Tag Archives: fericire

Presiunea de a fi fericit

Standard

Valuri de sinucideri. Tot mai multi oameni tineri, bogati, “de succes”. Nu e ceva defect cu treaba asta? Cum definim succesul noi astazi? Ni se inoculeaza peste tot ca viata noastra ar trebui sa fie spectaculoasa, bogata, independenta, libera, pe culmile fericirii. Oare nu tocmai presiunea asta de a fi fericiti ne arunca in bratele depresiei? Oare nu tocmai sistemul de referinta gresit, lipsa bucuriilor simple ale vietii, asteptarile prea mari?

Oare ceea ce am ajuns sa definim drept fericire nu e mai degraba o stare de suprastimulare, de exaltare nerabdatoare pe care ne-am dori-o permanentizata? Oare ceea ce numim libertate nu e mai degraba dorinta egoista de a nu depinde de nimeni si a nu lasa pe nimeni sa depinda de noi?

Sa schimbam perspectiva.

Pe o strada centrala din Munchen exista, sus pe un damb, o biserica mica, inconjurata de morminte. Una dintre cruci apartine unei femei de acum 300 de ani, care daduse nastere la 7 copii. Ii murisera toti de mici. Unul dupa altul. Nu-mi pot imagina nimic mai cumplit decat sa-ti moara copiii. S-o fi gandit oare femeia aceea sa isi ia viata? Dimpotriva, cred ca a cautat pana la final doar sa o inmulteasca. Nici prin cap nu-i trecea probabil ca viata i-ar apartine, ci ca doar curge prin ea, prin copiii ei.

Acceptare.

De  multe ori ma gandesc la oamenii din razboaie, din lagare, la victimele abuzurilor. La supravietuitorii multiplelor holocausturi din istoria umanitatii. Cum fac fata deznadejdii? Pierderii increderii in oameni, traumei?

Victoria lor e tocmai viata. Si tot viata e cea mai buna razbunare.

Dar iata ca in ziua de astazi, cocotati pe varful piramidei lui Maslow, ajunsi la “autorealizare” si “dezvoltare de sine”, in aerul rarefiat al sofisticarii lumii moderne, tot mai multi oameni au senzatia acuta a lipsei de orizont. Unde sa mai urcam? Nu putem fi semizei; oricat am incerca, nu putem da sens maxim vietii in fiecare secunda. Poate pentru ca nici nu trebuie. Poate ca e normal sa avem limite. Dar ne-am obisnuit atat de mult sa avem controlul. Ne agatam de noi insine cu disperare, iar golul sufletesc se lateste ca o falie, se casca precum o prapastie.

Dupa fiecare sinucidere aud invariabil sintagma “nu era fericit(a)”. Dincolo de superficialitatea afirmatiei, ma intreb totusi: Oare viata merita traita numai atunci cand esti fericit? Oare viata e doar un accesoriu, un confort, o haina de care ne dezbracam cand ne strange? Oare nu ne imbatam cu apa rece gonind obsesiv dupa fericire? Oare nu ne-ar fi mult mai de pret si de folos pacea?

Pacea sufleteasca. Dumnezeu. Slujirea aproapelui.

Uneori ma gandesc ca ne hranim singuri tenebrele. Omule care te gandesti la sinucidere, de unde stii ce planuri are Dumnezeu cu tine? Poate tu-ti iei azi viata iar maine ai fi avut sansa sa salvezi un copil, sa luminezi ziua unei batranici in tramvai, sa mirosi un camp proaspat cosit, sa dormi bine noaptea, sa dai cuiva de mancare.

Sa iubesti si sa fii iubit.

Sau poate ca nefericirea e tocmai modul in care ti-a fost dat sa cresti, sa inveti despre tine ca ai puterea sa traiesti cu durerea, cu spaima, si, candva, chiar sa le depasesti.

Nu trebuie sa-ti porti poverile singur.

PS. In ceea ce priveste depresiile clinice si tulburarile severe, exista specialisti, exista tratamente deloc de neglijat.

Visul imposibil

Standard

nu poţi să scrii când eşti fericit.

poţi doar să fii.

deplin, complet,

o eşti.

ca un sătul, aşezi mâinile pe burtă şi priveşti. nu ai gânduri.

mulţumirea te amuţeşte.

nu mai poţi crea. te creezi doar pe tine.

cu fiecare vis împlinit îmi rămâne

un vis mai puţin de visat.

(nu te poţi întoarce niciodată la visele trecutului. a căzut un văl. deodată te trezeşti cu ele în faţă goale, schiloade, ştirbe, strâmbe, zbârcite. fecioare siluite, devenite mume ale pădurii bătrâne, solzoase, mirosind sulfuros. edenul nu mai e verde. în poiana unde l-ai întâlnit întâia oară s-au construit cabane.)

îmi trebuie visul intangibil

ca o galaxie pe care să-mi odihnesc telescopul.

îmi trebuie visul imposibil

ca o uşă întredeschisă spre care să levitez,

(ştiind că urc prin aer în vreme ce celorlalţi le pare că merg la fel ca înainte, liniar)

ca nişte culise din care să intru şi să ies, transfigurată, într-o altă carne

să nu orbecăi pe scenă, pe sub reflectoare, tot închizând cercuri absurde, groteşti

cu Dumnezeu ca o cârtiţă căruntă, pe post de sufleur mărunt, underground

pe care nu l-aş mai putea îmbrăţişa niciodată…

îmi trebuie irealizabilul după care să tânjesc

amanta pe care să n-o posed niciodată, dar plină în pântece de proprii-mi copii.

îmi trebuie visul nevăzut pe care îl pot doar presimţi în mine.

Veşti bune! (ştiam eu…)

Standard

Veşti bune dinspre raionul de psihiatrie: fiecare om poate fi fericit. Nu e nevoie să ne aplicăm vreun plasture cu opiacee sau să mutăm munţii din loc. Un simplu zâmbet, chiar şi nejustificat, does the job. Şi apoi, să nu uităm ciocolata. Acea cascadă catifelată de endorfine.

Specialiştii Clinicii Universitare de Psihiatrie din Ulm (Germania, of all places!): zâmbetul, ciocolata, lauda celorlalţi şi, în general, relaţiile bune cu oamenii sunt în vârful listei cu lucruri care ne procură o fericire autentică, „la purtător”.  Accesibilă oricui.

Autoportret

Standard

În iarna trecută am intrat în rând cu lumea. Ce mai, mi-am cumpărat și eu smartphone, unul nou, nu vă zic ce marcă, dar îmi place numele lui (ei bine, e un Experia), cu aparat de fotografiat. Cadou de ziua mea, de Crăciun, de Anul nou și de tot anul viitor. Am împlinit… în fine… un număr de ani, doi copii frumoşi şi buni, plus niscai pui de căţel adunați mai demult de pe stradă și distribuiți în diverse ogrăzi. Am plantat niște copaci, ceva flori, căpșuni și tomate. Am zugrăvit ceva pereți, am reparat ceva balamale și mobile la viața mea. Am schimbat joburi, țări și dicționare. Mă uit din când în când în oglindă, exercițiu care nu pot să zic că mă încântă neapărat. Am cearcăne, riduri, ici-colo fire albe.  N-aș putea băga mâna în foc că n-am să mai pornesc vreodată iar pe alte coclauri. Fiecare eroare de traseu a avut partea ei de utilitate, m-a testat, m-a înfrânt (o experiență foarte necesară și asta) sau, dimpotrivă, m-a călit și m-a îmbogățit. Nu pot să mă definesc întrutotul. Nu știu exact ce sunt. Sunt mulțumită că am reuşit măcar să aflu ceea ce nu vreau să fiu.

Nu vreau ca munca mea să mă despartă de iubirea mea. Nu vreau să mă trezesc, încă înainte de 40 de ani, cu pielea ca un pergament cenuşiu si casant de la prea mult săpun şi prea puţină lumină. Nu vreau să ajung cocoşată. Nu vreau să gâfâi ca un paltonar când urc pe munte şi poteca o ia un pic mai abrupt.

Nu vreau să urăsc.

Nu-mi place – dar deloc – fumul de ţigară, muzica descreierată sau îngrămădeala de pe şosea.  Din punctul meu de vedere maşinile sunt nişte sobe primitive cu foc continuu, gălăgioase, şi care mai emit şi gaze toxice pe deasupra.

Îmi place natura, sălbatică şi tăcută; îmi place viaţa; îmi place să râd zdravăn la lucruri care să merite cu adevărat; îmi place să-mi tocesc hainele şi să-mi ascut inteligenţa acolo unde trebuie cu adevărat. Îmi plac micile extazuri pe care le trăiesc intr-un peisaj virgin. Acolo trăiesc o senzaţie de etern mai mare decât orice putere lumească. O pace absolută.

Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru mărinimia suculentă şi glorioasă cu care a lăsat dimineţile sticloase şi reci de octombrie, cu copaci foşnind roşu, cu soare de aur şi cu fânul proaspăt tăiat ce abureşte în maldăre pe marginea drumului (în vreme ce restul vegetaţiei dârdâie sub brumă). Îmi place primul îngheţ;  îmi place când infloresc caişii şi teii.

Îmi place să stau la fereastră când plouă. Mă sprijin în coate, respir şi mă îmbib cu armonia răpăitului aceluia monoton şi purificator de pe streşini, pervazuri, şi frunze, din bălţi şi de pe trotuare. Iubesc ansamblul de percuţie al picăturilor de ploaie. Îmi place pământul reavăn şi fertil. Îmi place să mă plouă.

Îmi place adâncimea înjunghiată a tăcerii din Vinerea Mare, cum se aşterne ca o pătură fonică peste oraş, şi cum, în cartiere, trece prin ea ca un nor doar toaca. Activitatea înmorţeşte şi, încet-încet, se supune; ziua însăşi parcă lăcrimează. E ca o narcisă albă. E o zi ca un bolovan trântit peste lume. E o zi ca o imensă, frumoasă sete. E o zi ca aşteptarea unei explozii.

Îmi place când sunt pe pârtie, la munte, singură printre brazi, şi începe să ningă ca-ntr-un colind, iar casele de lemn din vale fumegă gri, înfundate. E ca o naştere din nou. Îmi place puritatea.

Îmi place să muşc cu toată gura dintr-o halcă de lubeniţă dulce chiar dacă-mi alunecă zeama ei pe bărbie şi pe degetele cu care, stângaci, o şterg.

Îmi place să fac analize, calcule și strategii, să le pun în aplicare și să îmi iasă. Îmi place rubrica de perspicacitate din reviste.

Îmi place să flirtez cu soţul meu și să mi se cațere copiii pe mine ca pe un arbore, agățându-se acolo bine, plini de încredere. Îmi place mirosul lor de lapte amestecat cu soare și felul în care descoperă în fiecare zi ceva nou. Îmi place imaginația lor debordantă, libertatea lor mucalită, obrăjorii molcuți și rumeni și degetele de la picioare. Ultima dată când am fost gravidă în 9 luni, purtam rochii scurte și cercei lungi, mă fluierau muncitorii de pe șantier și mă simțeam mai sexy ca niciodată.

Îmi place la nebunie să dansez. Vibraţia aceea, trup şi spirit la unison. Energia. Dansul e ca o ploaie. Ceva atât de abstract – muzica – se condensează şi coboară în tine, transformându-se în ceva atât de fizic, de corporal. Te integrează.

Îmi place să rag uneori sub duş, pretinzând vreme de cinci minute că interpretez arii celebre, deşi sunt complet afonă, iar vecinii probabil complet disperaţi, după ce au trecut mai întâi prin fazele de şoc şi groază. Mă distrez teribil, mă îneacă râsul când fac asemenea stupizenii mărunte. Mă simt în al nouălea cer.

Îmi place viaţa. Îmi place să simt, îmi place să privesc, îmi place să fiu!  Să documentez fericirea.

Fericirea nu e o răsplată. E o provocare. Îndrăzneşti să o priveşti în faţă? Eşti sau nu în stare?

Fericirea e o cale de a învăţa. Nu e un concurs pe puncte. Tocmai fiindcă n-o merit, o pot aprecia. O las să îmi arate acel ceva, ca să-l pot şi eu la rândul meu arăta altora. Ca să am ce le oferi lor, celorlalţi. Dacă mă uit mai bine, fericirea e peste tot. Am de gând s-o experiez și s-o fotografiez. Şi mai am de gând să-mi scriu bine, ca să ţin minte:

Umblă pe propriile tale picioare, rămâi alert, observă şi evaluează. Calm, profund, nepripit. Prioritizează. Decide. Foloseşte-ţi capul, dar şi inima. Gândeşte, simte, fii.  Descoperă-te şi creşti. Lumea e şi a ta. Lumea eşti şi tu.

Îngrijeşte-ţi sufletul, el e perechea ta de aripi. De sus se vede întotdeauna mai bine.