Tag Archives: Crăciun

Remember Nicolae Steinhardt

Standard

Câteva gânduri, poate potrivite pentru aceste zile, readuse în memorie parţial şi de acest articol.

“Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”

“Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar  nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e – dar nu frenezie, nu ameţeală. (…) În creştinism extazul nu e niciodată tulbure. (…)”

“Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.”

“Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.”

“Creştinişmul (…) e tot un cavalerism. (…) Numai că are, în plus, şi o nobleţe super-rogatorie, a bunătăţii şi a iubirii.”

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e “curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. (…) Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul), şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). (…) Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai “tare” a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă ale lui Dale Carnegie. ” (1965)

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – Ed. Dacia, 1991.

Ce iubesc la colinde…

Standard
  • adevărul lor catehetic profund – umanizat, nedogmatic
  • înţelepciunea colectivă calmă, tandră chiar, aş spune (“dialogul calm cu promisiunea”, dacă ar fi să-l citez pe Andrei Pleşu)
  • arhaicul lor – felul în care te transportă în pre-industrial, când ai senzaţia că “oamenii erau oameni”, că emoţiile izvorau dens, din trăiri autentice, când mai exista acel ingredient care astăzi ne lipseşte în mod fundamental: tihna, răgazul. Timpul pentru un pic de “dor”. Când nu răsunau aglomeraţii şi motoare, alergături prosteşti după surogate ieftine. Când tăcerea rece a zăpezii se îngemăna perfect cu generozitatea caldă şi aproape auzi bobul încolţind sub nea. Bobul credinţei, al speranţei, al bucuriei vii, adevărate. O sanie, un cal, cete de colindători, oameni la gura sobei, o idilă rurală muncită şi curată.
  • melodicul care induce când pace, răbdare, când veselia cea mai descătuşată de fasoane
  • felul cum ai senzaţia că înnoiesc lumea în fiecare an…

Anul acesta, dacă aş putea, mi-aş face Crăciunul fie într-o mănăstire de maici, fie într-un sat de munte. De pildă, la Grădina Izvoarelor (http://www.gradina-izvoarelor.ro/) în Sibiel, unde proprietarii, o familie de români de ispravă, mari iubitori de autentic, tradiţii şi natură, îşi selectează oaspeţii (fără manelişti, ATV-işti, vânători şi fast food!) şi aduc un bunic din sat mare povestitor de snoave şi cântător din fluier.

 

P.S. De câteva nopţi, dimineaţa la revărsatul zorilor visez cu România. Peisaje însorite, bucolice, “guri de rai” de prin Alba sau Bucegi, cu femei harnice, îmbrăcate modest, dar curat, în pânzeturi albe apretate şi care împletesc pălării din paie şi coşuri de răchită şi le vând pe la târguri la răspântiile drumurilor. Păduri. Lacuri chiar albastre pe lângă care duc drumuri – drumuri de pământ, într-adevăr, dar netede, fără vreo hârtoapă, şi unde pădurari îşi iau ujina tolăniţi la umbră sub pomi în rod. Găinile umblă libere, ca şi noi, suntem invitaţi în case, râdem mult şi gătim bunătăţi. WC-urile sunt tot în curte, dar toate gospodăriile sunt aşa de curate, de bine aşezate. Tractoare mici. Remorci mici, mici de tot…  Le poţi împinge cu mâna. Ce o fi “însemnând” toate astea? Poate am putea fi fericiţi acceptându-ne aşa cum suntem şi devenind optimul a ceea ce putem noi sa fim, în loc să tropăim disperaţi în urma altor modele , forme fără fond faţă de care oricum vom fi mereu defazaţi, mereu complexaţi, mereu în urmă. Nu ştiu, visez.