Category Archives: Uncategorized

Despre “sfânta” ospitalitate

Standard

A fost odată ca niciodată…. literalmente.

Petrecându-mi eu zilele în pitoreasca Bavarie și târându-mi țurloaiele pe strada mohorâtă de toamnă și de ploaie ca să-mi duc odrasla la grădiniță, unde nu-mi stă frate mintea-n loc când dau peste următoarea arătare:

Ei bine, da, un wohnmobil. Un camper. Ce mare filosofie, ați zice voi, naivilor. Ce mare filosofie, m-am gândit și eu.

Nu-i mai mare decât unul normal și e parcat perfect regulamentar pe o străduță nu foarte înghesuită (nu există semne de interzis, iar strada e publică). Îmi sar în ochi afișele cu care e tapetat și mă apropii să citesc. Pe măsură ce citesc, ochii mi se bulbucă și încep a-mi face cruci în mod reflex în mijlocul drumului. Mai fac doi pași, încă un afiș. Mai fac doi, încă 3. Pe partea opusă, încă unul roșu aprins. (În total șase afișe.)

Cele mari și colorate grăiesc așa:

Ceea ce faceți aici cu săptămânile (hm?…trec pe acolo zilnic și nu l-am observat până acum, n.m.) este un dispreț față de buna vecinătate și, mai ales, un semn al nepăsării față de aproapele. Parcarea unui vehicul atât de mare (!în fața locuințelor, respectiv a teraselor concetățenilor este un semn de egoism și indiferență, așa cum se găsește adesea la oamenii prost crescuți. (…ca să înțelegeți mai bine, camperul se află la vreo 5 metri de cea mai apropiată locuință, nu e proțăpit direct în fața geamului nimănui; terasele cu pricina au in față: o grămadă de tufe de protecție, apoi un spațiu verde cu pomi și gard viu, apoi trotuarul. Mașina se află dincolo de trotuar, pe șosea.)

“Locul de parcare de mai în față, de la colțul străzii, care a devenit astfel complet confuz și periculos, demonstrează încă odată prostia deținătorului camperului. (…colțul ăla era periculos și înainte, orice mașină mai înaltă reduce vizibilitatea, doar că… omul ăsta nu stă în curbă deloc, dimpotrivă!) În plus, se mai adaugă și faptul că se îngreunează situația parcării locatarilor din cauza unui vehicul al cărui loc nu e aici.  (De câte ori trec eu pe acolo, juma’ de stradă e goală – între timp am trecut și seara.) Nu departe, la câteva sute de metri distanță, există o parcare mare, aproape goală, în fața bazinului de înot.  Ar fi frumos din partea dumneavoastră (după ce l-au făcut cu ou și cu oțet…) dacă ați folosi-o. (…atâta doar că parcarea aia e la juma’ de kilometru și e interzisă în mod expres camperelor!)

Vă mulțumim pentru înțelegere! Locatarii.”

Continui să citesc. De data asta, nevroza se lăfăie pe parbriz:

Stimate domnule posesor al wohnmobilului,

Ați parcat astăzi (tăiat și scris peste: ieri, 14.10.2016), direct în fața terasei locuinței mele și, când mă uit în față, nu mai văd decât un perete alb. Vă rog să fiți atât de amabil încât să parcați fie cu 10 metri mai în spate (în curbă? păi nu ziceați că nu e bine….?), fie cu 50 m mai în față, acolo nu deranjează vederea nimănui (cum? toate blocurile din aval și amonte au geamuri și terase înspre șosea, singurul loc “neutru” e luat)  și în plus nici nu riscați să vă fie murdărit de frunze sau de fecalele de la păduchii pomilor.” (…câtă creștinească grijă!)

(porțiune ilizibilă, că nu m-am apucat să-i mut omului ștergătorul de parbriz, ca vecinii binevoitori), apoi “dar nu direct în fața ferestrelor locatarilor”.

Simt că e momentul să menționez pentru ultima oară că mașina nu se află imediat în fața niciunei ferestre, că o despart destui metri și destul spațiu verde de orice locuință, și că mașina doar stă acolo – adică nu lasă motorul să ruleze ca să-i umple de gaze de eșapament, nu urlă din ea manele, nu-i țiuie noaptea alarmele. Doar stă. Regulamentar. Unde cineva nu are chef ca ea să stea.

Biletul continuă apoi în crescendo, printr-o tumbă retorică subtilă:

“Vă mulțumim mult pentru mutare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” (sic), apoi, adăugat de mână:

“Și mai găsesc că nu este o atitudine de bun vecin să dați jos și să ignorați prietenoasele (!huh?) noastre rugăminți scrise!!!” 

Mai jos, tot de mână, dar cu roşu, apogeul:

“Noi, în Bavaria, avem o deviză: trăiește și lasă și pe alții să trăiască!” (Pe bune, vi se pare?! Sincer, nu-ș ce-ar zice tipul ăsta dacă l-aș întreba… și încă să vezi chestie, și mașina lui are tot număr de Bavaria, ba chiar de München…plătește și el pe aici impozite…)

În fine, afișele astea se repetau cu isterie crescândă de jur împrejurul mașinii. Grijuliu, autorul (sau autorii), le plasaseră pe unele dintre ele în folii de plastic, ca să nu le anihileze ploaia. (Alea colorate erau însă lipite cu scotch direct pe caroseria mașinii).

Mare-i grădina Ta, Doamne, și mulți… încearcă să se uite pe geam la ea și nu pot de un biet camper alb care le răpește priveliștea.

Advertisements

Litoral final

Standard

mi-e sufletul greu,

submers în stânjeni de fluid clar, oceanic,

cu peşti.

apa mării stă oglindă în dimineaţa asta

fără adieri,

luciul ei printre pini şi ambarcaţiuni e tras în foiţă de aur,

iar tihna de început de lume a frumuseţii

mă apasă

cu desăvârşite sfârşituri.

 

valul e ceva care îţi dă speranţa

ciclicităţii,

a revenirii:

un recul cu braţele întinse către o eternă

întoarcere;

dar graţia deplină a acestei păci –

ciobul acesta de frumos imperturbabil – condamnă

orice viitor

la descompunere.

Path through my childhood

Standard

I walked the winding path today

around the apartment buildings

right through my childhood.

 

Everything smelled the same.

The big white lilies gave off a fragrance of early evening,

the sunset was in its incipient stages.

The heat bearable, like me.

 

Summer petering out.

 

I leapt from one slab of stone to the next, imagined where the bench used to be,

and the staircase where all the teenagers laughed and wrote funny signs on the wall,

and me, just a child, in my cream polo T-shirt with red ladybugs and two buttons.

 

I came around the walls, touching, scraping.

Nothing but old people now on the other side of those walls, sequestered by them.

I still breathed through widened nostrils, I alone could still leap.

 

Where the bench once stood, just arid space.

(Where I once insulted another girl’s doll and was ostracized an entire summer.)

Even the buildings look old, and that is comforting.

 

It is comforting to know some things never change,

that you can count on them never to change,

that your memories still have places to inhabit.

 

It is comforting to unearth roots,

anchoring where it used to be.

My soul is comforted by old immovable things now.

 

There is a weak storm brewing.

I don’t feel threatened. It too has no strength anymore.

It tousles the treetops, the night sky a pinkish fog,

raindrops dry out before they hit the cement.

 

It is merely a swoosh.

 

A coming and going like the ocean tides.

Doves cooing on warm roof tiles, small sparrows under bushes.

It is farewell.

My feline challenge

Standard

The lascivious cat in the dimly lit window,

first floor, across the small garden.

Its stare nonchalant, immovable, intent,

drills into me all the important questions

about who and why and what am I going to do about everything.

 

I have a very distinct feeling the cat and I have been facing off on a dank summer evening

for nine consecutive lives, with only a faint lamp in an adjacent room.

In a long-exposure photograph, I would be a veil of shadow, moving,

coming and dissolving, resurfacing again;

the cat a solid axis.

 

Ah, the feline stealth! the cat remains a presence even as it disappears.

Ah, the languid chic of omniscient disdain! I squirm and it wields power.

Ah, the arrogance of eternity left to squander!

 

For nine consecutive lives, I have kept returning.

This is my last. The cat alone remembers me.

I cannot fool the cat. The cat is in on my secret.

It is in on the secret that life is multitude.

 

The lascivious cat in the dimly lit window,

first floor, across the small garden.

Licking its paw it shames me into unadulterated

existence.

 

The lascivious cat in the dimly lit window.

Slowly turning its back it makes me want

to prove myself.

Recviem la catafalcul relaţiilor interumane

Standard

Toată obsesia asta a noastră pentru bani şi lucruşoare, toată centrarea asta a vieţii pe posesiuni şi proprietăţi preţioase ajunge încet-încet să strice totul. De-ţi vine să fugi naibii în pădure şi să zici, “luaţi-vi-le fraţilor, luaţi tot ce prindeţi, stocaţi ca veveriţele pentru sfârşitul lumii, numai lăsaţi-mă odată-n pace”.

  • Când, fără intenţie, atingi abia vizibil cu portiera ta portiera vecinului de parcare şi, din bun simţ, îi laşi un bilet de scuze iar el îţi ia numărul şi peste o lună te trezeşti în poştă cu o factură de peste 600 EUR (că de, cică trebuie să-şi revopsească întreaga uşă pentru o zgarietură cât un firicel de aţă, iar maşina e un Audi)…
  • Când proprietarul apartamentului în care stai cu chirie le atrage atenţia chiriaşilor, printr-un afiş la intrare, asupra intervalelor fixe de timp la care trebuie să-şi spele rezervoarele de budă, şi când acelaşi proprietar, după ce i-ai zugrăvit şi igienizat apartamentul la plecare, îţi pune în factură 12 EUR pentru o banală cheie de uşă interioară, niciodată folosită şi rătăcită pe undeva, deşi tu reparaseşi pe banii tăi ditai frigiderul…
  • Când nu mai cumperi cadou pentru ziua de naştere a prietenilor copilului tău, ci ţi se pun în vedere liste de “comenzi” din care tu doar alegi pe care să o finanţezi, sau, şi mai bine, te duci cu banii în plic, că e mai eficient…
  • Când eşti singurul care mai oferă flori gazdei, pentru că florile sunt scumpe şi efemere (nu ştiu de ce, pentru mine fericirea constă tocmai în efemeritatea aceasta, în dăruirea non-utilitară, în frumosul de dragul frumosului)…
  • Când, la “serbarea” de la grădiniţă eşti chemat cu paharele şi tacâmurile proprii de acasă, la faţa locului eşti pus să cureţi cartofi şi dovleac pentru supă, iar în momentul în care supa e gata de împărţit la copii ţi se cere câte un euro de porţie, că aşa e ospitalier (cum naiba să fi colectat de la părinţi imensa sumă de 5 euro în avans, şi să fi făcut şi tu o serbare ca lumea, cu totul gata pregătit?!)…
  • Când prânzul copiilor la aceeaşi grădiniţă/after-school constă de obicei într-o supă-cremă şi un iaurt sau în paste/orez mâzgălite cu ceva sos (asta după ce au 6 ore de şcoală, ieşiri în pădure, teme şi sport) pentru că aşa e ieftin, iar carne primesc de 1-2 ori pe săptămână sub pretextul ideologic că şi aşa nu e sănătoasă, dar de fapt pentru că meniul zilnic nu trebuie să depăşească 3 euro şi-un pic…
  • Când în acelaşi timp auzi că, la nivel de ţară, o treime din mâncare se aruncă iar 40% din haine nu sunt purtate decât maximum o dată…
  • Când, tot la grădiniţă, o inimoasă poloneză care gătea excepţional şi lucra benevol 8 ore pe zi deşi era plătită doar pentru 4, în speranţa că i se va oferi în cele din urmă un contract de angajare cu normă întreagă, după şase luni de sacrificiu este lăsată pe dinafară fiindcă nu are certificat oficial de bucătărească conform normelor…
  • Când colegii de birou se miră că lucrezi voluntar, fără bani, dar tot sunt invidioşi dacă îţi termini treaba şi pleci acasă mai repede decât ei –  şi când ţi se spune direct, de către un funcţionar al Agenţiei de angajări, că a lucra voluntar îţi diminuează şansele de a mai primi vreodată un job plătit, fiindcă demonstrează că eşti dispus oricum…
  • Când, printr-o banală joacă de-a prinsa în curtea şcolii, fiica unei bune prietene agaţă şi rupe din greşeală gluga gecii unui coleg care se juca şi el de comun acord, iar peste două saptamani se trezeşte cu scrisorică ţepoasă (cu antet!) de la mama colegului, o doamnă doctor cu SUV, despre deosebita valoare a gecii, cu descrierea în detaliu a întreg procesului tehnologic de reparare a cusăturilor şi cu solicitarea de despăgubiri în valoare de “numai” 45 euro pentru timpul şi efortul “incredibil” depus de croitor – iar tu stai tâmpit şi te bucuri că n-a calculat la tarif orar şi timpul consumat cu compunerea misivei, întrebându-te: va fi joaca firească şi spontană dintre copii de acum umbrită mereu de groaza unui schimb de facturi?…
  • Când copiii de clasa a doua se laudă cu automobilele taţilor lor de parcă ar fi meritul propriu şi când ajunge să-ţi fie târşă să-ţi scoţi fiul prin cartier cu bicicleta lui second-hand care n-a costat 300 de euro…
  • Când o vecină în vârstă se miră în gura mare că bunica copiilor mei călătoreşte de bună voie 1000 km ca să-i viziteze şi să mă ajute – de parcă asta ar fi ceva nemaiauzit…
  • Când o damă cu maşină scumpă opreşte special în trafic, după ce mă aude vorbind româneşte, ca să-i atragă atenţia fiului meu să nu se mai atârne de gardul grădiniţei, că ăla e plătit din impozitele contribuabililor germani şi că se vede după cum îl cresc că la maturitate va ajunge să deseneze graffiti pe ziduri (asta în condiţiile în care el e şi aşa un super timorat în public, grădiniţa era cea pe care noi o finanţăm, iar el se imagina pentru o secundă Spider-Man)…
  • Când fiecare ajunge să se creadă axă de rotaţie a Pământului şi să pretindă ca lumea să se modeleze după chipul şi asemănarea idiosincrasiilor sale şi, mai ales, după contul din bancă şi eticheta de pe ţoale…

… începi să-i dai iar dreptate lui Rousseau că oamenii bogaţi au sentimente în toate posesiunile lor, că suferă pentru toate, şi te întrebi, o mai fi posibilă bucuria vieţii între şi cu oameni?

Bănuiesc că toate lucrurile astea se pot întâmpla oriunde. Mie mi s-au întâmplat în Germania.

P.S. (Update)

Mi se pare foarte frumos, generos şi demn de menţionat, că mai mulţi profesori germani s-au implicat în problema gecii rupte, arătând că nu sunt de acord cu atitudinea părinţilor colegului şi liniştind fata că nu e obligată să plătească nimic. Frumos că, din proprie iniţiativă, au intermediat într-o problemă care, în fond, nu-i privea, susţinând astfel valorile umaniste pe care le predau la şcoală. (Altfel, vorba unui monah: dacă posezi lucruri la modul egoist rişti să devii tu cel posedat de ele… Omul devine incidental, sterp, un accesoriu; o dependinţă a gadgeturilor sale, asiduu ministrant al propriilor achiziţii costisitoare.)

Habemus Papam

Standard

Un pescăruş se aşează pe hornul de cupru care străpunge acoperişul Capelei Sixtine şi nu se mai dă dus. A trecut vreo oră de când mă uit. Se lasă bezna. Piaţa San Pietro e aproape plină, tensiunea devine apăsătoare. În fine, fum. Negru, pe fundal negru. Apoi alb, din ce în ce mai alb. Comentatorii sunt derutaţi. În piaţă, vocile se unesc în jubilare, pornesc să bată şi clopotele. Habemus Papam!, titrează toţi. Emoţiile ajung la apogeu.

Aseară, în jurul orei locale 7, cei 115 cardinali reuniţi în conclavul pentru alegerea noului Papă, şi-au dat în măsură de cel puţin două treimi votul unui “necunoscut”: fostul arhiepiscop de Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio. Acesta va păstori Biserica Catolică sub numele de Francisc I. Pentru prima oară în 1000 de ani, un papă îşi dă demisia. Pentru prima oară în 1000 de ani, un papă alege un nume nou. Şi pentru prima oară ever, Papa provine din afara Europei.

Fiul unor emigranţi italieni săraci, (tatăl a fost muncitor la Căile Ferate), argentinianul Jorge Bergoglio revine în patrie ca Papă. Pare timid şi pătruns mai degrabă de răspundere decât de glorie. Televiziunile, obişnuite să judece totul după rating, par aproape dezamăgite de lipsa de glamour. Îi găsesc scuze pentru stângăcie, zicând că trebuie să se fi simţind copleşit de privirile şi aşteptările a 1,2 miliarde de catolici. Din nou, antropocentrismul. Eu cred că se simte mai degrabă copleşit de privirea lui Dumnezeu în ceafă… Ascultă înainte de a vorbi. Este iezuit. Trăieşte modest, spunându-se despre el că a refuzat sediul Arhiepiscopiei pentru un micuţ apartament propriu unde îşi gătea singur. În Buenos Aires, umbla cu mijloacele de transport în comun şi nu avea şofer. Şi-a ales numele unui sfânt care, pe modelul christic, a renunţat la averea tatălui (un bogat negustor de stofe) şi s-a alăturat nevoiaşilor. Este grăitor pentru situaţia actuală a Bisericii că un asemenea om ne impresionează ca un exot.

Papa FranciscSursa foto: www.vatican.va

Papa Francisc
Sursa foto: http://www.vatican.va

Toată lumea aşteaptă reforme. Tineretul intervievat vrea doar “modernizare”. Christos este etern modern. Rolul Bisericii nu e să se alăture sprinţar oricărei mode trecătoare, ci să păstreze autentic adevărul de credinţă, să ne relaţioneze cu acel “dincolo” imuabil. Lumea se străduie să-l placă dar… parcă e totuşi iar prea conservator, prea bătrân. Trăim într-o societate care preţuieşte doar tinereţea şi noul. Înţelepciunea se acumulează în ani, în experienţe de viaţă; pentru noi bătrânii sunt doar “demodaţi”, “depăşiţi”.

Cred că trebuie să ne obişnuim cu ideea că în timp ce în Europa “creştinii” se bat pentru “dreptul” la promiscuitate sexuală, pe care şi l-ar dori aprobat de biserică pe principiul “şi cu dânsa-ntr-însa şi cu sufletu-n rai”, în alte părţi de lume se moare încă de foame, de persecuţii. În alte părţi de lume, priorităţile sunt, încă, nedreptatea socială, mizeria şi bolile, sărăcia, decăderea din demnitatea umană. Şi cred că ar trebui să ne obişnuim că acele părţi din lume sunt majoritare. Să renunţăm la europocentrism. Masa critică a creştinismului e de acum în altă parte.

Spice it up! (microfiction)

Standard

After 20 years of marriage, their sex life was as exciting as chamomile tea.

“What about a threesome, sweet pie”,  he asked sheepishly one day.

“With you?! I’d have to be drunk!”, she replied.

He took her word for it, prepared a hearty meal and kept the beer flowing. After the third bottle, she turned to his two wobbly heads and, blinking slowly, said: “So who do I sleep with? You?… (pointing left) Or you?… (pointing right)”

“Both of us,” he replied slurring his consonants. “The both of you with the both of us.”

“Ok,” she said. “Come on, let’s have a foursome.”

 

🙂