Tag Archives: creştinism

Remember Nicolae Steinhardt

Standard

Câteva gânduri, poate potrivite pentru aceste zile, readuse în memorie parţial şi de acest articol.

“Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”

“Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar  nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e – dar nu frenezie, nu ameţeală. (…) În creştinism extazul nu e niciodată tulbure. (…)”

“Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.”

“Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.”

“Creştinişmul (…) e tot un cavalerism. (…) Numai că are, în plus, şi o nobleţe super-rogatorie, a bunătăţii şi a iubirii.”

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e “curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. (…) Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul), şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). (…) Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai “tare” a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă ale lui Dale Carnegie. ” (1965)

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – Ed. Dacia, 1991.

Habemus Papam

Standard

Un pescăruş se aşează pe hornul de cupru care străpunge acoperişul Capelei Sixtine şi nu se mai dă dus. A trecut vreo oră de când mă uit. Se lasă bezna. Piaţa San Pietro e aproape plină, tensiunea devine apăsătoare. În fine, fum. Negru, pe fundal negru. Apoi alb, din ce în ce mai alb. Comentatorii sunt derutaţi. În piaţă, vocile se unesc în jubilare, pornesc să bată şi clopotele. Habemus Papam!, titrează toţi. Emoţiile ajung la apogeu.

Aseară, în jurul orei locale 7, cei 115 cardinali reuniţi în conclavul pentru alegerea noului Papă, şi-au dat în măsură de cel puţin două treimi votul unui “necunoscut”: fostul arhiepiscop de Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio. Acesta va păstori Biserica Catolică sub numele de Francisc I. Pentru prima oară în 1000 de ani, un papă îşi dă demisia. Pentru prima oară în 1000 de ani, un papă alege un nume nou. Şi pentru prima oară ever, Papa provine din afara Europei.

Fiul unor emigranţi italieni săraci, (tatăl a fost muncitor la Căile Ferate), argentinianul Jorge Bergoglio revine în patrie ca Papă. Pare timid şi pătruns mai degrabă de răspundere decât de glorie. Televiziunile, obişnuite să judece totul după rating, par aproape dezamăgite de lipsa de glamour. Îi găsesc scuze pentru stângăcie, zicând că trebuie să se fi simţind copleşit de privirile şi aşteptările a 1,2 miliarde de catolici. Din nou, antropocentrismul. Eu cred că se simte mai degrabă copleşit de privirea lui Dumnezeu în ceafă… Ascultă înainte de a vorbi. Este iezuit. Trăieşte modest, spunându-se despre el că a refuzat sediul Arhiepiscopiei pentru un micuţ apartament propriu unde îşi gătea singur. În Buenos Aires, umbla cu mijloacele de transport în comun şi nu avea şofer. Şi-a ales numele unui sfânt care, pe modelul christic, a renunţat la averea tatălui (un bogat negustor de stofe) şi s-a alăturat nevoiaşilor. Este grăitor pentru situaţia actuală a Bisericii că un asemenea om ne impresionează ca un exot.

Papa FranciscSursa foto: www.vatican.va

Papa Francisc
Sursa foto: http://www.vatican.va

Toată lumea aşteaptă reforme. Tineretul intervievat vrea doar “modernizare”. Christos este etern modern. Rolul Bisericii nu e să se alăture sprinţar oricărei mode trecătoare, ci să păstreze autentic adevărul de credinţă, să ne relaţioneze cu acel “dincolo” imuabil. Lumea se străduie să-l placă dar… parcă e totuşi iar prea conservator, prea bătrân. Trăim într-o societate care preţuieşte doar tinereţea şi noul. Înţelepciunea se acumulează în ani, în experienţe de viaţă; pentru noi bătrânii sunt doar “demodaţi”, “depăşiţi”.

Cred că trebuie să ne obişnuim cu ideea că în timp ce în Europa “creştinii” se bat pentru “dreptul” la promiscuitate sexuală, pe care şi l-ar dori aprobat de biserică pe principiul “şi cu dânsa-ntr-însa şi cu sufletu-n rai”, în alte părţi de lume se moare încă de foame, de persecuţii. În alte părţi de lume, priorităţile sunt, încă, nedreptatea socială, mizeria şi bolile, sărăcia, decăderea din demnitatea umană. Şi cred că ar trebui să ne obişnuim că acele părţi din lume sunt majoritare. Să renunţăm la europocentrism. Masa critică a creştinismului e de acum în altă parte.