Tag Archives: copii

Pastila de râs

Standard

Ca să mai schimbăm registrul – faze cu prichindei:

“Mama, mai am trei pusi în mine. Îţi dau?”

Eu: “Hai să mergem la biserică să ne rugăm să-l vindece Dumnezeu pe frate-tău degrabă.” Ea: “Daaa, şi de tuse.”

“Copiii nu poate să spună R. Poate numai să scrie.”

“Io nu vreau la Consulat… Nu vreau să mă consuleze, că nu sunt bolnav.”

“Mami, eu am ieşit din ou de crocodil, de aia sunt aşa zăbăuc.”

Ea: “Ceau. Ceai. Ce-ai în cap?” Eu: “Nu ştiu, tu ce ai?” Ea: “Limonadeeee!”

 

 

 

 

 

Advertisements

Thought of the day

Standard

“Every one begins to survey the rest, and wishes to be surveyed himself; and public esteem acquires a value. He who sings or dances best; the handsomest, the strongest, the most dexterous, the most eloquent, comes to be the most respected: this was the first step towards inequality, and at the same time towards vice. From these first preferences there proceeded on one side vanity and contempt, on the other envy and shame; and the fermentation raised by these new leavens at length produces combinations fatal to happiness and innocence. (…)

It was requisite for men to be thought what they really were not. To be and to appear became two very different things, and from this distinction sprang pomp and knavery, and all the vices which form their train.”

J.J. Rousseau – Discourse upon inequality.

And that was before “social” media!  🙂

 

Poveste de Crăciun

Standard

Aşaaa, dragii babei. E Ajunul lui 2016.

Afară toarnă cu găleata la 4 grade, după ce Noiembrie şi Decembrie au fost uscate ca o smochină zbârcită şi mai însorite decât multe luni de vară tipic germane. Cer azuriu, păsărele, tufe în floare – idilă de Klimawandel.

Anticlimax programat.

Ştiţi pozele alea cu “before” and “after”? Realitatea e de obicei în sens invers, adică mutilată. Ia, de pildă, chestia asta cu vacanţa de Crăciun.

Spiritele mai credule – cum se găsesc din păcate multe în cadrul speciei aparte numite “părinţi” – s-ar putea lăsa înşelate şi purtate spre visări tihnit-euforice: “ah, în sfârşit două săptămâni de relaxare şi odihnă, de timp de calitate petrecut cu copiii, două săptămâni în care nu mai trebuie să trag ca animalul în jug la serviciu, după cea mai obositoare perioadă a anului, şi mă pot bucura tandru de colinde şi de cozonaci, de pacea familiei, de niscai cultură şi de binecuvântările Sărbătorilor…

Îţi şi mărşăluiesc prin minte imagini clişeistice cu voi patru cuibăriţi în linişte la căldurică pe canapea, citind vreo poveste magică, admirând sclipirea luminiţelor în globurile de pe brad…. te mângâie orgasmatic ideea că vei apuca în fine să te afunzi în cartea aia, începută de mult, să ieşiţi la un concert sau la muzeu şi, poate, să-ţi continui şi studiile la ale căror sesiuni de examinare nu te-ai mai prezentat din paleolitic…

Ho, ho, ho! Ho, că ţi-au derapat fanteziile, adică. Razna rău.

Încă din seara penultimei zile de şcoală, bucurie mare. A mică se dă lovită, se cere la somn. Când îi iei febra, 39 cu 4 şi creşte. Sari cu resturile de antitermice care ţi-au rămas de la boala lu ăl mare, care abia ce s-a ameliorat după 3 săptămâni de tuşit sec, sacadat, zdrumicător, în creierii nopţilor. Următoarele zile le trăieşti în abur de Ibuprofen şi gâscă friptă, că bradul e deja prea uscat să mai răspândească vreo aromă. Şi oricum, împodobeşti brazi de 40 de ani, te-ai săturat până peste cap, în final tot mor şi-ţi umplu casa de ace.

Efectul medicamentului e imediat, în 10 minute copila pleoştită devine un ghem de energie, sare încoace şi încolo, se ceartă cu frate-su, ţipă, miorlăie, zbiară, hâsâie ca un motan călcat pe coadă. Vrea activităţi, vrea jocuri. Mamaaa! Tatiiiii! Ce să-i faci, ce să-i zici, e beteagă… Nici celălalt nu se lasă mai prejos, cum să-l facă pe el o puştoaică gripată. Mamiii!!! Tataaaa!!!  Trec ore de deliciu şi de delir.

A doua zi descoperi că ţi-a pasat cu maximă generozitate viroza şi ţie, îţi plezneşte capul şi te ustură nasul de la sinusurile infectate, tuşeşti dureros şi ai vrea să mori undeva în linişte.

Nici o şansă.

Împreună cu consortul (ăl de nu ţi-a mai fost de ani de zile amant cu normă întreagă), ai de îngrijit bolnavi, curăţat cartofi, copt cozonaci, umplut maşini după maşini de spălat vase, ca apoi să le goleşti ca apoi să le umpli din nou. Pun-te masă, scoală-te masă de 3-4-5 ori pe zi, într-un merry-go-round în care, ca prin vis, trece şi Merry Christmas cu două colinde răguşite.

În fine, după câteva zile, febra pare să-i scadă şi te apuci să faci tardive planuri de Revelion. Când te întorci din oraş afli că ăl mare tocmai a vomitat un sfert de kil de mâncare, e galben la faţă ca ceara şi are 38 jumate febră, de tremură tot.

Mai destupi o sticluţă de doftorii şi, cumva, doarme până dimineaţă. Când te trezeşti străpunsă de ţipătul de panică al celei mici, pe care o credeai vindecată. O doare urechea! Cânţi cântecele şi inventezi poveşti în timp ce-o ţii în poală şi-o mângâi pe genunchi, doar-doar se opreşte din urlat şi din rulat lacrimi în jos pe obraz, până pe pantalonii tăi. Scoţi iar Ibuprofenul. Vrei programare la medic, dar e în concediu. Încerci cu picături în nas, ţii tu minte că odată ţi-a spus ca alea ajută să nu se mai acumuleze mucozităţi în urechi. Whatever. Miracol, trece. Durerea,  nu febra. Tu, de atâta keeping it cool, oricum n-apuci să dezvolţi febră.

Noroc că bărbatu’ pare sănătos. Ghinion că-i bărbat. Adică nicio şansă să facă bine lucrurile care, în actuala-ţi etapă de nevroză acutizată, trebuie făcute FOARTE BINEsau divorţezi.

Tu vrei să profiţi de vacanţă să schimbi mobila, să pui tablouri, să înnobilezi cuşca în care te găseşti legată.  El, săracul, vrea doar să facă ordine în nişte foldere uitate, pe calculator. Oricum are lumbago, cine naiba să mute mobile? Renunţi la amenajări interioare, te întrebi de ce ţi-a trebuit cuib in the first place. Renunţi, aştepţi, te resemnezi, mai renunţi puţin, te căzneşti să vorbeşti calm. Apoi urli de atâta caznă.

Totuşi, te-ai scos, duce el copiii la doctor, la cabinetul de consultaţii de la spital, unde coada-i de trei ore…

Între timp exişti ca să fii ceea ce vezi la majoritatea mamelor din jur: life support system for your kids. Cam la asta se rezumă rolul tău actual, şi conjuri toate textele filosofice (plus predicile rubedeniilor) care îţi spun cât e asta de însemnat, de frumos, de înălţător şi de aducător de satisfacţie automată. Nu-ş de ce naiba eşti aşa ciufută, after all. Din punct de vedere freudian ai, pe bune de data asta, penis envy.  (Ca să nu mai vorbim că te întrebi – total iraţional – cine a avut strălucita idee să închidă grădiniţele taman când ai avea cea mai mare nevoie de ele…)

Pe aia mică n-o mai dor urechile, dar tuşeşte câte puţin. Medicul nu-i găseşte nicio hibă, dar ea continuă să aibă 38 febră. Anulezi planurile de Revelion la prieteni. Ăl mare pare vindecat ca prin minune, mai ales de când a primit un snop de cartoline cu Star Wars de la tanti aia drăguţă de la supermarket. Neînfrântă în naivitatea ta, cumperi pocnitori şi artificii.

Aiurea, e 31 după amiaza şi plouă mărunt sub cerul cenuşiu şi jos, convalescentul are din nou greţuri şi dureri de maţe… iar tu ţi-o vei încasa de la mamele eroine de serviciu pentru textul ăsta. 😉

La mulţi ani!

P.S. Orice legătură cu persoane reale e şi evidentă, şi exagerată. 🙂

P.P.S. Şi… şcoala a reînceput cu invazie de păduchi, şi dă-i şi spală toată rufăria, hainele şi căciulile, 4 maşini de spălat pline, şi dă-i şi întinde-le prin casă la uscat, şi dă-i şi aplică şampoane de omorât lighioanele şi perie cu piaptănul des! Pe scalpul fiică-mii a descoperit ieri tac-su un păduchi şi o păduche (sau o păducă? hă, hă 🙂 ) în plin coitus.

 

 

 

The Remains of The Day

Standard

timid spring.

the careless beauty of my children romping in the woods today,

sharp, colorful, against the greening gray backdrop,

gathering twigs for a “bonfire” but first washing them in the tumbles of water or

stacking them one upon another and into bridges

alongside the brook where they were leaping, looking for frogs;

huge stones splashing in that murky fluid, one foot deep, and up bursting fountains of light,

their voices rippling across the clearings,

their giggles, their eyes flickering – light, love

shooting out of them like glittering spearheads through the trees, shouting, climbing, jumping!

what sweet, suffocating melancholy; soft warm fluff settling heavy on my soul,

my soul – itself by now the peaceful glowing aftermath of a fire,

dilated and silent, with only the crackling of cooling cinder

and water trickling on nearby, my soul

suffused with nothing but

clarity

yes, the quiet serenity of the desire to embrace life, the world,

the sizzling beauty of raw earth sprouting, of budding leaves and yellow and pink flowers,

of young lives so thick with promise, of souls so nimble, of days so limpid!

my children. my gift. my promise – to them:

a love so full, so simple, so complete.

a love absolute.

don’t hold me. you’ll lull me back into nothingness.

don’t hold me…

Pastila de râs…

Standard

…şi de meditaţie. 🙂

Azi dimineaţă o lăsasem pe fiica mea de 3 ani jumate în cameră cu un snop de haine, să se îmbrace.

Revin după 5-10 minute ca s-o găsesc perorând ceva neinteligibil pe Germană, cu ciorapii lungi doar pe jumătate traşi, picioarele bălăbănind pe marginea patului şi mâinile desenând febril în aer cu gesturi rotunde.
O ridic în picioare ca s-o ajut, la care ea, oţărâtă:
– Heeei, mama, de ce îmi strici curcubeul?

Părinţi, educaţi-ne!

Standard

“Vrem reguli clare, vrem stabilitate, vrem prezenţe sigure, vrem părinţi curajoşi!”

Culmea e că ne pare aproape neverosimil. Contraintuitiv.

Şi totuşi, cam aşa s-ar putea rezuma un studiu efectuat recent în Germania de către Institutul Rheingold din Köln, la solicitarea revistei “Stern”, care l-a şi publicat în numărul său din 29 ianuarie 2015.

Mi se pare extrem de important în lumea noastră de părinţi sofisticaţi şi nesiguri, printre care abundă concepte aproximative, hipstereli şi mode nereflectate, în mediul acesta de mobilitate extremă, presiuni snoabe şi prietenii instabile, să vă citez cuvânt cu cuvânt câteva din descoperirile acestui studiu. Traducerea îmi aparţine.

(Copiii) trăiesc într-o abundenţă de lucruri materiale dar resimt totuşi un gol. Pentru ei, o viaţă cu reguli puţine, în care multe lucruri par aleatoare şi flexibile, nu este un tărâm de vis ci un ameninţător ţinut al umbrelor.

Părinţii sunt adesea epuizaţi din pricina jobului şi a rutinei zilnice. Atunci le lipseşte forţa de a educa. Însă copiii îşi doresc afirmaţii clare.

Discuţiile cu copiii relevă că aceştia nu-şi fac aproape deloc griji cu privire la presupusa presiune şcolară după rezultate sau la temele pentru acasă (situaţia se referă la Germania). Dimpotrivă, ceea ce-i stresează mult mai mult este faptul că nu se pot baza pe părinţi şi “ordinea labilă a lumii lor.” “Copiilor le lipseşte distribuţia clară a sarcinilor. Copiilor le lipsesc rutina şi ritualurile, micul dejun împreună şi valorile clare“, afirmă psihologii care au luat parte la studiu.

Trăind în Germania, am observat şi eu această frică a părinţilor de a mai educa, de a-şi exercita atribuţiile şi prerogativele. Ba am şi simţit-o. Ajungi să vorbeşti cu copilul de parcă ar fi retardat, să accepţi zâmbind gingaş orice bazaconie şi orice comportament sălbatic de teama de-a nu fi cumva etichetat ca sever. Nu mai ridici tonul, nu mai manifeşti fermitate, totul e un susurel uniform şi prefăcut către monstruleţul care nu mai ştie în care parte să se azvârle. N-am auzit decât extrem de puţini părinţi germani să îşi atenţioneze copiii atunci când fac rău altora. Să-i înveţe să se pună puţin de tot măcar în pielea celui de lângă. Nici măcar educatoarele nu fac asta. Ar fi, vezi Doamne, o constrângere.

Copiii noştri cresc deci în mare parte cu părinţi nesiguri, temători să nu cumva să greşească faţă de odor şi de dezvoltarea lui viitoare, părinţi care evită să mai decidă asupra a ceea ce e bine şi ce e rău, asupra a ceea ce e corect şi fals. Copiii cresc fără un eşafodaj de criterii cu care să înţeleagă lumea, cu care să abordeze viaţa, le lipseşte o structură clară de valori.

Părinţii germani de astăzi cred că copiii lor au nevoie de mai multă libertate de desfăşurare. Copiilor însă le e dor de “previzibilitate şi stabilitate“.

Extrem de interesantă mi s-a părut şi explicarea fenomenului “fuga în virtualitate/media”: obsesia copiilor pentru jocurile video, chat-ul, messaging, televizorul în fiecare zi la oră fixă. Cercetătorii consideră că este vorba de încercarea copiilor de a găsi măcar ceva stabil, pe care se pot baza zi de zi, la care revin când au temeri. “Pasiunea pentru jocurile pe calculator oglindeşte căutarea unei lumi clar îngrădite şi controlabile. A unei lumi în care sunt valabile reguli fixe. A unei lumi a binelui şi răului. O lume mai puţin haotică decât cea reală.

Iar comunicarea continuă prin FB şi Whatsapp, contactul acesta neîntrerupt, reprezintă “soluţia” lor la superficialitatea relaţiilor şi la anxietatea pierderii conexiunilor care nu mai sunt de mult la fel de strânse şi de stabile ca odinioară cu “cel mai bun prieten” sau cu “prietena de suflet”. Copiii sunt marcaţi chiar şi de divorţurile vecinilor sau ale părinţilor prietenilor lor. Îşi spun –  de pe o zi pe alta mi se poate întâmpla şi mie. Lumea alegerilor infinite le pare ameninţătoare. Percep şanse uriaşe de realizare, dar şi riscuri enorme. Înţeleg că poţi deveni superstar peste noapte fără vreun merit deosebit şi că poţi fi cel mai bun din generaţie şi totuşi să te ratezi.

Copiilor le lipseşte siguranţa, încrederea, apartenenţa de durată la un grup şi la o realitate care să dăinuie. Le lipsesc legăturile sufleteşti sigure şi asumate care să-i împlinească, prezenţe umane normative consecvente, clarificarea lumii. Principiile. Bunele începuturi.

Pe scurt, copiii au din nou nevoie de părinţi. Nu (numai) prietenuţi, clowni, îngrijitori neutri, preşuri sau slugi.

Părinţi adevăraţi. Calzi, înţelegători, deschişi dar tranşanţi. Siguri pe ei şi reali.

Sursa: Stern Magazin, Ausgabe 29.01.15, “Eltern, erzieht uns endlich wieder!”, paginile 60-64. Autori articol: Silke Gronwald şi Rolf-Herbert Peters.

Pastila de râs

Standard

Fiică-mea are puţin peste 3 ani. Concepţia ei despre obiectele care formează realitatea înconjurătoare se centrează pe temele: “Cine l-a cumpărat?” “Cât costă?” “Vreau şi eu”.

Vede un ditai microbuzul pe stradă: “Vreau şi eu aşa o maşină. Cât costăăă?”

Îi dau o felie de pizza: “E bună. Cine a cumpărat? Cât costăăă?”

Azi tocmai ieşeam cu ea de la grădiniţă când clopotele bisericii de lângă au început să bată de oră fixă.

Ea, de colo, cu un gest atotstăpânitor: “Mama, vreau şi eu aşa o casă.”

Eu, încercând o explicaţie: “Asta nu e casă, e biserică.”

Ea, neintimidată: “Vreau şi eu aşa o biserică.”

Eu: “Şi ce să faci cu ea?”

După un moment de gândire, ea, orgasmată: “Să fac DING-DONG!”

🙂

Pilula de râs

Standard

Dovada de netăgăduit a faptului că plutocraţia viitorului nu mai cunoaşte loialităţi naţionale.

Eu, către fiică-mea (3 ani) născută şi crescută în Germania:
“Tu ce eşti, româncă sau nemţoaică?”

Ea, chibzuind:
“Emmmm…. Prinţesă!”

Eu, intrigată:
“Serios? Şi cine e prinţul tău?”

Ea, fără ezitare:
“Tata!”

Poftim cultură.

Pilula de râs – despre cârnaciorul fermecat şi alte bazaconii…

Standard

Somnul. Acest tărâm magic…  rezervat, evident, numai copiilor, că noi părinţii mai rar avem parte de el. 🙂 Câte ritualuri nu se leagă de chinul ăsta de toate zilele, cât nu te strofoci în crize de nervi cu tremurături ca să poţi în sfârşit să-ţi admiri odraslele pufăind liniştit şi să zici: “Doamne, ce frumoşi sunt… când dorm!”

Băiţe, rugăciuni, poveşti, cântece de adormit copiii (la propriu), în fine, să nu intrăm în detalii.

Cel mai interesant e cum evoluează toată treaba asta cu dormitul. Când era mic şi nu-i trecuse încă prin cap ca întunericul ar putea fi populat cu monştri (dormea singur şi nu se uita la desene), fiul meu ţinea morţiş să-l închid bine în cameră:

“Mami, închide uşa ca să nu iasă Moş Ene!”, zbiera în urma mea dacă eram neglijentă.

Şi acuma zbiară, numai că în sens invers, şi anume: “Mami, lasă uşa deschisă să intre puţină lumină!” (asta după cerşelile de “mă ţii la cuib? că mi-e frică să adorm singur”).

Bun, să lăsăm asta, pariez că trepidaţi să aflaţi care-i treaba cu cârnăciorul. (Şi pariez că, în funcţie de foame, sex şi stare psihică generală v-a şi luat-o imaginaţia razna.) Nu vă pripiţi.

Cum să vă povestesc eu, aşa, să fie mai palpitant… Fiecare cu ce-l doare. Fie-mea cea mică e o tipă cu un deosebit simţ practic. I-am cumpărat într-o zi o revistă din acelea Bussi Bär cu jucărele înăuntru, şi ce să vezi, conţinea o presupusă baghetă magică luminiscentă (dacă-i puneai baterii). “Zauber” în sus, “zauber” în jos (magic, adicătelea), atât a priceput şi ea biata de la frate-su. Dar mai mult? Ce-i cu bastonul ăla dubaş şi rotunjit la capete? Ce să fie, ce să fie – sătulă de incertitudine (dar nu şi de carne, după cum se vede) l-a botezat ea fără ezitare: “Zauber…wurst”. Adică tocmai “cârnăcior fermecat”. Fetei îi aducea a crenvurşti şi basta. Unde dai şi unde crapă.

Asta aşa, pe tiparul moştenit de la frate-su: “şi vreau lapte pentu să-mi chească oasele, să mă fac mare ca tata şi să mă pot să mă suu în copac… să stau acolo ca o maimuţă…”

Copiii şi simţul lor neiertător de observaţie. Gata, vă las, că se trezesc din somn. 😉