Tag Archives: educatie

Educația, între formare și informare

Standard

Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).

Iată-l:

20161013_152826

Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.

 

(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)

 

Advertisements

Sentimente pozitive – sau cum se învaţă virtuţile de caracter

Standard

Motto: “Exersează nu doar până când îţi iese bine. Exersează până când nu mai poate să îţi iasă prost.” (nu mai ştiu cine, dar un tip deştept)

Ca să le pot oferi copiilor mei noi impulsuri, dar şi noi răspunsuri pe măsură ce cresc, şi pentru că cred fără ezitare în creşterea continuă, pe tot parcursul vieţii, a noastră a tuturor, m-am apucat pe Coursera de un MOOC (massive online open course) numit “Teaching Character and Creating Positive Classrooms“.

Şi mamă-mamă, ce bine am facut! Îmi place atât de mult conţinutul acestui curs şi noutăţile pe care le aflu, încât nu mă pot abţine să nu-l recomand mai departe. 🙂 Cu copiii l-am aplicat deja, şi îmi dă o satisfacţie enormă să le urmăresc ochii mari, când înţeleg, şi chipul destins, când contemplă vizionar viitorul cu încredere şi veselie. E aproape înfricoşător cât de uşor este să nu te mai cerţi cu ei. 🙂

Poate nu ştiaţi, dar când psihologii s-au apucat să-i ia la întrebări pe copii, au descoperit că majoritatea puştilor se împart în două categorii: cei care cred că aptitudinile cu care te naşti sunt fixe şi cei care cred că ele sunt maleabile, se pot dezvolta, creşte sau pierde pe parcursul vieţii în funcţie de acţiunile proprii.

Cercetările arată că cei din prima categorie – în mod previzibil – atunci când dau de greu consideră că e vorba de un factor exterior, că nu sunt suficient de capabili pentru că aşa s-au născut, “aşa-s ei”, “atâta pot”, “n-au ce-i face”, alţii au fost mai dăruiţi de soartă, etc., şi gata, renunţă! A doua categorie continuă să muncească şi să spere, în ideea că orice lucru se învaţă şi cu cât exersez mai mult, cu atât o să-mi iasă mai bine pe viitor, care-i tragedia.

Mare grijă ce idei le transmitem deci. Etichetările (chiar şi atunci când îi etichetăm pe alţii, la nervi) nu fac decât să ducă la ideea unor abilităţi fixe atribuite aprioric, împotriva cărora omul n-are cum lupta. S-a născut deficient, şi gata. (Sau extrema opusă: s-a născut grozav şi nu mai are nevoie să încerce, face mami/buni/tuşi pentru el. El e perfect din oficiu, oricum. Până când situaţia escalează şi atunci, brusc, tot el singur e “de vină”, e “rău”, e “bleg”, “nu mai ştiu ce să mă fac cu el”). Şi uite aşa se învaţă neputinţa, pasivitatea, lipsa de motivaţie, delăsarea şi nepăsarea.

Realitatea descoperită şi testată de psihologi este că multe din abilităţile omului şi destule virtuţi de caracter pot fi “antrenate” şi dezvoltate. Mai ales în copilărie. Şi nu vorbim aici doar despre perseverenţă, de pildă, una din calităţile de care românii duc cel mai mult lipsă conform recentului studiu al profesorului Daniel David de la Cluj (“Psihologia poporului român”, Ed. Polirom, 2015), nu doar de răbdare, respect, aptitudini sociale sau intelectuale, ci chiar de lucruri precum… optimismul!

Da, optimismul poate fi cultivat. Profesorul american Martin Seligman, o autoritate în domeniul psihologiei pozitive, a descoperit că şi optimismul e un “muşchi” care creşte prin exerciţiu şi că stimularea sa aduce beneficii în toate domeniile vieţii. În plus, după cercetări îndelungate prin toate religiile şi culturile lumii, domnia sa şi alţi cercetători au ajuns la o listă “universală” de 24 de virtuţi de caracter considerate dezirabile de toţi oamenii. Lista o puteţi găsi pe viacharachter.org şi ea se sprijină pe 6 piloni:

  • Cunoaştere şi înţelepciune (creativitate, curiozitate, gândire critică, dragoste de învăţătură, perspectivă)
  • Curaj (dârzenie, perseverenţă, onestitate, însufleţire)
  • Bunăvoinţă (iubire, bunătate, inteligenţă socială)
  • Dreptate (lucru în echipă, cinste şi corectitudine, leadership)
  • Cumpătare (iertare, modestie, prudenţă, auto-control)
  • Transcendenţă (aprecierea frumosului şi a excelenţei, recunoştinţă, speranţă, umor, spiritualitate/credinţă)

Procesul de învăţare este înainte de toate un proces de deschidere la nou. Această deschidere, necesară pentru creştere, nu se poate însă realiza sub stres continuu. În stare de stres toxic, se produc descărcări hormonale care duc de fapt la limitarea percepţiei, a capacităţii de raportare la ceilalţi, a capacităţii de a lua decizii bune; la pesimism, pierderea empatiei şi respingere şi chiar la slăbirea serioasă a sistemului imunitar.

E ca şi cum ai cere unei cetăţi care tocmai se află sub asediu, foc şi foamete dintr-o parte, să întâmpine cu calm şi zâmbete duioase musafiri dintr-o alta.

Iată de ce sentimentele pozitive, asocierea experienţei de învăţare cu emoţii pozitive şi crearea de “micro-momente” plăcute sunt atât de importante. Tot cercetările psihologice arată că, oricât de plăcută ar fi fost o experienţă, dacă ea se încheie cu un moment dureros, antipatic, deranjant, în amintirea noastră întreaga experienţă va fi aruncată într-un con de umbră şi va primi o asociere negativă. Un bun educator, pedagog, părinte, antrenor va căuta să răspundă mereu constructiv şi să creeze micro-momente plăcute, asocieri pozitive pentru viitor. El va construi, nu va dărâma. În vorbele lui Andrew Carnegie, marele industriaş şi filantrop american, “atunci când lucrezi cu oamenii, e ca şi când sapi după aur. Trebuie literalmente să muţi tone de noroi ca să găseşti o uncie de aur. Totuşi, nu cauţi noroiul, ci aurul.

Cât din educaţia primită de noi şi primită, poate, încă şi astăzi de copiii noştri ne dă neplăcuta senzaţie că se axează doar pe repararea unor imperfecţiuni şi nu pe încurajarea şi consolidarea sclipirilor –  cât din ea pune, adică, accentul pe noroi, şi nu pe aur? Câte şcoli (sau familii) mai educă pentru caracter, pentru compasiune, şi nu doar pentru conformare şi asimilare de informaţie?

Faceţi un exerciţiu simplu, între adulţi. Întrebaţi pe cineva care este cel mai mare defect al său, sau cea mai mare vină, şi observaţi cum se chirceşte, ochii coboară, frazele devin scurte, limbajul trupului se închide, sufletul se scofâlceşte, se jenează. Întrebaţi aceeaşi persoană care crede că este cea mai mare calitate sau tărie a sa, şi cui a făcut un bine şi cum, şi va prinde – ca în reclamă – aripi. Va căuta contactul vizual, relaţia, deschiderea, va gesticula liber, uşurat, va vedea viziuni pozitive de viitor – va şti că poate, şi chiar va putea, să crească. Conversaţia şi schimbul de idei, de energii, de emoţii, se vor derula total diferit.

Cred că intuim cu toţii, atunci, ce anume îi trebuie unui om (şi cu atât mai mult unui copil) pentru a se simţi împlinit în viaţă, pentru a avea o stare de bine. Dr. Martin Seligman răspunde la întrebarea asta printr-un acronim: PERMA.

PERMA înseamnă: Positive emotions, Engagement, Relationships, Meaning and Accomplishments.

Copiii noştri au nevoie de toate acestea, şi acasă şi la şcoală. Dar nu în mod artificial. Nu prin bascularea în extrema unor dulcegării artificiale, orice e ok, merge, trebuie lăudat, încurajat, ferit de greşeli. Nu, ci prin acceptarea greşelii ca firească, şi prin reacţia autentică dar constructivă şi înţelegătoare la ea, prin găsirea părţii bune a lucrurilor. Prin axarea pe dezvoltarea armonioasă a caracterului şi a stării de bine, prin încurajarea sentimentului de identitate proprie a copilului, nu prin decimarea lor.

Desigur, micro-momentele pozitive nu sunt suficiente. Este nevoie şi de o structură macro, de un sistem sau o rutină care să explice, să aplice şi să încurajeze virtuţile de caracter. E nevoie de practică zilnică, preferabil înainte de apariţia unei “probleme”, nu doar de discurs. Învăţarea înseamnă şi program, aplicare susţinută, activă, din partea noastră, cei care educăm. În mod ideal, copiii trebuie să-şi dezvolte prin exemplu şi prin exerciţiu curajul, răbdarea, perseverenţa, bunătatea, integritatea, auto-controlul, empatia, recunoştinţa, spiritualitatea, umorul, etc. pentru a putea ajunge să aibă realizări, un sens în viaţă, relaţii satisfăcătoare şi de susţinere, implicare şi un sac de emoţii pozitive.

Optimismul însuşi se învaţă. A fi mai conştient de lucrurile bune decât de cele care-au mers nasol e tot o alegere, o opţiune, o decizie proprie. La finalul zilei, alegeţi să faceţi un bilanţ pozitiv. Vă va încărca energetic extraordinar. Am încercat asta cu fiul meu, care începuse să semene pe maică-sa şi să devină un etern nemulţumit ;-). În prima zi cu chiu cu vai a găsit trei lucruri de care să se bucure, că fuseseră faine.  A doua zi, şi datorită micro-momentelor introduse de noi, părinţii, de reacţiile noastre mai atente, a ajuns la 11! Dacă până acum, în stilul clasic, cu “trasul de el”, abia exersa 5 minute pe zi la pian, în silă, cu noua metodă a stat 45 de minute la clape cântând cu încântare, în timp ce eu şi soră-sa îl acompaniam din gură şi prin dans, şi nici măcar nu şi-a dat seama cum trece timpul.

Evident, la final, l-am lăudat pentru perseverenţă, a realizat singur cât de bine îi iese piesa acum, dar cred că cel mai mare câştig a fost să vadă că perseverenţa (efortul) chiar poate fi o chestie distractivă până la urmă!

Dl. Goe vs. “Cuminte şi ascultător” – sau ce încape între

Standard

În ultimele două zile mi-au căzut sub ochi două articole foarte interesante care, cred eu, sunt legate într-un mod nu chiar superficial.

Primul, care se referă la conceptul german de educare a copiilor (presupunând atât structură cât şi libertate de decizie, şi cu care, în ciuda diverselor observaţii pe care le-am mai adus în decursul timpului, sunt în mare măsură de acord), poate fi citit aici:

http://romaningermania.ro/intrecerile-si-ambitiile-romanesti-ruineaza-psihicul-copilului/ (mersi, Dana!)

Cel de-al doilea aparţine cunoscutului psiholog Daniel David şi echipei sale de la Cluj, şi se referă la psihologia poporului român (“Cum suntem, cum credem că suntem şi cum vrem să fim”) – îl puteţi citi, pe scurt, aici:

http://m.hotnews.ro/stire/19787285 (mersi, Roxana!)

Sunt câteva aspecte care fac conexiunea, după părerea mea, între aceste două articole şi care îmi stau de mult pe suflet. Cred din toată inima că felul în care ne educăm copiii este strâns legat de genul de structuri şi sisteme sociale pe care vor fi apoi capabili să le dezvolte.

Nu doresc să generalizez, însă, din observaţiile şi experienţele mele, în stilul românesc de educare a copiilor se pot totuşi distinge două mari direcţii – două extreme la fel de dăunătoare:

1. “Copilul meu e cel mai grozav copil din Univers no matter what, infinit mai special decât alţii numai fiindcă l-am făcut io”, are voie orice pe costul altora (al celor “proşti”) şi creşte monstruleţ narcisist. Din adulări şi hiperprotejare nu-l scot. Îi pun covorul roşu oriunde se mişcă. Nimic nu e vina lui, toţi sunt tâmpiţi şi conspiră împotriva prinţişorului/prinţesei hipersensibiloase. Modelul Dl.Goe.

2. “Copilul meu mă nemulţumeşte şi nu face nimic bine – el trebuie să fie perfect, altfel mă face de ruşine”; îmi strică statutul.  E o păpuşă pe sârmă, trebuie retezat, modelat (mutilat?), supraeducat ca să fie cel mai: spiritual, sportiv, deştept, răbdător, adaptat, politicos, artistic şi genial din lume. Preferabil să joace doar cum îi cântă clanul posesiv care bâzâie ca un elicopter vanitos zi şi noapte în jurul lui. Să nu aibă niciun gând propriu, să se subsumeze scriptului pe care i l-am scris fără să-l întrebăm şi în general să ne facă mândri şi să nu ne strice self-image-ul. Îl critic în public cu fiecare ocazie, îl educ pe bază de vinovăţie, ruşine şi inconsecvenţă, îi forţez mâna, răspund în locul lui, îi ucid spontaneitatea şi-l fac să se îndoiască pe vecie de sine.

Între egourile umflate cu pompa, fade, afectate, egoiste, antisociale – şi cele strivite, supuse tuturor, mereu adaptate obedient spre a face pe plac şi a “merita” iubirea părintească, stilul românesc actual cu greu lasă să se dezvolte fir de suflet. Ne băgăm peste ei şi îi influenţăm continuu. Dar le facem oare un bine? Mă îndoiesc. Cred că de cele mai multe ori doar îi agităm şi dezorganizăm. Îi “scoatem din ale lor” ca să alerge pentru medaliile noastre.

Prins cumva între Dl. Goe obraznic (copil adaptat rebel) şi spiritele supuse, reprimate, ale celor “ascultători”, (copii adaptaţi obedienţi) conceptul românesc de educaţie dă naştere prea puţinor caractere echilibrate, complete, libere, autonome şi independente (copii liberi).

Şi aici văd legătura cu profilul psihologic al naţiei şi, chiar mai departe, cu instituţiile şi nivelul de (in)justiţie socială. Pentru mulţi români, copilul trebuie să fie genial, să iasă în faţă şi să ia caimacul ca să-şi asigure accesul la resurse şi propăşirea, pentru că nu avem tradiţia instituţiilor democratice, echitabile şi incluzive. Suntem conformişti şi mizantropi, cu un coeficient foarte scăzut de self-efficacy, pentru că aşa am fost şi suntem educaţi din copilărie. Suferim de “learned helplessness”. Copiii nu experiază, nu explorează, nu testează liber. Vor fi mai “safe” pe termen scurt, vor sări din adaptare în adaptare, dar vor fi dezavantajaţi şi mai puţin echilibraţi pe termen lung. Vor şti mai greu cine sunt ei cu adevărat, ce cred ei şi ce-şi doresc. Le va lua ani de zile să se dezmeticească. Apoi vor repeta probabil sistemul şi programarea din copilărie.

Nici părinţii, nici şcoala, nici biserica noastră nu par că îşi doresc oameni independenţi, cu gândire deschisă, temeinică şi liberă, universalişti şi care să se încreadă în propriile forţe. Părinţii vor să li se gâdile vanitatea sau îşi transmit traumele şi fricile fără discernământ, educatoarele au “preferaţi”, profesorii fac favoritisme, programa şcolară impune dogme nereflectate, instituţiile publice ne vor docili şi incapabili de automotivare, de autoorganizare. Cicălim copiii pentru obsesiile/temerile noastre, fracturăm creşterea, dezvoltarea, aptitudinile naturale ale omului – şi numim asta grijă.

Să recunoaştem: noi, românii, cei mai mulţi, mai ales generaţia care suntem acum părinţi, am fost obişnuiţi să gândim categoric şi să ne exprimăm totalitar – şi continuăm să o facem. Când ceva nu ne place ” e o tâmpenie”, când cineva ne deranjează “e un dobitoc”. Copiii noştri, crescuţi în Germania, vorbesc deja altfel. “Eu găsesc că asta nu e bine”, “mie nu mi se pare frumos”, “pentru mine nu e bun la gust”. Şi pentru diferenţa asta de poziţionare şi de ton, pentru conştiinţa faptului că o percepţie sau o interpretare personală nu reprezintă neapărat adevărul absolut, eu îmi scot în faţa lor pălăria.

Totul începe din copilărie.

Cotizaţi, şcolari, cotizaţi!

Standard

În primul rând, an nou fericit tuturor, cu sănătate, bucurii şi împlinire.

În al doilea rând, nu mă pot abţine să comentez şi eu situaţia asta cu învăţătoarea din Bucureşti nemulţumită că şpaga nu-i destul de mare. ( http://www.gandul.info/stiri/a-aparut-a-doua-inregistrare-cu-invatatoarea-blandu-o-cafea-din-aia-si-o-ciocolata-dati-eu-nu-stiu-daca-sunteti-saraci-sau-sunteti-nesimtiti-directoarea-scolii-a-fost-demisa-audio-11873159.)

Mi se pare revoltător şi vulgar. Realizează doamna respectivă că nici măcar cu copiii nu ar avea dreptul să vorbească pe tonul acela, dar mai cu părinţii – în fond nişte oameni maturi şi realizaţi, nişte egali. Cum îşi permite un asemenea stil de abordare e un şoc pentru mine.

Şi în Germania, unde trăiesc, există fondul clasei. E o iniţiativă gestionată de comitetul de părinţi şi este menit finanţării unor proiecte pentru copii: ieşiri la teatru, excursii, materiale de predare, fotocopii, etc. Suntem la o şcoală cu renume bun şi totuşi, fondul clasei costă sub 50 de euro pe semestru. Până acum, pentru tot ce am plătit am dat cu subsemnatul că suntem de acord, totul a fost documentat oficial din partea conducerii şcolii cu explicaţii clare, defalcate în detaliu, pentru ce se dau banii şi dacă vrem sau nu ca al nostru copil să ia parte la asta. Şi dacă îi face o poză copilului îţi cere acordul înainte. Nu s-a strâns nimic de cadou pentru învăţătoare, nici măcar nu s-a discutat informal.

Într-adevăr, directoarea este o adevărată doamnă de modă veche, în pragul pensiei, care ţine la seriozitatea actului de învăţământ şi la disciplină. Unii îşi mută copiii la alte şcoli unde e mai uşor, fiindcă aici se primesc zilnic teme (dar care nu au voie să depăşească o oră ca timp de rezolvare!).

Suntem în clasa I. A fost o singură şedinţă cu părinţii la început, apoi 2-3 comunicări prin e-mail strict legate de organizarea orelor. Am primit tipărite regulile şcolii, cercurile de activităţi disponibile. Li s-au prezentat copiilor la clasă şi ei aleg dacă vor sau nu. Manualele au fost complet gratuite, la sfârşitul anului le înapoiezi şi le plăteşti doar dacă le strici. Din nou, starea lor a fost certificată prin semnătură. Dacă mi s-a părut că e deteriorat manualul am specificat asta în faţa învăţătoarei ca să nu fiu eu răspunzătoare la final. Dacă vrei vreo limbă străină extracuricular, în momentul în care se strâng destui doritori se aduce o profesoară cu care faci contract individual, şcoala nu are nicio treabă, plata e direct în contul respectivei, femeia plăteşte impozit şi răspunde pentru materiale, pentru fiecare oră la care lipseşte, etc.

Şi aici primăria taie necontenit fondurile şcolilor – de exemplu nu se mai face curat în clase decât din două în două zile. Asta nu înseamnă că sar părinţii imediat să angajeze femeie de serviciu. Nu. Copiii au obligaţia să poarte papuci de casă, să păstreze curăţenia şi să nu ridice praful. De altfel, încă de la grădiniţă au fost învăţaţi că nu pleacă niciunde până nu şi-au făcut ordine după ei.

În momentul când s-a ales purtătorul de cuvânt al comitetului de părinţi, învăţătoarea a ieşit din clasă pentru a nu influenţa decizia. La începutul anului şcolar i-am dus şi eu, ca tot românul de bun simţ un bucheţel de flori în valoare de vreo 3 euro (din cate ştiu, aici, cadourile personale în valoare de peste 5 euro sunt considerate mită). Am fost singura care am făcut gestul ăsta. Femeia le-a luat stânjenită şi a spus că le va folosi ca să înfrumuseţeze clasa iar eu, ruşinată, m-am făcut că, da, sigur, pentru asta şi erau. E drept, e bine plătită, respectată în comunitate, are un statut social elevat. Însă nici măcar educatoarelor, care-s plătite ca naiba şi muncite la greu n-am îndrăznit vreodată să le duc mai mult de o cutie de ciocolată la comun pentru toată echipa, de Craciun.

Asta este experienţa mea de până acum. Nu zic, sunt şi aici hibe destule, sunt şi aici oameni şi oameni. Mai drăguţi, mai urâcioşi. Or fi şi aici favoritisme voalate, dar cine tot are bani de dat îşi dă direct copilul la şcoală/grădiniţă privată.

Mai aflu şi că în România e concurs la gadgeturi şi tot soiul de mărfuri de firmă pentru preţioşii de copii şi adolescenţi, care, deşi nu mişcă măcar vreun deget în casă au pretenţii la iPhone-uri scumpe. Notele şi diplomele se cumpără. Ne place sau nu, în Occident până şi cursurile vocaţionale prin corespondenţă sunt mai serioase şi presupun mai multă muncă decât unele materii de facultate de la noi… Copiii români ştiu să calculeze sume cu două cifre la 5 ani şi să repete mecanic formule şi poezii, dar cum se face că până la terminarea liceului ajung submediocri comparativ cu restul lumii? (vezi şi PISA).

Şi aici copiii sunt inundaţi cu cadouri oriunde scot nasul – cadouaş de la medic (valoare 50 cenţi), cadouaş de la farmacie (tot aşa), o felie de parizer gratis de la alimentara – şi ridicaţi în slăvi şi cocoloşiţi în diverse feluri. Şi educaţia (bunele maniere) lasă de dorit. Dar nu e atâta opulenţă şi atâta agitaţie a părinţilor să-i căpătuiască pe nemerit. Regulile de convieţuire şi o minimă responsabilitate a comportamentului propriu sunt încă vizibile. Nu aruncă pe jos. Nu trec pe roşu. Şi asta pentru că adulţii îşi iau cât de cât în serios rolul de modele (vrei să treci în fugă strada pe roşu şi e un copil de faţă, adultul de lângă el te va apostrofa ca îi dai exemplu prost şi-l pui în pericol).

Needless to say, deşi bogătani încă şi mai mari există şi aici, telefoanele mobile au interzis în şcolile primare iar pentru majoritatea părinţilor, chiar din zonele bune, bazarurile second-hand organizate de şcoli şi grădiniţe au încă foarte mare trecere la completarea garderobei copiilor. Iată o altă modalitate de a strânge bani pentru şcoală (veniturile obţinute din vânzări se alocă, într-un anumit procent şcolii/grădiniţei organizatoare).

Părinţii se implică, voluntar, pentru asigurarea trecerilor de pietoni dimineaţa pe tot traseul spre şcoală (by the way… cadouri pentru bodyguarzi??? bodyguarzi???…). Părinţii însoţesc, voluntar, clasa în excursii (deşi au şi ei joburi!). Părinţii confecţionează, gratuit, decoraţiuni pentru Sărbători. Părinţii sunt coorganizatori la serbări şi la biblioteca şcolii. Nu aruncând cu bani, ci prin prezenţă personală lângă copiii lor şi prin timpul investit. Face mai mult decât toate fiţele, brandurile şi bănetul. Părerea mea.

P.S. Reiese ca doamna învăţătoare nu era săracă deloc. http://www.gandul.info/stiri/spaga-de-fite-a-lui-blandu-afacerile-paralele-ale-invatatoarei-blandu-vindea-polite-de-asigurare-pentru-parinti-si-after-school-pentru-copii-11876117. Pe “vremea mea”, doar la facultate ne “obligau” profesorii să le cumpărăm manualele şi asigurările. Acuma văd că s-a ajuns la şcoala primară. Frumos.

Cunosc cazul unui elev de liceu care, după ce a dat în vileag solicitarea de şpagă a profesoarei de fizică şi a băgat-o pe aia la zdup, n-a fost nici pe departe apreciat de ceilalţi profesori pentru curăţarea sistemului ruşinos, ci evitat, apostrofat şi sabotat de toţi, trebuind chiar să îşi amâne Bacalaureatul. (Şi nu era un loser care nu ştia nimic – azi e inginer software.) Iată câtă dorinţă reală de corectitudine în sufletele celor care cresc oamenii viitorului! Ajuns la maturitate, omul a emigrat în Canada cu prima ocazie.

Cunosc colegi care cumpărau profesoarelor de la facultate lănţişoare de aur, candelabre şi faianţă pentru baie!!! Ba mai era una care ne şi punea – sub ameninţarea picării examenului – să-i facem traduceri pe gratis din lucrările pe care le plagia ca să poată şi ea publica ceva. Am rămas întotdeauna siderată să văd cum oameni doxă, mai capabili însăşi decât profesoara, se supuneau spăşit. La materia respectivă nu eram grozavă, dar de-aia tot  nu i-am tradus. Ce să vezi, la examen a fost secondată de o asistentă tânără, şi întrucât era şi scris şi oral şi existau martori, n-a putut să mă pice oricât s-a chinuit. Un 6 tot am scos. M-am simţit mai triumfătoare decât ceilalţi cu zecele lor.

Da, probabil aş da un cadouaş unui medic care se pregăteşte să mă taie sau care are viaţa copilului meu în mână, ştiind că a studiat cu zecile de ani, că e obosit şi prost plătit, da, aş onora profesoara prin respect, prin flori, o mică atenţie feminină, înţeleg şi eu chestiile astea. Dar deja au ajuns nu doar să primească, ci să pretindă, nu doar să pretindă ci să condiţioneze şi încă să fie nemulţumiţi. Nu e deloc ok. Nu e corect nici ca munca să nu fie plătită şi oamenii să ajungă la mâna cadourilor care poate vin, poate nu vin, dar nu e corect nici să ne apucăm să împingem cu cadouri ca să ne asigurăm că plodu nostru-i mai ocoş. Şi să fim sinceri, de multe ori ăsta este motorul corupţiei. Nu sărăcia, ci lăcomia, dorinţa de a trece în faţă, de a-şi pune pile, de a rezolva rapid şi uşor. Lipsa de caracter.

Cele 12 porunci ale copilului

Standard

Preluate de la avizierul unei grădiniţe

1. Nu mă răsfăţa!
Ştiu prea bine că nu pot primi totul. Vreau doar să te pun la încercare!

2. Nu te teme să rămâi ferm în relaţia cu mine!
Atitudinea statornică şi perseverentă e importantă pentru mine, pentru că mă face să mă simt în siguranţă.

3. Pe cât posibil, nu mă pune la punct de faţă cu alţii!
Voi acorda mai multă atenţie cuvintelor tale dacă mi le spui cu voce joasă, între patru ochi.

4. Nu te pierde cu firea dacă îţi spun că te urăsc!
Nu pe tine te urăsc, ci puterea pe care o ai de a te pune de-a curmezişul planurilor mele.

5. Nu mă proteja mereu de consecinţele faptelor mele!
Ca să mă maturizez interior, trebuie să trec şi prin experienţe stânjenitoare sau dureroase.

6. Nu mă cicăli în continuu!
Ca să mă protejez, voi ajunge să fac pe surdul.

7. Nu fă promisiuni pripite!
Daca nu te ţii de promisiuni, mă voi simi înşelat.

8. Fii consecvent!
Lipsa ta de consecvenţă mă face să mă simt nesigur şi să-mi pierd încrederea în tine.

9. Nu mă întrerupe, şi ascultă-mă atunci când pun întrebări!
În caz contrar, îmi voi lua de la alţii informaţiile pe care le caut.

10. Nu râde de fricile mele!
Pentru mine, ele sunt înspăimântator de reale. Dar mă poţi ajuta dacă mă iei în serios.

11. Nu crede că este sub demnitatea ta să îţi ceri iertare de la mine!
Scuzele sincere îmi stârnesc un sentiment de afecţiune şi înţelegere.

12. Nu încerca să pari perfect sau infailibil!
Când voi afla că nu eşti, şocul va fi foarte mare.

Cresc atât de repede. Şi îţi este precis greu să ţii mereu pasul cu mine.
Dar fiecare zi în care încerci este nepreţuită.
(Autor necunoscut)

P.S. Scuzaţi genul pretutindeni masculin – era mai concis aşa. Evident, valabil şi pentru fete/mame/bunici  🙂

Treaba cu postul. Excitaţii, euforii, dependenţe şi ADHD

Standard

Momentul cel mai greu al renunţării la o dependenţă e până găseşti ce să pui în loc. Asta şi este, până la urmă, valenţa postului.  Te obligă să te gândeşti şi la altceva, să concepi şi altceva ce ai putea să pui în loc. Postul te provoacă de fapt să îl găseşti pe Dumnezeu. Să-l pui pe El în loc. Să regăseşti perspectiva firească. Când mâncatul, băutul, televizorul, calculatorul sau alte fapte ale vieţii devin scop în sine, prea importante, şi ţi se pare că nu mai poţi fără ele, eşti subjugat. Posedat. Da, pentru că chestiile alea te stăpânesc ele pe tine. Şi pentru că denotă o lipsă. Pe care încerci s-o umpli cu surogate. E momentul să te retragi un pas din acest fals, din această hipnoză. E momentul să te priveşti din alt univers şi să repui viaţa, lumea, în ierarhia corectă. Adică esenţa, sursa, în centru iar divagaţiile, “distracţiile”, cu măsură, pe margine.

Încă din Geneză, neînfrânarea duce într-un fel sau altul la pierderea paradisului. Postul e, în fond, un strigăt al eliberării de materie. Al faptului că suntem şi făpturi spirituale, hrănite cu duh. Nu simple sisteme digestive, nu “terminale de device-uri”. Nu vreau să intru în “cât de sănătos e postul din punct de vedere medical” (deşi e adevărat), pentru că scopul lui nu e neapărat dietetic, deşi un trup sănătos permite o calitate a vieţii, o luciditate şi o dăruire sufletească clar superioare.  În fond, nu viaţa eternă pe lumea asta o caută cei care postesc. Ei caută portiţa, accesul la dincolo. Dovada că se poate.

Dar să nu credem că îl putem “constrânge” pe Dumnezeu prin “efortul” nostru, că gata, am tăiat carnea de pe listă timp de câteva săptămâni, L-am prins de picior. Dumnezeu nu e un talisman. Relaţia cu El nu e pe principiul “quid pro quo”.  Şi oricum, postul contemporan ar trebui să meargă şi dincolo de mâncare. Post de  la bârfă, de la invidie, post de la ţinerea de minte a răului, de la pierderea vremii pe gadgeturi sau la teleu, de la orice alte moduri de erodare sufletească şi trupească. E prea simplist să-ţi iei high-ul zilnic de la ştiri, de pe mail sau de pe FB. Devii uşor cinic.

Aşa că în postul ăsta vreau să încerc şi acest “sport extrem”. Nu ştiu încă ce o să pun în loc. Poate o să mă joc mai mult cu tzâncii pe afară, chiar dacă-i frig. Poate o să fac voluntariat. Poate o să grădinăresc, să-mi ţin mâinile ocupate şi să-mi eliberez mintea de platitudini. Poate o să reuşesc (miracol!) să mă mai şi rog, nu ca unul cu condicuţa zilnică, ci sincer şi profund.

Înainte de a lua o pauză de la netul cel de toate zilele (şi care îmi mănâncă o prea valoroasă parte din toate zilele…), vă recomand însă emisiunea lui Cătălin Ştefănescu, Garantat 100%, avându-l ca invitat pe Dr. Virgiliu Gheorghe, (biofizician şi specialist în bioetică), vizionabilă pe YouTube, aici: https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=xags3wgsjpM#!

Cu bine!

Puericultură

Standard

Sunt curioasă: şi-ar creşte cineva copiii pe o dietă exclusivă de zahăr şi miere?

Dimineaţa – zahăr, la prânz – zahăr, seara – zahăr. E fericit – zahăr, e bolnav – zahăr, dărâmă vecinii pe scări – mai ia nişte zăhărel, scumpule!…  (Apropos, mai ţineţi minte povestea aia cu Sarea în bucate? Deşteaptă poveste.) Exact pe principiul ăsta consider că nu-i poţi creşte numai cu “iubire”. Prin care se înţelege adesea giugiuleală non-stop, idolatrizarea copilului. Asta nu înseamnă iubire. Înseamnă surescitare inutilă şi raportare nesănătoasă la situaţie. Multă lume confundă rigoarea cu răutatea şi se uită strâmb dacă eşti puţin mai sever cu copilul atunci când chiar e cazul. Care ar fi ideea? Sparge totul prin casă: “e activ, drăguţul de el, lasă-l, aşa-s copiii“. Răspunde obraznic: “ptiu pe el cât e de deştept, ha ha ha, comoară mică, ai văzut ce ţi-a zis-o?” Urlă de îţi scoate peri albi: “of, of, ce să-ţi mai dea mama?” Împrăştie toate jucăriile şi după aia îţi rupi gâtul în ele fiindcă nu are chef să le strângă cu zilele: “nu-i nimic, lasă că strânge mama, o să munceşti destul când o să fii mare; lasă, să ai tu copilărie!…

Aaaaaaarghhhh!!!!!!! 🙂

Domle, nu-s cea mai talentată mamă –  ba chiar dimpotrivă, aş zice (întrucât mă evaluez în primul rând pe mine cu severitate). Însă nici nu poţi să le iei părinţilor toate instrumentele autorităţii şi apoi să te aştepţi la generaţii pline de bun simţ.

Da, facem copii tot mai târziu, tot mai puţini şi tot mai greu, şi apoi de preţioşi ce ne devin îi ţinem pe puf de aur până-i facem dictatori. Mi se pare cumva defectă ideea că cel mai bun, cald şi afectuos mod de a te raporta la copil e printr-un soi de dulcegărie autosacrificială şi fără discernământ. Se propagă impresia că numai acel gen de trăire hormonală, umorală, e iubire. Se preferă termenul scurt, imediat. Eu gândesc că şi gândirea pe termen lung, pregătirea pentru viaţă şi pastila ocazională de “tough love” tot iubire merită să se cheme. Poate chiar mai autentică.

Cred că cei mici au muuulte alte nevoi pe lângă cea de “iubire”. Aş zice că iubirea, afecţiunea sunt fundamentale în primele 4 luni de viaţă. După care (cel târziu) începe şi altceva numit educaţie. Fă greşeala să te apuci cu educaţia abia după 1 an, şi să te ţii frate chinuri şi tortură de ambele părţi. Normal, copilul e deja conştient şi nu pricepe de ce brusc se schimbă politica.

Ca să îl parafrazez pe Achim Schad, care are şi o carte pe tema asta (Kinder brauchen mehr als LiebeCarl Auer Verlag), ca să se dezvolte ideal copiii au nevoie de claritate, limite şi consecinţe. De fapt, unul dintre cele mai dubioase lucruri pe care le poţi face ca părinte este să îl lipseşti pe copil de consecinţele faptelor sale. Se cheamă negative reinforcement. Nu învaţă nimic util din asta. Sigur că vrei să-l ajuţi, să-l salvezi, să-l protejezi. Dar atenţie să nu-l protejezi taman de înţelepciunea vieţii şi de ceea ce se cheamă “discernământ”. Să nu îl protejezi de experierea nemijlocită, de învăţămintele morale, de realizările proprii. Când faci tu totul pentru el, el cu ce se mai poate valida săracul? Nu consider că a fi mamă e un soi de concurs de popularitate, nu îmi tremură genunchii că nu mă va mai iubi copilul dacă nu îi fac fiecare moft, nu l-am făcut ca să îmi vindec complexele prin el sau să îi forţez performanţe pe gât care să mă pună pe mine într-o lumină grozavă. Mă inundă duioşia pentru puii mei, dar tot nu accept să le fiu preş necondiţionat.

Şi ca să dau exemple de alte nevoi consistente ale copiilor de care nu cred că trebuie să facem abstracţie, aş enumera:

  • nevoia de încredere şi siguranţă
  • nevoia de cunoaştere şi experiere liberă
  • nevoia de intimitate
  • nevoia de înţelegere şi respect
  • nevoia de autonomie
  • nevoia de socializare firească
  • nevoia de modele autentice
  • nevoia de consecvenţă (nu doar din gură)
  • nevoia de structură şi disciplină fără de care nimic valoros nu se atinge în viaţă.

Cred cu tărie că noi, ca părinţi (sau bunici!), nu ne putem limita la a avea un singur registru. Aşa cum nu vindeci amigdalita doar cu apă caldă la picioare, tot aşa nu poţi modela caractere doar cu adoraţie pasivă. Câţi  micuţi “inocenţi”, câţi “sufleţei” nu tiranizează familii întregi când văd că se poate? Că primesc înapoi doar admonestări formale, tandru susurate? Ajung apoi la maturitate şi devin soţi/fii/şefi/parteneri egocentrici, răsfăţaţi, care dau bir cu fugiţii şi nu sunt capabili de efort susţinut. Care caută mereu doar gratificarea imediată fără a le trece prin cap că şi alţii au drepturi şi nevoi. Arătaţi-mi mie copacul care dă rod optim fără să-i tai crengile uscate, fără să-l cureţi de dăunători.  Nu zice nimeni că asta e o cruzime faţă de copac, dimpotrivă. Chiar şi operaţiunea aceasta se poate face delicat – dar ferm.  Vrei recoltă de tomate? Trebuie mai întâi să copileşti planta. (Da, acţiunea de a rupe de la subsuoara crenguţei frunzele crescute în exces, pentru ca fructul să se poată dezvolta, se numeşte “copilit”. Oare întâmplător?…)

Mulţi au impresia că ei trebuie doar să iubească şi şcoala vieţii va face restul. Poate – dar în ce fel, cu câtă durere pentru toţi cei implicaţi? Şi oricum, e o iluzie. Pe la 21 de ani circuitele neuronale se cam “osifică”, patternurile sunt definitivate, mai greu schimbi omul după aia. Sau deloc. Micuţul “vanity project” va deveni “blocat în proiect”. Aşa că smulgeţi buruiana până-i mică şi fără prea mulţi fiori. Dacă se face tufă, tre să vii cu drujba şi doare mai tare.