Tag Archives: fun

Pastila de râs

Standard

Ca să mai schimbăm registrul – faze cu prichindei:

“Mama, mai am trei pusi în mine. Îţi dau?”

Eu: “Hai să mergem la biserică să ne rugăm să-l vindece Dumnezeu pe frate-tău degrabă.” Ea: “Daaa, şi de tuse.”

“Copiii nu poate să spună R. Poate numai să scrie.”

“Io nu vreau la Consulat… Nu vreau să mă consuleze, că nu sunt bolnav.”

“Mami, eu am ieşit din ou de crocodil, de aia sunt aşa zăbăuc.”

Ea: “Ceau. Ceai. Ce-ai în cap?” Eu: “Nu ştiu, tu ce ai?” Ea: “Limonadeeee!”

 

 

 

 

 

Advertisements

Put a sock in it!

Standard

Ca să parafrazez un binecunoscut gânditor, înclin să cred că numai două lucruri se găsesc în cantitate nelimitată pe lumea asta: prostia (în general) şi ciorapii (cei murdari, ai bărbaţilor, în special).

Experienţa mă face să cuget că simpla spălare, sortare pe perechi, întindere pe sârme, împachetare post-uscare şi aşezare în sertare a şosetelor consorţilor noştri ar merita o meserie separată şi bine plătită, în genul “preparator învelitori tălpoaie” sau “manager ştrimfi”.

Se oferă cineva?

flotsam-948679_1280

#igiveup!

Sursă foto: Pixabay.

P.S.  Asta în cazul în care nu renunţăm complet la spălatul şosetelor şi ajungem ca în bancul ăla:  stadiul 1 – se lipesc de perete; stadiul 2 – se înfig în uşă; stadiul 3 – le punem şireturi… 🙂

 

 

Poveste de Crăciun

Standard

Aşaaa, dragii babei. E Ajunul lui 2016.

Afară toarnă cu găleata la 4 grade, după ce Noiembrie şi Decembrie au fost uscate ca o smochină zbârcită şi mai însorite decât multe luni de vară tipic germane. Cer azuriu, păsărele, tufe în floare – idilă de Klimawandel.

Anticlimax programat.

Ştiţi pozele alea cu “before” and “after”? Realitatea e de obicei în sens invers, adică mutilată. Ia, de pildă, chestia asta cu vacanţa de Crăciun.

Spiritele mai credule – cum se găsesc din păcate multe în cadrul speciei aparte numite “părinţi” – s-ar putea lăsa înşelate şi purtate spre visări tihnit-euforice: “ah, în sfârşit două săptămâni de relaxare şi odihnă, de timp de calitate petrecut cu copiii, două săptămâni în care nu mai trebuie să trag ca animalul în jug la serviciu, după cea mai obositoare perioadă a anului, şi mă pot bucura tandru de colinde şi de cozonaci, de pacea familiei, de niscai cultură şi de binecuvântările Sărbătorilor…

Îţi şi mărşăluiesc prin minte imagini clişeistice cu voi patru cuibăriţi în linişte la căldurică pe canapea, citind vreo poveste magică, admirând sclipirea luminiţelor în globurile de pe brad…. te mângâie orgasmatic ideea că vei apuca în fine să te afunzi în cartea aia, începută de mult, să ieşiţi la un concert sau la muzeu şi, poate, să-ţi continui şi studiile la ale căror sesiuni de examinare nu te-ai mai prezentat din paleolitic…

Ho, ho, ho! Ho, că ţi-au derapat fanteziile, adică. Razna rău.

Încă din seara penultimei zile de şcoală, bucurie mare. A mică se dă lovită, se cere la somn. Când îi iei febra, 39 cu 4 şi creşte. Sari cu resturile de antitermice care ţi-au rămas de la boala lu ăl mare, care abia ce s-a ameliorat după 3 săptămâni de tuşit sec, sacadat, zdrumicător, în creierii nopţilor. Următoarele zile le trăieşti în abur de Ibuprofen şi gâscă friptă, că bradul e deja prea uscat să mai răspândească vreo aromă. Şi oricum, împodobeşti brazi de 40 de ani, te-ai săturat până peste cap, în final tot mor şi-ţi umplu casa de ace.

Efectul medicamentului e imediat, în 10 minute copila pleoştită devine un ghem de energie, sare încoace şi încolo, se ceartă cu frate-su, ţipă, miorlăie, zbiară, hâsâie ca un motan călcat pe coadă. Vrea activităţi, vrea jocuri. Mamaaa! Tatiiiii! Ce să-i faci, ce să-i zici, e beteagă… Nici celălalt nu se lasă mai prejos, cum să-l facă pe el o puştoaică gripată. Mamiii!!! Tataaaa!!!  Trec ore de deliciu şi de delir.

A doua zi descoperi că ţi-a pasat cu maximă generozitate viroza şi ţie, îţi plezneşte capul şi te ustură nasul de la sinusurile infectate, tuşeşti dureros şi ai vrea să mori undeva în linişte.

Nici o şansă.

Împreună cu consortul (ăl de nu ţi-a mai fost de ani de zile amant cu normă întreagă), ai de îngrijit bolnavi, curăţat cartofi, copt cozonaci, umplut maşini după maşini de spălat vase, ca apoi să le goleşti ca apoi să le umpli din nou. Pun-te masă, scoală-te masă de 3-4-5 ori pe zi, într-un merry-go-round în care, ca prin vis, trece şi Merry Christmas cu două colinde răguşite.

În fine, după câteva zile, febra pare să-i scadă şi te apuci să faci tardive planuri de Revelion. Când te întorci din oraş afli că ăl mare tocmai a vomitat un sfert de kil de mâncare, e galben la faţă ca ceara şi are 38 jumate febră, de tremură tot.

Mai destupi o sticluţă de doftorii şi, cumva, doarme până dimineaţă. Când te trezeşti străpunsă de ţipătul de panică al celei mici, pe care o credeai vindecată. O doare urechea! Cânţi cântecele şi inventezi poveşti în timp ce-o ţii în poală şi-o mângâi pe genunchi, doar-doar se opreşte din urlat şi din rulat lacrimi în jos pe obraz, până pe pantalonii tăi. Scoţi iar Ibuprofenul. Vrei programare la medic, dar e în concediu. Încerci cu picături în nas, ţii tu minte că odată ţi-a spus ca alea ajută să nu se mai acumuleze mucozităţi în urechi. Whatever. Miracol, trece. Durerea,  nu febra. Tu, de atâta keeping it cool, oricum n-apuci să dezvolţi febră.

Noroc că bărbatu’ pare sănătos. Ghinion că-i bărbat. Adică nicio şansă să facă bine lucrurile care, în actuala-ţi etapă de nevroză acutizată, trebuie făcute FOARTE BINEsau divorţezi.

Tu vrei să profiţi de vacanţă să schimbi mobila, să pui tablouri, să înnobilezi cuşca în care te găseşti legată.  El, săracul, vrea doar să facă ordine în nişte foldere uitate, pe calculator. Oricum are lumbago, cine naiba să mute mobile? Renunţi la amenajări interioare, te întrebi de ce ţi-a trebuit cuib in the first place. Renunţi, aştepţi, te resemnezi, mai renunţi puţin, te căzneşti să vorbeşti calm. Apoi urli de atâta caznă.

Totuşi, te-ai scos, duce el copiii la doctor, la cabinetul de consultaţii de la spital, unde coada-i de trei ore…

Între timp exişti ca să fii ceea ce vezi la majoritatea mamelor din jur: life support system for your kids. Cam la asta se rezumă rolul tău actual, şi conjuri toate textele filosofice (plus predicile rubedeniilor) care îţi spun cât e asta de însemnat, de frumos, de înălţător şi de aducător de satisfacţie automată. Nu-ş de ce naiba eşti aşa ciufută, after all. Din punct de vedere freudian ai, pe bune de data asta, penis envy.  (Ca să nu mai vorbim că te întrebi – total iraţional – cine a avut strălucita idee să închidă grădiniţele taman când ai avea cea mai mare nevoie de ele…)

Pe aia mică n-o mai dor urechile, dar tuşeşte câte puţin. Medicul nu-i găseşte nicio hibă, dar ea continuă să aibă 38 febră. Anulezi planurile de Revelion la prieteni. Ăl mare pare vindecat ca prin minune, mai ales de când a primit un snop de cartoline cu Star Wars de la tanti aia drăguţă de la supermarket. Neînfrântă în naivitatea ta, cumperi pocnitori şi artificii.

Aiurea, e 31 după amiaza şi plouă mărunt sub cerul cenuşiu şi jos, convalescentul are din nou greţuri şi dureri de maţe… iar tu ţi-o vei încasa de la mamele eroine de serviciu pentru textul ăsta. 😉

La mulţi ani!

P.S. Orice legătură cu persoane reale e şi evidentă, şi exagerată. 🙂

P.P.S. Şi… şcoala a reînceput cu invazie de păduchi, şi dă-i şi spală toată rufăria, hainele şi căciulile, 4 maşini de spălat pline, şi dă-i şi întinde-le prin casă la uscat, şi dă-i şi aplică şampoane de omorât lighioanele şi perie cu piaptănul des! Pe scalpul fiică-mii a descoperit ieri tac-su un păduchi şi o păduche (sau o păducă? hă, hă 🙂 ) în plin coitus.

 

 

 

Pastila de râs…

Standard

…şi de meditaţie. 🙂

Azi dimineaţă o lăsasem pe fiica mea de 3 ani jumate în cameră cu un snop de haine, să se îmbrace.

Revin după 5-10 minute ca s-o găsesc perorând ceva neinteligibil pe Germană, cu ciorapii lungi doar pe jumătate traşi, picioarele bălăbănind pe marginea patului şi mâinile desenând febril în aer cu gesturi rotunde.
O ridic în picioare ca s-o ajut, la care ea, oţărâtă:
– Heeei, mama, de ce îmi strici curcubeul?

All things German

Standard

Well, maybe not all of them. But a few. What on Earth is the deal with this weather in July? To paraphrase an old Romanian joke, of the 4 seasons typical of this latitude, Germany only has 3: rain and… more rain. 🙂

I realize this is subjective. From my window, I can see people in T-shirts as busy as a beaver in the pouring rain. Let me explain my problem. We don’t do squat in the rain. Where I come from, a south-western Romanian city with a rather Mediterranean weather pattern, the winters are short and wet (with the occasional bout of ass-freezing temperatures, -15 Centigrade and so on), but the summers are long and dry and sun-soaked. July is called “the month of the oven” – that’s how unbearably hot it can get. When it rains, people just stay inside, bundle up, and wait for it to go away. Unless it’s the usual bubbling summer rain that lasts for 20 minutes… That’s why I could never grasp the concept of “dauergrau” and why I was so confused by the institution of the “Matsch-Hose” and the “Gummistiefel”. Why would anybody need those? What?! You mean you want to take my kids out in this weather?!…

Whenever it rains, my Timisoara gene kicks in and I cannot get myself to do anything that involves going outside. Not to mention that I do not take off my winter jacket until it’s at least 25 degrees Celsius. To the horror of small children playing barefoot in 18 degree weather. I no longer buy any dresses, it’s too cold for me to wear them. To my dismay, I discovered that I no longer own any sandals, either. I only wear them when I travel south (or south-east) and it simply does not pay off to keep closet space occupied. 🙂

So, people, if you’re reading this, could we, maybe, please, make some kind of unanimous mental effort to dispel the clouds? Otherwise I am going to keep writing blogs, tweets and Facebook posts until the rain lets up. That’s a threat! 🙂

But now, in all fairness to Germany, my lovely second home, I would like to end with another Romanian joke my father used to tell me when I was a child:

“Soccer is a game played by two teams of 11 players each, for a period of 90 or 120 minutes, and in which Germany always wins.”

Go, go Germany, on Friday, against France! I bet you have nice weather in Bahia, where you are. Which is probably why you’re not completely focused on the ball, either ;-). Tststs… Where would this country be if it had nice weather and warm sand beaches all year round? Who on Earth would still be working?

Pilula de râs (încă una)

Standard

Dialog suprarealist cu fiică-mea de 3 anişori care uită vertiginos limba română. Eu, de colo:

“Tu mai vrei un frăţior sau o surioară?”

Răspuns stupefiant după câteva secunde de gândire:

“Nu, mulţumesc, AM MÂNCAT DEJA!”

🙂 🙂 🙂

Asta e din categoria “Imi mâncaţi toţi nervii capului!” la care mi s-a răspuns spontan şi ingenuu de pe scaunul din spate al maşinii: “Leckerrrr!!!” (Delicios! – n. mea)…

Lumi paralele, ce mai. Sper să nu ajungem complet lost in translation mai încolo. Recent am descoperit că nu mai ştie ce înseamnă “prăjitură”. Asta chiar e grav! 😉

Laughing stock

Standard

My daughter (2yrs. 7 months) just chose a profession.

I was putting nose drops into her nostrils, an action which – as was to be expected – led to a certain amount of hysterical yelling and rivers of tears rolling down her cheeks.

Me:

“Lady, you sure have a nice pack of loudspeakers on you! People can hear you all the way to the stadium… I think you’ll be a soprano when you grow up.”

Her (quick at repartee):

“Nooooo.”

Me:

“Oh, really, then what are you going to be?”

Her (as if, ‘duuh, mom, that is soooo obvious‘):

“A clown!”

I think she is well on her way.

PS:

Oh, and my son, who dreads blood but wants to be a veterinarian, was quite concerned yesterday when I complained about feeling lonely. He got so emotional, he actually allowed me to play with his stuffed elephant while he’s in school. Like, ‘Geez, mom, use your brain! You’ve got all these toys to keep you company…’

You see, I already live in a circus. Right there, just off the rails, in the mothers’ compound…

Of tools and men

Standard

Seriously, what is the deal with men and their tools? What is the bond of virility that connects them? Give a man a (preferably loud and useless) tool, and it’s like a shot of Viagra. Oftentimes have I wished I were a big red button, a pair of pliers or a screwdriver – these babies get a lot of action.  Not to mention how much care men take of their precious tools. My husband never once offered to drive me to the beauty salon or the hairdresser’s, but if as much as a petal falls on his beloved car, he obsesses for weeks and just HAS to have it washed.

Men.

Take today for instance. The first sunny day with temperatures above freezing of what has so wrongfully been dubbed “summer” this year, and no shortage of men hard at work with their demonic instruments. After two of the most deplorable, bleak weeks of May ever recorded (I’m pretty sure the razor blade industry had a small boom this year – and it wasn’t for shaving, if you know what I mean), you’d think people would be desperate to just soak up as much light and warmth as they can (the prognosis for the following days isn’t great either). There’s always time to cut the grass, right? Wrong. It just HAS to be cut during the most beautiful lunch hour. I am having soup, but it feels like I’m constantly swallowing larger-than-life meatballs. The frigging noise. Sounds like they’re tearing down the building across the street. Oh, no, wait,  it’s just the lawn-mower!

You’re trying to have a pleasant healthy stroll with your children for the first time in weeks, or play nicely outside to give your skin the chance to remember what it was created for, and the garden crew from hell arrives. Every square meter of hedge has to be trimmed with engines that could easily propel a Boeing 747, patches of grass no larger than your comforter are being run over by lawn-mowers the size of a small tractor. The louder the better. Oh, and let’s not forget the futility of all futilities: the leaf-blower. I just love that machine. Good results, too, last for about 3 minutes, until the next gust of wind. But, it’s probably procedure. No way around it. No way. I used to think the Germans work so hard because there’s nothing else fun to do, with it raining the whole time and all. But now it appears they can’t enjoy a sunny day either. Duty calls.  If tomorrow were the end of the world, most of the Germans would be toiling fervently away to leave everything preppy behind them. And it takes heavy machinery. A man’s job, you see, is to let engines work for him.

Has anyone even heard of good old sweeping anymore? I am pretty sure I can handle a broom faster than that guy pulls the cable on his leaf-blower.  And ride one, too! 😉

PS. I tip my hat to the Ukrainian construction worker who still has time to bawl Italian operas up high on my neighbor’s roof. At least he is still taking it slowly and enjoying himself.

La muncă, oameni!

Standard

Ca să continuăm țanțoș în vena post-ului anterior, iată cum ni se conturează convingerea că un singur lucru e inepuizabil pe lumea asta, și ăla e prostia.

O prietenă aflată în căutare de joburi îmi furnizează mai multe exemple de sorginte corporatistă: de la secretara căreia i se cer toate aptitudinile din lume, avertizată că e vorba de foarte mult stres, situații critice și responsabilitate în gestionarea agendei managerului, numai pentru a fi momită la sfârșit cu “job ușor, se lucrează de acasă, se oferă laptop și mașină de serviciu”, până la jobul din financiar care acceptă numai candidați cu profilul completat în proporție de FIX 60%….

Dar preferatul meu din toate timpurile este anunțul care la cerințele postului afișează un singur lucru: OM 🙂

Chestia asta se cere interpretată. Și anume, hm, din mai multe unghiuri, hm, cum ar veni.

Varianta 1. Tot e bine că nu ne concurează pe joburi și câinii, pisicile, cimpanzeii sau alte mamifere. Înțeleg că delfinii ar fi foarte inteligenți. Doar că, na, când sunt frustrați sexual tind să se sinucidă (ca mulți dintre noi, de altfel), și oricum, un acvariu de dimensiunile potrivite ar fi o investiție prea mare pentru companie. Deci mai bine om.

Varianta 2. Este vorba despre un job de nivel foarte înalt. Cerința este severă. În fond, puțini mai sunt cu adevărat oameni în jungla de azi. Nu mi-e clar dacă jobul specifica vreo vârstă, măcar. Dacă nu, ar putea lejer aplica fiică-mea. Încă nu umblă și nu vorbește, dar e bună de șefă.

Varianta 3.  Angajatorul folosește de fapt un acronim secret, cunoscut doar celor din Mensa sau de pe alte planete. O incantație. O mantră. Sau or fi inițialele de la Oboseală Multă…

Varianta 4. Anunțul a fost pus de cel mai mare dușman al bietului responsabil de resurse umane. Câte CV-uri o fi primit? Le mai sortează și astăzi dacă nu și-o fi dat între timp demisia pe motive de epuizare nervoasă.

La muncă, oameni!