Tag Archives: filosofie

Thought of the day

Standard

“Sufletul omului se aruncă în dezordine pe sine însuși mai cu seamă când devine, atât cât stă în puterea lui, un abces și, ca să zic așa, o excrescență a lumii; a-și arăta nemulțumirea față de unul din evenimentele care au loc înseamnă o distanțare de natură, în care sunt conținute ca părți toate naturile celorlalte ființe.

În al doilea rând, se aruncă în dezordine când respinge orice ființă umană sau se îndreaptă împotriva ei cu intenția de a o vătăma, cum fac, de pildă, sufletele celor aprinși de mânie.

În al treilea rând, sufletul se aruncă în dezordine atunci când se lasă învins de plăcere sau de suferință.

În al patrulea rând, când se preface și face sau spune ceva în mod fals și nesincer.

În al cincilea rând, când acțiunile și impulsurile sale nu sunt îndreptate spre vreun scop anume, ci se produc fără rost, la întâmplare și în mod inconsecvent, în timp ce e de datoria noastră ca până și cele mai neînsemnate acțiuni să aibă loc țintind spre o finalitate; dar scopul ființelor raționale este acela de a se supune rațiunii și legii celei mai respectate cetăți și guvernări*.”

*(cosmosul, guvernat de rațiunea universală și divină)

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

 

Thought of the day

Standard

“Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a învăța ceva bun și încetează să te mai lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au niciun scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.

(…)

Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi trebuie să-ți amintești că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.

(…)

Cât de ușor este să respingi și să ștergi orice reprezentare, fie supărătoare, fie nepotrivită cu natura ta, și repede să te găsești într-o desăvârșită seninătate a sufletului.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2013.

 

Remember Nicolae Steinhardt

Standard

Câteva gânduri, poate potrivite pentru aceste zile, readuse în memorie parţial şi de acest articol.

“Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”

“Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar  nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e – dar nu frenezie, nu ameţeală. (…) În creştinism extazul nu e niciodată tulbure. (…)”

“Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.”

“Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.”

“Creştinişmul (…) e tot un cavalerism. (…) Numai că are, în plus, şi o nobleţe super-rogatorie, a bunătăţii şi a iubirii.”

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e “curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. (…) Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul), şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). (…) Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai “tare” a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă ale lui Dale Carnegie. ” (1965)

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – Ed. Dacia, 1991.

Rara avis

Standard

Mă luase cu foame dar providenţa a făcut să deschid cartea asta şi mi-a trecut. Mi s-a lipit de mână, de retină, de minte şi de “organul spiritual”.  O carte bună, o gândire vie, limpede şi autentică – adevărurile, cu alte cuvinte – pot, iată, ţine de foame.  O dovedeşte din nou Andrei Pleşu, care a avut îndrăzneala de a aborda cu o prospeţime absolut delicioasă (la modul metafizic!) şi cu deschiderea unui abandon (abandonul “reflexelor mentale convenţionale”) un domeniu rezervat teologilor – Parabolele lui Iisus.

Sunt convinsă că o mulţime de oameni vor avea prejudecăţi pro şi contra, dar luaţi-vă volumul ăsta până îl mai găsiţi în librării. (Apropos, jos pălăria Humanitas. Am comandat cartea prin Internet din Germania şi în două zile lucrătoare am avut-o în poştă în stare impecabilă).

Un mic appetizer:

“Preluată şi “sistematizată” instituţional, simplificată electoral, redusă la un inventar geometric de postulate, prescripţii şi judecăţi în alb-negru, credinţa se confruntă, fără încetare, cu primejdia unei facile banalizări, a alunecării în eticism acru şi în predică militantă. La limită, ideologizarea credinţei duce la fundamentalism, adică la angajarea ei în dispute de putere, la transformarea adevărului ei viu într-un sentenţios program politic. Obstacolul inconturnabil de care se izbeşte efortul ecumenic nu este suma deosebirilor doctrinare dintre confesiuni şi religii, ci tendinţa tuturora de a se comporta ideologic, adică de a manevra actul intim al credinţei ca pe un stindard de front, ca pe o componentă strategică a apetitului lor impur pentru supremaţie exterioară. Ideologiile au tendinţa de a declanşa toxice cercuri vicioase. Fundamentalismele provoacă fundamentalisme, credinţa devenită ideologie provoacă ideologia de sens contrar, numită ateism. Ideologia, fie ea politică, religioasă şi de orice alt fel, e adevăr spectral, născător de spectralitate. E înlocuirea reflecţiei şi a autenticităţii existenţiale prin masificare somnolentă, prin “adeziune” oarbă, prin sărăcirea lumii de dragul câtorva idei fixe şi al unui activism monocolor.” (A. Pleşu, Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste, ed. Humanitas, pag. 213)

Mai multe (muuult mai multe) despre întrebările “ruseşti”, naraţiunea ca argumentaţie, rabinul Eisik din Cracovia, mitul victorian al inocenţei perfecte a copiilor, “stupiditatea inteligentă” a spiritului critic exacerbat şi a scepticismului demolator, de ce rişti să cazi în ridicol dacă frecventezi literatura duhovnicească “aşa cum se frecventează, îndeobşte, un depozit de idei interesante” şi de ce relaţia cu Dumnezeu nu e o listă sterp-moralizatoare de bifat, pe puncte, ce şi cum să faci – în carte.