movie for all those searching for a richer meaning beyond the here and now, Arrival also brings back some of the lost glamour and appreciation for the complexities of being a (good and responsible) translator.

Revisiting the Stoics

Standard

Well, you know what they say, some things never change. Anxious, dissatisfied, relationship not going well? So what else is new?

I’ve recently come across the following, from Epictetus:

“There are things which are within our power, and there are things which are beyond our power.” (…)

“Within our power are opinion, aim, desire, aversion, and, in one word, whatever affairs are our own. Beyond our power are body, property, reputation, office, and, in one word, whatever are not properly our own affairs.” (…)

“Remember, then, that if you attribute freedom to things by nature dependent, and take what belongs to others for your own, you will be hindered, you will lament, you will be disturbed, you will find fault both with gods and men. But if you take for your own only that which is your own, and view what belongs to others just as it really is, then no one will ever compel you, no one will restrict you, you will find fault with no one, you will accuse no one, you will do nothing against your will; no one will hurt you, you will not have an enemy, nor will you suffer any harm.” (…)

– from Enchiridion I

And also, this:

“When I see anyone anxious, I say, what does this man want? Unless he wanted something or other not in his power, how could he still be anxious?  A musician, for instance, feels no anxiety while he is singing by himself; but when he appears upon a stage he does, even if his voice be ever so good, or he plays ever so well. For what he wishes is not only to sing well, but likewise to gain applause. But this is not in his own power.”

– from Discourses, On Anxiety.


Source: W. Ferraiolo, Stoic Counsel for Interpersonal Relations

Educația, între formare și informare

Standard

Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).

Iată-l:

20161013_152826

Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.

 

(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)

 

Ancient words of counsel?

Standard

“It may be said that every individual man and all men in common aim at a certain end which determines what they choose and what they avoid. This end, to sum it up briefly, is HAPPINESS AND ITS CONSTITUENTS. (…)

We may define happiness as prosperity combined with virtue; or as independence of life; or as the secure enjoyment of the maximum of pleasure; or as good condition of property and body, together with the power of guarding one’s property and body and making use of them. (…)

From this definition of happiness it follows that its constituent parts are:

  • good birth, plenty of friends, good friends, wealth, good children, plenty of children, a happy old age, such bodily excellences as health, beauty, strength, large stature, athletic powers, together with fame, honor, good luck, and virtue.

A man cannot fail to be completely independent if he possesses these internal and external goods (…). (Goods of the soul and of the body are internal. Good birth, friends, money and honor are external). (…)

The phrases ‘possession of good children’ and ‘of many children’ bear a quite clear meaning. Applied to a community, they mean that its young men are numerous and of good quality: good in regard to bodily excellences (…) and also in regard to the excellences of the soul, which in a young man are temperance and courage. (…) Communities as well as individuals should lack none of these perfections, in their women as well as in their men. Where, as among the Lacedaemonians, the state of women is bad, almost half of human life is spoilt.”

Aristotle – Rhetoric, 1360b-1361a.

(Translated by W. Rhys Roberts – The Modern Library, New York, 1984)

Despre “sfânta” ospitalitate

Standard

A fost odată ca niciodată…. literalmente.

Petrecându-mi eu zilele în pitoreasca Bavarie și târându-mi țurloaiele pe strada mohorâtă de toamnă și de ploaie ca să-mi duc odrasla la grădiniță, unde nu-mi stă frate mintea-n loc când dau peste următoarea arătare:

Ei bine, da, un wohnmobil. Un camper. Ce mare filosofie, ați zice voi, naivilor. Ce mare filosofie, m-am gândit și eu.

Nu-i mai mare decât unul normal și e parcat perfect regulamentar pe o străduță nu foarte înghesuită (nu există semne de interzis, iar strada e publică). Îmi sar în ochi afișele cu care e tapetat și mă apropii să citesc. Pe măsură ce citesc, ochii mi se bulbucă și încep a-mi face cruci în mod reflex în mijlocul drumului. Mai fac doi pași, încă un afiș. Mai fac doi, încă 3. Pe partea opusă, încă unul roșu aprins. (În total șase afișe.)

Cele mari și colorate grăiesc așa:

Ceea ce faceți aici cu săptămânile (hm?…trec pe acolo zilnic și nu l-am observat până acum, n.m.) este un dispreț față de buna vecinătate și, mai ales, un semn al nepăsării față de aproapele. Parcarea unui vehicul atât de mare (!în fața locuințelor, respectiv a teraselor concetățenilor este un semn de egoism și indiferență, așa cum se găsește adesea la oamenii prost crescuți. (…ca să înțelegeți mai bine, camperul se află la vreo 5 metri de cea mai apropiată locuință, nu e proțăpit direct în fața geamului nimănui; terasele cu pricina au in față: o grămadă de tufe de protecție, apoi un spațiu verde cu pomi și gard viu, apoi trotuarul. Mașina se află dincolo de trotuar, pe șosea.)

“Locul de parcare de mai în față, de la colțul străzii, care a devenit astfel complet confuz și periculos, demonstrează încă odată prostia deținătorului camperului. (…colțul ăla era periculos și înainte, orice mașină mai înaltă reduce vizibilitatea, doar că… omul ăsta nu stă în curbă deloc, dimpotrivă!) În plus, se mai adaugă și faptul că se îngreunează situația parcării locatarilor din cauza unui vehicul al cărui loc nu e aici.  (De câte ori trec eu pe acolo, juma’ de stradă e goală – între timp am trecut și seara.) Nu departe, la câteva sute de metri distanță, există o parcare mare, aproape goală, în fața bazinului de înot.  Ar fi frumos din partea dumneavoastră (după ce l-au făcut cu ou și cu oțet…) dacă ați folosi-o. (…atâta doar că parcarea aia e la juma’ de kilometru și e interzisă în mod expres camperelor!)

Vă mulțumim pentru înțelegere! Locatarii.”

Continui să citesc. De data asta, nevroza se lăfăie pe parbriz:

Stimate domnule posesor al wohnmobilului,

Ați parcat astăzi (tăiat și scris peste: ieri, 14.10.2016), direct în fața terasei locuinței mele și, când mă uit în față, nu mai văd decât un perete alb. Vă rog să fiți atât de amabil încât să parcați fie cu 10 metri mai în spate (în curbă? păi nu ziceați că nu e bine….?), fie cu 50 m mai în față, acolo nu deranjează vederea nimănui (cum? toate blocurile din aval și amonte au geamuri și terase înspre șosea, singurul loc “neutru” e luat)  și în plus nici nu riscați să vă fie murdărit de frunze sau de fecalele de la păduchii pomilor.” (…câtă creștinească grijă!)

(porțiune ilizibilă, că nu m-am apucat să-i mut omului ștergătorul de parbriz, ca vecinii binevoitori), apoi “dar nu direct în fața ferestrelor locatarilor”.

Simt că e momentul să menționez pentru ultima oară că mașina nu se află imediat în fața niciunei ferestre, că o despart destui metri și destul spațiu verde de orice locuință, și că mașina doar stă acolo – adică nu lasă motorul să ruleze ca să-i umple de gaze de eșapament, nu urlă din ea manele, nu-i țiuie noaptea alarmele. Doar stă. Regulamentar. Unde cineva nu are chef ca ea să stea.

Biletul continuă apoi în crescendo, printr-o tumbă retorică subtilă:

“Vă mulțumim mult pentru mutare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” (sic), apoi, adăugat de mână:

“Și mai găsesc că nu este o atitudine de bun vecin să dați jos și să ignorați prietenoasele (!huh?) noastre rugăminți scrise!!!” 

Mai jos, tot de mână, dar cu roşu, apogeul:

“Noi, în Bavaria, avem o deviză: trăiește și lasă și pe alții să trăiască!” (Pe bune, vi se pare?! Sincer, nu-ș ce-ar zice tipul ăsta dacă l-aș întreba… și încă să vezi chestie, și mașina lui are tot număr de Bavaria, ba chiar de München…plătește și el pe aici impozite…)

În fine, afișele astea se repetau cu isterie crescândă de jur împrejurul mașinii. Grijuliu, autorul (sau autorii), le plasaseră pe unele dintre ele în folii de plastic, ca să nu le anihileze ploaia. (Alea colorate erau însă lipite cu scotch direct pe caroseria mașinii).

Mare-i grădina Ta, Doamne, și mulți… încearcă să se uite pe geam la ea și nu pot de un biet camper alb care le răpește priveliștea.

No justification for mass murders

Standard

I have kept my mouth shut for the past week to process the terrifying and abhorrent events that unfolded in Germany and France. Trying to get to the facts. Trying to make sense of the senselessness.

But as I keep browsing through (parts of) the press, I can keep quiet no longer. I have read too many articles that attempt to justify what has happened and somehow pin it on the host society. Do we intend to abolish personal responsibility altogether? Do we intend to play into the hands of those who hate and want to destroy us?

Look: German culture might not be the most accomodating place on Earth for foreigners. I have felt it, many others have felt it. But so what? No country can ever please all of its residents. And feeling unhappy/depressed/discriminated should never be accepted as an excuse for committing atrocities.

There is and always has been injustice everywhere. All societies have disenfranchised, discriminated and disgruntled minorities. People whom life or their peers have treated badly. And yet, they don’t go around detonating bombs, blowing innocent people up at random, or hacking them to death with axes and knives on trains and in the middle of the street. Because there is a societal taboo on these things. Because normally, they don’t even occur to people. Because how one deals with injustice and frustration has everything to do with the system of beliefs one chooses to embrace.

It is only when an ideology comes along to justify and encourage this kind of behavior as a legitimate consequence of someone’s “suffering” that horrors like these occur. There are deadly ideologies among us which glorify such a response to frustration and to injustice as legitimate, and we should not buttress them. We should not allow murder to become a pathway to notoriety and fame! Murder is not the way to give meaning to a meaningless life.

So when I see smart people – analysts, intellectuals, journalists – treading the mill of how society as a whole has supposedly wronged or failed these deranged criminals, and thus bears part of the responsibility, I can only shake my head.

I don’t think finding excuses for this kind of behavior is the way to go. Finding excuses only makes frenzied individuals feel even more legitimized – and legitimization is the third stage of conflict escalation. The next is radicalization.

Legitimizing this kind of behavior makes it socially acceptable. That is wrong! Our society should make it clear that absolutely nothing can justify this kind of behavior. We cannot go around saying, well, it makes sense, because they were bullied. Or, well, it makes sense, because they were exploited and discriminated against. No. We should not build these kinds of causal relationships – that somehow, these things are a “natural” consequence. Because by finding excuses for the perpetrators, by espousing theories which attempt to understand and even legitimize terrorism, we are gradually dismantling the taboo on mass murders. Turning them little by little into a socially accepted norm, something “we just have to live with” – and thus stoking the fire of the next round of “avengers”.

I am reminded now of a lesson in social psychology by Dan Ariely. In an attempt to stop vandalism in the Petrified Forest National Park, the Park’s management put up a sign pointing out the problem and informing visitors that so and so many tons of rock formations were being stolen every year. The result? Stealing only increased. Because instead of feeling shamed into protecting it (as our flawed intuition would tell us), visitors now felt that stealing was “the thing to do” in that park. Something along the lines of “if everyone else does it, and it’s so ubiquitous already, why should I be the only sucker who leaves without a souvenir?”  So instead of solving their problem, the park officials actually managed to worsen it, by creating the feeling that vandalism was the social norm in that park – which motivated people to continue to break the law.

Let us be smarter this time. Like something very beautiful I have read, let us become “apostles of a civilization of love”.