Tag Archives: creşterea copiilor

8 strategii pentru copii echilibrați și puternici

Standard

Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂

Advertisements

Sentimente pozitive – sau cum se învaţă virtuţile de caracter

Standard

Motto: “Exersează nu doar până când îţi iese bine. Exersează până când nu mai poate să îţi iasă prost.” (nu mai ştiu cine, dar un tip deştept)

Ca să le pot oferi copiilor mei noi impulsuri, dar şi noi răspunsuri pe măsură ce cresc, şi pentru că cred fără ezitare în creşterea continuă, pe tot parcursul vieţii, a noastră a tuturor, m-am apucat pe Coursera de un MOOC (massive online open course) numit “Teaching Character and Creating Positive Classrooms“.

Şi mamă-mamă, ce bine am facut! Îmi place atât de mult conţinutul acestui curs şi noutăţile pe care le aflu, încât nu mă pot abţine să nu-l recomand mai departe. 🙂 Cu copiii l-am aplicat deja, şi îmi dă o satisfacţie enormă să le urmăresc ochii mari, când înţeleg, şi chipul destins, când contemplă vizionar viitorul cu încredere şi veselie. E aproape înfricoşător cât de uşor este să nu te mai cerţi cu ei. 🙂

Poate nu ştiaţi, dar când psihologii s-au apucat să-i ia la întrebări pe copii, au descoperit că majoritatea puştilor se împart în două categorii: cei care cred că aptitudinile cu care te naşti sunt fixe şi cei care cred că ele sunt maleabile, se pot dezvolta, creşte sau pierde pe parcursul vieţii în funcţie de acţiunile proprii.

Cercetările arată că cei din prima categorie – în mod previzibil – atunci când dau de greu consideră că e vorba de un factor exterior, că nu sunt suficient de capabili pentru că aşa s-au născut, “aşa-s ei”, “atâta pot”, “n-au ce-i face”, alţii au fost mai dăruiţi de soartă, etc., şi gata, renunţă! A doua categorie continuă să muncească şi să spere, în ideea că orice lucru se învaţă şi cu cât exersez mai mult, cu atât o să-mi iasă mai bine pe viitor, care-i tragedia.

Mare grijă ce idei le transmitem deci. Etichetările (chiar şi atunci când îi etichetăm pe alţii, la nervi) nu fac decât să ducă la ideea unor abilităţi fixe atribuite aprioric, împotriva cărora omul n-are cum lupta. S-a născut deficient, şi gata. (Sau extrema opusă: s-a născut grozav şi nu mai are nevoie să încerce, face mami/buni/tuşi pentru el. El e perfect din oficiu, oricum. Până când situaţia escalează şi atunci, brusc, tot el singur e “de vină”, e “rău”, e “bleg”, “nu mai ştiu ce să mă fac cu el”). Şi uite aşa se învaţă neputinţa, pasivitatea, lipsa de motivaţie, delăsarea şi nepăsarea.

Realitatea descoperită şi testată de psihologi este că multe din abilităţile omului şi destule virtuţi de caracter pot fi “antrenate” şi dezvoltate. Mai ales în copilărie. Şi nu vorbim aici doar despre perseverenţă, de pildă, una din calităţile de care românii duc cel mai mult lipsă conform recentului studiu al profesorului Daniel David de la Cluj (“Psihologia poporului român”, Ed. Polirom, 2015), nu doar de răbdare, respect, aptitudini sociale sau intelectuale, ci chiar de lucruri precum… optimismul!

Da, optimismul poate fi cultivat. Profesorul american Martin Seligman, o autoritate în domeniul psihologiei pozitive, a descoperit că şi optimismul e un “muşchi” care creşte prin exerciţiu şi că stimularea sa aduce beneficii în toate domeniile vieţii. În plus, după cercetări îndelungate prin toate religiile şi culturile lumii, domnia sa şi alţi cercetători au ajuns la o listă “universală” de 24 de virtuţi de caracter considerate dezirabile de toţi oamenii. Lista o puteţi găsi pe viacharachter.org şi ea se sprijină pe 6 piloni:

  • Cunoaştere şi înţelepciune (creativitate, curiozitate, gândire critică, dragoste de învăţătură, perspectivă)
  • Curaj (dârzenie, perseverenţă, onestitate, însufleţire)
  • Bunăvoinţă (iubire, bunătate, inteligenţă socială)
  • Dreptate (lucru în echipă, cinste şi corectitudine, leadership)
  • Cumpătare (iertare, modestie, prudenţă, auto-control)
  • Transcendenţă (aprecierea frumosului şi a excelenţei, recunoştinţă, speranţă, umor, spiritualitate/credinţă)

Procesul de învăţare este înainte de toate un proces de deschidere la nou. Această deschidere, necesară pentru creştere, nu se poate însă realiza sub stres continuu. În stare de stres toxic, se produc descărcări hormonale care duc de fapt la limitarea percepţiei, a capacităţii de raportare la ceilalţi, a capacităţii de a lua decizii bune; la pesimism, pierderea empatiei şi respingere şi chiar la slăbirea serioasă a sistemului imunitar.

E ca şi cum ai cere unei cetăţi care tocmai se află sub asediu, foc şi foamete dintr-o parte, să întâmpine cu calm şi zâmbete duioase musafiri dintr-o alta.

Iată de ce sentimentele pozitive, asocierea experienţei de învăţare cu emoţii pozitive şi crearea de “micro-momente” plăcute sunt atât de importante. Tot cercetările psihologice arată că, oricât de plăcută ar fi fost o experienţă, dacă ea se încheie cu un moment dureros, antipatic, deranjant, în amintirea noastră întreaga experienţă va fi aruncată într-un con de umbră şi va primi o asociere negativă. Un bun educator, pedagog, părinte, antrenor va căuta să răspundă mereu constructiv şi să creeze micro-momente plăcute, asocieri pozitive pentru viitor. El va construi, nu va dărâma. În vorbele lui Andrew Carnegie, marele industriaş şi filantrop american, “atunci când lucrezi cu oamenii, e ca şi când sapi după aur. Trebuie literalmente să muţi tone de noroi ca să găseşti o uncie de aur. Totuşi, nu cauţi noroiul, ci aurul.

Cât din educaţia primită de noi şi primită, poate, încă şi astăzi de copiii noştri ne dă neplăcuta senzaţie că se axează doar pe repararea unor imperfecţiuni şi nu pe încurajarea şi consolidarea sclipirilor –  cât din ea pune, adică, accentul pe noroi, şi nu pe aur? Câte şcoli (sau familii) mai educă pentru caracter, pentru compasiune, şi nu doar pentru conformare şi asimilare de informaţie?

Faceţi un exerciţiu simplu, între adulţi. Întrebaţi pe cineva care este cel mai mare defect al său, sau cea mai mare vină, şi observaţi cum se chirceşte, ochii coboară, frazele devin scurte, limbajul trupului se închide, sufletul se scofâlceşte, se jenează. Întrebaţi aceeaşi persoană care crede că este cea mai mare calitate sau tărie a sa, şi cui a făcut un bine şi cum, şi va prinde – ca în reclamă – aripi. Va căuta contactul vizual, relaţia, deschiderea, va gesticula liber, uşurat, va vedea viziuni pozitive de viitor – va şti că poate, şi chiar va putea, să crească. Conversaţia şi schimbul de idei, de energii, de emoţii, se vor derula total diferit.

Cred că intuim cu toţii, atunci, ce anume îi trebuie unui om (şi cu atât mai mult unui copil) pentru a se simţi împlinit în viaţă, pentru a avea o stare de bine. Dr. Martin Seligman răspunde la întrebarea asta printr-un acronim: PERMA.

PERMA înseamnă: Positive emotions, Engagement, Relationships, Meaning and Accomplishments.

Copiii noştri au nevoie de toate acestea, şi acasă şi la şcoală. Dar nu în mod artificial. Nu prin bascularea în extrema unor dulcegării artificiale, orice e ok, merge, trebuie lăudat, încurajat, ferit de greşeli. Nu, ci prin acceptarea greşelii ca firească, şi prin reacţia autentică dar constructivă şi înţelegătoare la ea, prin găsirea părţii bune a lucrurilor. Prin axarea pe dezvoltarea armonioasă a caracterului şi a stării de bine, prin încurajarea sentimentului de identitate proprie a copilului, nu prin decimarea lor.

Desigur, micro-momentele pozitive nu sunt suficiente. Este nevoie şi de o structură macro, de un sistem sau o rutină care să explice, să aplice şi să încurajeze virtuţile de caracter. E nevoie de practică zilnică, preferabil înainte de apariţia unei “probleme”, nu doar de discurs. Învăţarea înseamnă şi program, aplicare susţinută, activă, din partea noastră, cei care educăm. În mod ideal, copiii trebuie să-şi dezvolte prin exemplu şi prin exerciţiu curajul, răbdarea, perseverenţa, bunătatea, integritatea, auto-controlul, empatia, recunoştinţa, spiritualitatea, umorul, etc. pentru a putea ajunge să aibă realizări, un sens în viaţă, relaţii satisfăcătoare şi de susţinere, implicare şi un sac de emoţii pozitive.

Optimismul însuşi se învaţă. A fi mai conştient de lucrurile bune decât de cele care-au mers nasol e tot o alegere, o opţiune, o decizie proprie. La finalul zilei, alegeţi să faceţi un bilanţ pozitiv. Vă va încărca energetic extraordinar. Am încercat asta cu fiul meu, care începuse să semene pe maică-sa şi să devină un etern nemulţumit ;-). În prima zi cu chiu cu vai a găsit trei lucruri de care să se bucure, că fuseseră faine.  A doua zi, şi datorită micro-momentelor introduse de noi, părinţii, de reacţiile noastre mai atente, a ajuns la 11! Dacă până acum, în stilul clasic, cu “trasul de el”, abia exersa 5 minute pe zi la pian, în silă, cu noua metodă a stat 45 de minute la clape cântând cu încântare, în timp ce eu şi soră-sa îl acompaniam din gură şi prin dans, şi nici măcar nu şi-a dat seama cum trece timpul.

Evident, la final, l-am lăudat pentru perseverenţă, a realizat singur cât de bine îi iese piesa acum, dar cred că cel mai mare câştig a fost să vadă că perseverenţa (efortul) chiar poate fi o chestie distractivă până la urmă!