Tag Archives: colinde

Heal, heal, heal

Standard

It’s that time of year again,

time to crawl under my blanket and set out

on pilgrimages of forgetfulness.

North of here is the tomb of simple goodness – vandalized.

South of here is the mausoleum of easygoing fun – in a pile of rubble.

I mourn them both with a solemn bow,

angry visitors pass me by with their bows

and their arrows, pointed, pushing.

Their eyes overcast, not a drop of kindness trickling down,

just a grey drizzle of me, me, me

Maybe we simply mourn in different ways, I tell myself

and I turn on an old Romanian Christmas folk ballad.

It fills me with sorrow.

It fills me with loss.

It is like listening in on paradise past.

When was the last time we sang to each other and felt

like living matter that needs

to be kept warm and fed –

– fed as in nourished?…

Nothing but machines, now, between us,

nothing but machines between us and everything,

coldly feeding us

to their anger.

I close my eyelids and let the tears roll,

roll on down,

until I’m drained and the pillow is soaked

I drift into visions of the vanished

I forage through conjured-up hereafters

I dream things of glory

I sleep, sleep, sleep…

Ce iubesc la colinde…

Standard
  • adevărul lor catehetic profund – umanizat, nedogmatic
  • înţelepciunea colectivă calmă, tandră chiar, aş spune (“dialogul calm cu promisiunea”, dacă ar fi să-l citez pe Andrei Pleşu)
  • arhaicul lor – felul în care te transportă în pre-industrial, când ai senzaţia că “oamenii erau oameni”, că emoţiile izvorau dens, din trăiri autentice, când mai exista acel ingredient care astăzi ne lipseşte în mod fundamental: tihna, răgazul. Timpul pentru un pic de “dor”. Când nu răsunau aglomeraţii şi motoare, alergături prosteşti după surogate ieftine. Când tăcerea rece a zăpezii se îngemăna perfect cu generozitatea caldă şi aproape auzi bobul încolţind sub nea. Bobul credinţei, al speranţei, al bucuriei vii, adevărate. O sanie, un cal, cete de colindători, oameni la gura sobei, o idilă rurală muncită şi curată.
  • melodicul care induce când pace, răbdare, când veselia cea mai descătuşată de fasoane
  • felul cum ai senzaţia că înnoiesc lumea în fiecare an…

Anul acesta, dacă aş putea, mi-aş face Crăciunul fie într-o mănăstire de maici, fie într-un sat de munte. De pildă, la Grădina Izvoarelor (http://www.gradina-izvoarelor.ro/) în Sibiel, unde proprietarii, o familie de români de ispravă, mari iubitori de autentic, tradiţii şi natură, îşi selectează oaspeţii (fără manelişti, ATV-işti, vânători şi fast food!) şi aduc un bunic din sat mare povestitor de snoave şi cântător din fluier.

 

P.S. De câteva nopţi, dimineaţa la revărsatul zorilor visez cu România. Peisaje însorite, bucolice, “guri de rai” de prin Alba sau Bucegi, cu femei harnice, îmbrăcate modest, dar curat, în pânzeturi albe apretate şi care împletesc pălării din paie şi coşuri de răchită şi le vând pe la târguri la răspântiile drumurilor. Păduri. Lacuri chiar albastre pe lângă care duc drumuri – drumuri de pământ, într-adevăr, dar netede, fără vreo hârtoapă, şi unde pădurari îşi iau ujina tolăniţi la umbră sub pomi în rod. Găinile umblă libere, ca şi noi, suntem invitaţi în case, râdem mult şi gătim bunătăţi. WC-urile sunt tot în curte, dar toate gospodăriile sunt aşa de curate, de bine aşezate. Tractoare mici. Remorci mici, mici de tot…  Le poţi împinge cu mâna. Ce o fi “însemnând” toate astea? Poate am putea fi fericiţi acceptându-ne aşa cum suntem şi devenind optimul a ceea ce putem noi sa fim, în loc să tropăim disperaţi în urma altor modele , forme fără fond faţă de care oricum vom fi mereu defazaţi, mereu complexaţi, mereu în urmă. Nu ştiu, visez.