Tag Archives: depresie

Recalibrare

Standard

Iată darul cel mai mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, emoţia personală; ne vedem aşa cum suntem, nu cum ne plăcea a ne socoti – la fereala de orice posibilă învinuire – înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori imbecililor, răufăcătorilor şi neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează.” – Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia 1994.

Cam aşa stă treaba. Tre să accepţi că viaţa e un cadou. Care uneori poa să fie şi pacoste. Un pachet cu de toate. Nu ţi l-ai făcut tu, nu ţi l-ai ambalat tu, l-ai primit şi ăsta e el. Trebuie să-l trăieşti aşa cum e, să-l cultivi mai departe şi to make the best of it.

Cum zicea Sartre, pare-mi-se, important nu e ce face viaţa cu tine, ci ce faci tu cu ceea ce face viaţa cu tine. (“Freedom is what you do with what’s been done to you.”) Trebe să accepţi. Astăzi se consideră virtuţi numai frământările hiper-psihologizante, maximizările, autodepăşirile galopante, overachievementurile, perfecţiunea, “succesul”.

Rahat.

Una dintre cele mai mari virtuţi ale vieţii este acceptarea. Răbdarea. Ceva bun tot vine până la urmă. Fii pe fază să-l sădeşti în tine. And be kind to others. Poate de aia eşti aici. Poate un singur gest de-al tău astăzi va ajuta pe cineva peste 50 de ani. De unde poţi şti? Poate te-ai născut doar ca să porţi mai departe o genă. Sau o idee. Poate eşti doar o undă în râul ăsta al vieţii care vrea cu turbare să continue să ude pământurile.

Bea un vin bun, umblă în natură, ascultă muzică, fă dragoste din toată inima – e vorba de creat şi crescut viaţă. De asta suntem aici. Lasă sufletul să te ajungă din urmă, nu auzi că gâfâie? Reconectează-te la Alpha şi Omega. Alungă înspăimântătoarea iluzie că tot viitorul se sprijină doar pe umerii tăi, n-o mai hrăni cu patologică voluptate. “Teama e camera obscură în care se dezvoltă negativele”, zicea Papa Ioan Paul al II-lea. Spaima te scufundă ca odinioară pe Petru cel umblător pe mare.

Perfecţionism? Been there, done that… Ajunge! Abia ciobul lipsă al cubului îl face frumos, suportabil. Pentru că îl umanizează. Imperfecţiunile ne fac umani şi frumoşi, pentru că ne obligă să ne completăm reciproc, să trăim unii cu alţii, să ne împrumutăm unii din alţii, să ţâşnim suflet către suflet. Pentru că ne deschid spre căutare. Pentru că ne fac să iubim. Omul perfect n-ar avea nevoie de nimeni. Şi asta ar fi groaznic.

Hristos nu s-a suit pe cruce pentru oamenii perfecţi. S-a bătut în cuie pe lemn ca să îmbrăţişeze lumea, aşa cum e ea, cu bune şi rele. Şi să sprijine ca un Atlas cerul, să nu ne cadă mereu în cap.

(P.S. Apropos de imperialul nostru cap, care, ştiţi voi, el face, el trage, iată o listă de mici şi mari iluzii (cognitive biases) cu care defilăm vajnic prin lume şi care ne îndepărtează, şi ele, de la buna măsură: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_cognitive_biases).

Presiunea de a fi fericit

Standard

Valuri de sinucideri. Tot mai multi oameni tineri, bogati, “de succes”. Nu e ceva defect cu treaba asta? Cum definim succesul noi astazi? Ni se inoculeaza peste tot ca viata noastra ar trebui sa fie spectaculoasa, bogata, independenta, libera, pe culmile fericirii. Oare nu tocmai presiunea asta de a fi fericiti ne arunca in bratele depresiei? Oare nu tocmai sistemul de referinta gresit, lipsa bucuriilor simple ale vietii, asteptarile prea mari?

Oare ceea ce am ajuns sa definim drept fericire nu e mai degraba o stare de suprastimulare, de exaltare nerabdatoare pe care ne-am dori-o permanentizata? Oare ceea ce numim libertate nu e mai degraba dorinta egoista de a nu depinde de nimeni si a nu lasa pe nimeni sa depinda de noi?

Sa schimbam perspectiva.

Pe o strada centrala din Munchen exista, sus pe un damb, o biserica mica, inconjurata de morminte. Una dintre cruci apartine unei femei de acum 300 de ani, care daduse nastere la 7 copii. Ii murisera toti de mici. Unul dupa altul. Nu-mi pot imagina nimic mai cumplit decat sa-ti moara copiii. S-o fi gandit oare femeia aceea sa isi ia viata? Dimpotriva, cred ca a cautat pana la final doar sa o inmulteasca. Nici prin cap nu-i trecea probabil ca viata i-ar apartine, ci ca doar curge prin ea, prin copiii ei.

Acceptare.

De  multe ori ma gandesc la oamenii din razboaie, din lagare, la victimele abuzurilor. La supravietuitorii multiplelor holocausturi din istoria umanitatii. Cum fac fata deznadejdii? Pierderii increderii in oameni, traumei?

Victoria lor e tocmai viata. Si tot viata e cea mai buna razbunare.

Dar iata ca in ziua de astazi, cocotati pe varful piramidei lui Maslow, ajunsi la “autorealizare” si “dezvoltare de sine”, in aerul rarefiat al sofisticarii lumii moderne, tot mai multi oameni au senzatia acuta a lipsei de orizont. Unde sa mai urcam? Nu putem fi semizei; oricat am incerca, nu putem da sens maxim vietii in fiecare secunda. Poate pentru ca nici nu trebuie. Poate ca e normal sa avem limite. Dar ne-am obisnuit atat de mult sa avem controlul. Ne agatam de noi insine cu disperare, iar golul sufletesc se lateste ca o falie, se casca precum o prapastie.

Dupa fiecare sinucidere aud invariabil sintagma “nu era fericit(a)”. Dincolo de superficialitatea afirmatiei, ma intreb totusi: Oare viata merita traita numai atunci cand esti fericit? Oare viata e doar un accesoriu, un confort, o haina de care ne dezbracam cand ne strange? Oare nu ne imbatam cu apa rece gonind obsesiv dupa fericire? Oare nu ne-ar fi mult mai de pret si de folos pacea?

Pacea sufleteasca. Dumnezeu. Slujirea aproapelui.

Uneori ma gandesc ca ne hranim singuri tenebrele. Omule care te gandesti la sinucidere, de unde stii ce planuri are Dumnezeu cu tine? Poate tu-ti iei azi viata iar maine ai fi avut sansa sa salvezi un copil, sa luminezi ziua unei batranici in tramvai, sa mirosi un camp proaspat cosit, sa dormi bine noaptea, sa dai cuiva de mancare.

Sa iubesti si sa fii iubit.

Sau poate ca nefericirea e tocmai modul in care ti-a fost dat sa cresti, sa inveti despre tine ca ai puterea sa traiesti cu durerea, cu spaima, si, candva, chiar sa le depasesti.

Nu trebuie sa-ti porti poverile singur.

PS. In ceea ce priveste depresiile clinice si tulburarile severe, exista specialisti, exista tratamente deloc de neglijat.