Tag Archives: dor de casă

Diagrama dorului de ţară – Etapele aculturaţiei

Standard

Ultimele statistici pe care le-am citit în presă arată că în ultimii 25 de ani, adică numai între 1989 şi 2014, România a pierdut 3,1 milioane de locuitori. Trăiesc astăzi pe teritoriul ţării numai cca. 20 de milioane de oameni. Din cele 3,1 milioane de “dispăruţi”, 77% sunt emigraţi – în total vreo 2,3 milioane (circa o zecime din populatia anterioară! – decimare la propriu). Din aceşti emigraţi, 46% se află în Italia, 33% în Spania, 7% în Germania, 6% în Ungaria şi 4% în Marea Britanie.

Chestia asta m-a dus cu gândul la propria mea plecare din ţară şi la momentele dramatice pe care le-am trăit făcând ceva ce majorităţii oamenilor li se pare că e o fericire şi un vis frumos: emigrarea.

Când te gândeşti să pleci din ţară, ai în general impresia că pleci la mai bine. Că tot ce vei face va fi să-ţi adaugi lucruri şi experienţe pozitive fără să pierzi nimic din ceea ce aveai sau erai la tine acasă. Ei bine, nu e aşa. Emigrarea vine cu conflicte şi pierderi identitare şi de ordin cultural cumplite, cu suferinţe şi cu doruri care par absolut iraţionale şi nejustificabile celor rămaşi în ţară.

Nu e de mirare că cea mai mare parte a emigraţiei economice româneşti din Europa s-a concentrat în Italia şi Spania. Aceste ţări sunt cele mai apropiate de textura noastră culturală, au o limbă de sorginte latină, uşor de învăţat şi reguli mai laxe. Fac parte din ceea ce Richard Lewis numeşte culturi multi-active (vorbăreţi, fac mai multe lucruri deodată, emoţionali, pun preţ pe relaţiile interpersonale şi înţelegerile verbale, etc.). Germania în schimb este exemplul de manual al culturii linear-active (reţinuţi, fac un singur lucru o dată, nu multitask-uie, politicoşi dar direcţi, pun preţ pe rezultate şi pe înţelegerile scrise, etc.) Mai multe despre aceste modele culturale aici: http://www.businessinsider.com/the-lewis-model-2013-9

Dar ce curiozitate am eu:  cum se desfăşoară adaptarea emigratului la noul lui mediu? În ce măsură diferă de la cultură la cultură? Durează mai mult? Durează mai puţin? E mai uşoară? La voi cât a durat? Vă simţiţi integraţi sau poate chiar asimilaţi?

Literatura de specialitate vorbeşte astfel despre aceste etape ale dorului de casă:

1. Euforia – de obicei primele luni într-un mediu nou, în care totul e interesant, revigorant, optimist. E o stare de încântare care, în funcţie de persoană, ţară, mediu, ocupaţie poate dura chiar câţiva ani. La mine a ţinut cam 6 luni după care a început…

2. Şocul cultural sau alienarea – Chestia asta se întâmplă de obicei cu prima ocazie când trebuie să petreci un eveniment important (sărbători, etc.) de unul singur într-un mediu străin care nu le celebrează sau nu o face aşa cum ştii tu. Sau când ai o problemă gravă şi te regăseşti singur. Îţi lipsesc obiceiurile, persoanele şi sistemele tale de siguranţă, începi să devii foarte conştient(ă) de diferenţele culturale, de deosebirile de tradiţii şi manifestări dintre tine şi noul mediu. Descoperi că noul loc nu e nici pe departe perfect, zgârâi poleiala. Entuziasmul ţi se usucă şi poate da chiar în deziluzie, depresie, dezgust faţă de noua ţară. Cauţi compania compatrioţilor şi a celor cu background comun. Eşti iritabil(ă) sau chiar panicat(ă), te întrebi ce cauţi acolo, dispreţuieşti felul în care se fac lucrurile în ţara respectivă. Eşti derutat şi ţi-e dor de ţară, familie şi prieteni, te plângi de noua realitate. În această etapă, unii decid să se întoarcă.

3. Anomia sau stresul cultural – Începi să te restabilizezi dar nu mai ştii exact cine eşti şi ce identitate ar trebui să adopţi. Nu te mai poţi subsuma niciuneia. Nu te regăseşti încă în noua cultură, dar nici în cea veche nu îţi mai simţi locul. Eşti între lumi. Nu îţi e chiar bine niciunde, ai crize identitare dar începi să le rezolvi. Deşi continuă, nivelul de stres nu mai e acut, începe să scadă uşor, te resemnezi cu multe chestii.

4. Adaptarea sau asimilarea – În fine, după ani buni, aculturaţia şi-a efectuat ciclul complet, te adaptezi. Eşti în stare să găseşti sens şi valoare în ambele culturi, să vezi ce are fiecare mai bun şi să priveşti lucrurile mai obiectiv. Accepţi noua cultură şi poţi trăi în ea fără compromisuri identitare. Începi să simţi că te asemeni cu noua cultură, păstrând-o însă ca parte a identităţii tale şi pe cea veche – ele pot convieţui de acum fără conflict. Unii merg chiar mai departe (a doua generaţie, de pildă) şi ajung la asimilare în noua cultură, cu care se identifică total.

By the way, am citit într-o carte scrisă de emigranţi români din timpul comunismului că, în Germania, primele trei etape durează circa 6 ani. Pot confirma din experienţa proprie. Eu am ajuns în faza de adaptare abia după 8, în momentul în care am primit cetăţenia şi am simţit că am totuşi un loc şi un statut egal şi aici. Pot spune însă că aceste conflicte identitare sunt destul de puternice cât să îţi zdruncine viaţa. Multe ţin de  motivaţia cu care ai plecat, de ce sau pe cine ai lăsat în urmă, de gradul în care ai reuşit să-ţi recreezi un mediu apropiat în noua ţară. De multe ori, chiar între românii din străinătate apar conflicte datorate faptului că se găsesc în etape diferite ale aculturaţiei. Pe când mă găseam în etapa şocului cultural am suferit ca un câine văzând euforia altora sau recea lor adaptare.

În străinătate, pierzi câte ceva de preţ pentru fiecare lucru pe care îl câştigi. N-ar fi oare mai simplu să ne aranjăm propria ţară ca lumea?

Aştept părerile şi experienţele voastre.

Modestia lui “acasă”

Standard
Piaţa Unirii din Timişoara, 2013

Piaţa Unirii din Timişoara, 2013

Inevitabil, povestesc mult cu oameni de vârsta a treia. În cartierul în care locuiesc, din Munchen, ei par a fi majoritari. Iar în blocul nostru sowieso. Plus că au mai mult timp de discuţii. Eu le mai povestesc despre noi, despre copii, despre România, iar ei îmi spun, aproape tot inevitabil “Da, şi noi aici trebuie să trăim mai modest. Huzurul ăsta nu mai poate dura…” Sunt perfect conştienţi că sunt probabil ultima generaţie care au beneficiat la tot pasul de gratuităţi ale statului şi de pensii frumoase la vârste la care încă te poţi bucura de ele. Simt cum se strânge laţul şi sunt realişti, toată chestia asta din Europa nu poate lăsa Germania complet neatinsă. Pentru consumismul propriilor copii au un amestec de uimire şi dezaprobare: “Mă uit la ei, nu ştiu să facă nimic cu mâna lor, trebuie să cumpere totul de-a gata. Şi câte lucruri pot să le trebuiască… Noi am crescut în două camere, ei au vilă şi tot nu le ajunge. Nepoată-mea la 18 ani are impresia ca părinţii trebuie să-i dea bani ca să se poată muta de acasă. O să vină vremuri grele şi generaţia lor nu va şti să facă faţă”.

Unei alte tanti care lucrează la o organizaţie pentru ajutorarea copiilor refugiaţi din calea războiului aproape că i se citeşte dezgustul resemnat pe chip: “Prin ce au trecut copiii ăia, ce au văzut la viaţa lor, cât sunt de maturi… Ai noştri nici habar nu au ce privilegiaţi sunt. Fiică-mea a făcut acuma al doilea copil, abia l-a născut şi deja îmi spune că abia aşteaptă să se întoarcă la lucru. Îi spun – ai luat-o razna? Stai şi savurează. Momentele astea sunt unice. Da, dar dacă tot a urmat o facultate, ce să facă, să rămână casnică? Îi place la job, îi dă satisfacţie. Dacă stai doi-trei ani pe margine cu greu mai prinzi trenul din urmă. Rişti să rămâi cu totul pe dinafară. Uneori mă gândesc, copiii ăştia ce viitor o să aibă? Internet încă din scutec, viaţa devine prea complexă, prea complicată, îi înnebuneşte. Toate gadgeturile astea numai îţi mănâncă timpul. Noi trăiam mai simplu, apucam să respirăm. Cum să fie clima echilibrată când oamenii nu mai sunt?… Nu vedeţi? Wir machen alles kaputt.

Încet încet, societatea se divizează în privilegiaţi şi “ceilalţi”, carnea de tun. Cine se respectă face asigurare de sănătate privată, trimite copiii la şcoli private. Vrei o şcoală decentă, asta înseamnă un cartier scump şi tot ce decurge de aici. Doar ca să nu ajungi în turma confuză pe care nu mai prea dă nimeni doi bani… Nu tot ce luceşte e aur. Începe să fie şi multă poleială. Nu ne trebuie camere de zi cât un teren de fotbal. Realmente, ne trebuie doar oameni, oameni buni.

Şi pentru că tocmai am fost în România unde m-am simţit mult mai bine decât m-aş fi aşteptat după propaganda mass media, şi fiindcă de fiecare dată când mă întorc în Germania mi se reactivează alergiile şi nu ştiu dacă chiar e ceva în aer şi în apă sau doar ceva în sufletul meu, vă pun aici câteva poze recente cu Timişoara mea iubită. Unde oamenii n-au atâta aparatură prin case, dar ceva mai mult conţinut în inimi. Poate vă e dor la careva…

_MG_1457

Firobuz în centru

Opera în prag de JazzTM

Opera în prag de JazzTM

La porumbei

La porumbei

Piaţa Operei cu lupoaică şi Catedrală

Piaţa Operei cu lupoaică şi Catedrală

La Peşti

La Peşti

_MG_1490

Piaţa Operei din alt unghi

La o îngheţată pe Corso

La o îngheţată pe Corso

Parcul Rozelor renovat

Parcul Rozelor renovat

O alee liniştită în parc, Duminica

O alee liniştită în parc, Duminica

Bicicletă de închiriat

Bicicletă de închiriat

Parcul Copiilor renovat

Parcul Copiilor renovat

P.S.  Şi simt nevoia să mai adaug ceva: Dacă într-un firobuz din Timişoara un tânăr cu aspect (aparent!) de “mafiot” sau “manelist” s-a grăbit să îmi dea o mână de ajutor cu căruciorul copilului, cărându-mi-l pe sus, în Munchen, tineri cu aspect de aristocraţi desăvârşiţi nu numai că mă ignoră de fiecare dată şi la urcare şi la coborâre, dar chiar mă încurcă sau se strâmbă vexaţi că vreau şi eu să folosesc transportul în comun şi le stric spaţiul imperialelor lor persoane. Da, la ei răsună (pe alocuri) în metrou muzică clasică. Îi face asta mai omenoşi?…