Tag Archives: funny

Pastila de râs

Standard

Fiică-mea are puţin peste 3 ani. Concepţia ei despre obiectele care formează realitatea înconjurătoare se centrează pe temele: “Cine l-a cumpărat?” “Cât costă?” “Vreau şi eu”.

Vede un ditai microbuzul pe stradă: “Vreau şi eu aşa o maşină. Cât costăăă?”

Îi dau o felie de pizza: “E bună. Cine a cumpărat? Cât costăăă?”

Azi tocmai ieşeam cu ea de la grădiniţă când clopotele bisericii de lângă au început să bată de oră fixă.

Ea, de colo, cu un gest atotstăpânitor: “Mama, vreau şi eu aşa o casă.”

Eu, încercând o explicaţie: “Asta nu e casă, e biserică.”

Ea, neintimidată: “Vreau şi eu aşa o biserică.”

Eu: “Şi ce să faci cu ea?”

După un moment de gândire, ea, orgasmată: “Să fac DING-DONG!”

🙂

Advertisements

Pilula de râs

Standard

Dovada de netăgăduit a faptului că plutocraţia viitorului nu mai cunoaşte loialităţi naţionale.

Eu, către fiică-mea (3 ani) născută şi crescută în Germania:
“Tu ce eşti, româncă sau nemţoaică?”

Ea, chibzuind:
“Emmmm…. Prinţesă!”

Eu, intrigată:
“Serios? Şi cine e prinţul tău?”

Ea, fără ezitare:
“Tata!”

Poftim cultură.

A few things that get on my nerves

Standard

1. Excessive proliferation of technology.

Do you know that old engineer joke? 😉 What do engineers and dogs have in common? They both have intelligent eyes but can’t express themselves… And what’s more, they’re trying to change the whole world in their image. Applications, gadgets, the “Internet of things”, remotely operated toilet paper rolls…

They simply can’t rein themselves in. They simply won’t give up until they make every single human on the planet (including themselves) superfluous.

They should have stopped after the fridge and the washing machine.

2. What is the deal with this inflation of titles and positions?

Heck, everybody’s a CEO of some kind, everybody’s a specialist, an expert, a consultant. Every shitty job has a pompous title these days. The housewife selling insurance policies is a “Financial Consultant”, the student bringing coffee and operating the Xerox machine in an advertising agency is some kind of a “Junior Support Officer”, somebody writing content for the website is “Online Business Development Manager”.

How do simple shop assistants even get out of the house anymore without feeling embarrassed? Or cashiers? Or drivers? Don’t they want to be called “Chief Combustion Officer” or something? Or at least “Mechanical Motion Responsible”? What about plumbers and constructions workers? They sure got the short end of the stick.

I look forward to the days when the baker will be called “Senior Dough-Kneading Specialist”, the hairdresser will become “Chief Hair Officer” and the toddler will be “Junior Fart Dispenser and Dictator-in-Chief of the Stuffed Animals”… Gee!

Pilula de râs – despre cârnaciorul fermecat şi alte bazaconii…

Standard

Somnul. Acest tărâm magic…  rezervat, evident, numai copiilor, că noi părinţii mai rar avem parte de el. 🙂 Câte ritualuri nu se leagă de chinul ăsta de toate zilele, cât nu te strofoci în crize de nervi cu tremurături ca să poţi în sfârşit să-ţi admiri odraslele pufăind liniştit şi să zici: “Doamne, ce frumoşi sunt… când dorm!”

Băiţe, rugăciuni, poveşti, cântece de adormit copiii (la propriu), în fine, să nu intrăm în detalii.

Cel mai interesant e cum evoluează toată treaba asta cu dormitul. Când era mic şi nu-i trecuse încă prin cap ca întunericul ar putea fi populat cu monştri (dormea singur şi nu se uita la desene), fiul meu ţinea morţiş să-l închid bine în cameră:

“Mami, închide uşa ca să nu iasă Moş Ene!”, zbiera în urma mea dacă eram neglijentă.

Şi acuma zbiară, numai că în sens invers, şi anume: “Mami, lasă uşa deschisă să intre puţină lumină!” (asta după cerşelile de “mă ţii la cuib? că mi-e frică să adorm singur”).

Bun, să lăsăm asta, pariez că trepidaţi să aflaţi care-i treaba cu cârnăciorul. (Şi pariez că, în funcţie de foame, sex şi stare psihică generală v-a şi luat-o imaginaţia razna.) Nu vă pripiţi.

Cum să vă povestesc eu, aşa, să fie mai palpitant… Fiecare cu ce-l doare. Fie-mea cea mică e o tipă cu un deosebit simţ practic. I-am cumpărat într-o zi o revistă din acelea Bussi Bär cu jucărele înăuntru, şi ce să vezi, conţinea o presupusă baghetă magică luminiscentă (dacă-i puneai baterii). “Zauber” în sus, “zauber” în jos (magic, adicătelea), atât a priceput şi ea biata de la frate-su. Dar mai mult? Ce-i cu bastonul ăla dubaş şi rotunjit la capete? Ce să fie, ce să fie – sătulă de incertitudine (dar nu şi de carne, după cum se vede) l-a botezat ea fără ezitare: “Zauber…wurst”. Adică tocmai “cârnăcior fermecat”. Fetei îi aducea a crenvurşti şi basta. Unde dai şi unde crapă.

Asta aşa, pe tiparul moştenit de la frate-su: “şi vreau lapte pentu să-mi chească oasele, să mă fac mare ca tata şi să mă pot să mă suu în copac… să stau acolo ca o maimuţă…”

Copiii şi simţul lor neiertător de observaţie. Gata, vă las, că se trezesc din somn. 😉

Cunoaşteţi fenomenul?

Standard

Se cheamă “Trotzphase” – adică ăia doi-trei ani din viaţă când ego-ul copilului tău de grădiniţă e numai de vreo 740 de ori mai mare decât volumul fizic al fiinţuţei lui, şi evident, invers proporţional cu capacitatea de a se încheia la pantofi. Când îl ia pe NU în braţe şi se ataşează de el mai ceva ca de muţunacii din pat. Când ţi s-a impregnat pe faţă aerul de o falcă în cer şi una în pământ şi singura căutătură cu care-l mai alternezi e cea de resemnare oarbă cu pasul târşâit. Când ştie deja toată lumea din cartier că eşti la un pas de ţicneală şi se feresc, aşa, cu un mic recul, când vorbesc cu tine…

La fiu-miu a durat 3 ani, cum mi-a zis şi doctoriţa. Cică prima adolescenţă la băieţi e între 2 şi 5 ani. Cred sincer că, dac-ar fi putut, s-ar fi mutat la casa lui. Cred că asta îl şi frustra, de altfel, cel mai tare. Că nu putea. Adică, în mintea lui era Spider Man, da-n viaţa reală nu reuşea să treacă de nivelul Peter Parker înainte de experiment (şi, fiindcă nu reuşea să lanseze pânze de păianjen, lansa răcnete). Acuma el e la şcoală şi i-a trecut, iar la fiică-mea, Cerul fie lăudat, nu s-a manifestat niciodată aşa de groaznic… Mă rog, cu excepţia momentelor când e flămândă sau nedormită (sau, păzea, amândouă!). Atunci brusc, gracila vevericiune cu ochişori tandri şi degeţele delicate se dă de trei ori peste bombeu şi face o mutaţie din asta de-ţi pică plombele de spaimă şi ai impresia că şi-au făcut cuib în ea scorpia şi ghionoaia şi fac menage a trois împreună cu zmeul.

Ca de exemplu astăzi. Noi (eu, fiu-miu şi fiică-mea) toţi trei bolnavi, praştie după o gripă încasată săptămâna trecută. Venim de la şcoală, respectiv grădiniţă către casă. Într-o primă fază, fiică-mea se înfige-ntr-un gard. Se rostogoleşte afară, pică-n fund, se împrăştie pe trotuar dar e victorioasă: a reuşit să smulgă o bâtă din gardul viu. (Dacă nu ştiaţi, are obsesia beţelor, bâtelor, boatelor şi crengilor de tot felul – mâna princiară cere sceptru). Noi, dârdâind, grăbiţi spre casă. Ea, încântată, unde nu-ncepe a râma admirativ cu beţigaşul într-o succesiune de flegme pe asfalt (că sunt şi aici flegme, nu vă temeţi. Homo balcanicus e nomad, emigrează.)

Într-o pasă de totală lipsă de inspiraţiune – ca să nu mai menţionez lipsa de empatie şi subtilitate – mi se întoarce stomacul pe dos, îi smulg aproape instinctiv băţul şi-l arunc, explicându-i că-i mult prea greţos. Mă rog, încercând să-i explic, de fapt. Că la decibelii care s-au declanşat cvasiinstantaneu, mă îndoiesc că a mai auzit ceva.

Păcatele mele, ce-am dezlănţuit, cred că o să ne aducă deportarea. Ajunge să spun că două şosele şi câteva sute de metri mai încolo ea încă vroia să se răşchire pe drum ca să se-ntoarcă să-şi ia greţoşenia de băţ. Reverberau clădirile de ecoul zbieretelor noastre. Fiu-miu s-a gândit că era timpul să-mi povestească şi el, taman atunci, tot programul zilei de şcoală, încercând s-o acopere pe soru-sa. Timpanul meu dacă nu s-a perforat de la otită, sigur e găurit acuma; moţul căciulii îmi flutura turbat peste ochii bulbucaţi; hainele mi se udaseră până la al treilea strat tot opintindu-mă s-o car şi să-i aplic fularul peste amigdalele abia oblojite, şi mare mirare mi-a fost că n-am făcut-o lasou. Bătrâne ieşite cu gunoiul la reciclat îmi aruncau priviri – tăioase mie, miloase copilei – iar eu mă întrebam sincer de ce eu nu primesc salariu pentru aşa ceva ;-).

La un moment dat, însă, o mânuţă mică, masculină, mi se plimbă pe spate şi-l aud pe proaspătul şcoler cu glas stins: “Ach, arme Mama!…” 🙂

That just made my day.

Pilula de râs – D’ale iubirii, frate!

Standard

Sau despre cum a ajuns germana în familia noastră “the language of love…”

Asta mică a noastră, găluşca de doi ani, e mult mai lipicioasă decât frate-su. Drept pentru care mă mai alint şi io din când în când şi o întreb: “Mă iubeşti?”. Iar ea, cu vociţa ei de Donald Duck când îl enervează ăia trei nepoţi ai lui (ştiţi voi), măcăne tandru: “Daa”.

“Cât mă iubeşti?” Ea, de colo, “Treeei.” “Numa trei?…” “Bine, doi.”

Văzând eu că n-am cu cine, o tai din ce în ce mai des pe germană. For some reason, acolo are tendinţa să răspundă “Sieben (7)”. Şi, să fim cinstiţi, şapte e totuşi muuuult mai bine decât trei.  🙂

În altă ordine de idei, acum câteva luni, când încă nu intrase la şcoală, ăsta mare vine într-o zi acasă de la grădi zdrobit nevoie mare. Nimic nu i-i bine, tot numai un pachet de nervi şi ţâfnă. Dau eu cu întrebatul, scotocesc finuţ, “Da ce e, s-a întâmplat ceva azi? Eşti bolnav, eşti obosit?” Numai NU şi îmbufnare. La ceas de seară, după ce ne făcusem abluţiunile şi tocmai parcurgeam ritualul de culcare, unde nu se cuibăreşte odată la mine în braţe şi începe să îmi zică, printre lacrimi şi sughiţuri, că astăzi prietenul lui, M., nu l-a lăsat să se joace cu Lucia – şi… Lucia e “schön”.

Hait!, îmi zic. Cam “früh” pentru chestii din astea. Eu, total nepregătită.

“Păi şi?”

“Păi nu mă lasă să stau lângă Lucia şi n-o lasă să se joace cu mineee… (sniff, sniff)”.

“Auzi, tu spune-i că fata tre să ia singură decizia cu cine se joacă, că doar nu-i proprietatea lui…”

“Mdaaa.”

“Da lasă că tu oricum o ai pe Emilia. Poate e gelos şi el, vrea să aibă şi el o prietenă,” dau eu să îndulcesc pilula.

“Mmmmm.” (neconvins)

“Da, apropos, chiar, n-o mai iubeşti pe Emilia?”

“Ba daaaa…” (el, ciufut, de parcă: ce legătură are?)

“Păi nu poţi să o ai şi pe Emilia şi pe Lucia.”

Citesc în ochii lui şocul. Globii oculari i se dilată până devin exoftalmici, buza de jos se strânge, bărbia începe să-i tremure, şi…

“ABER ICH KANN DOCH ZWEI AUF EINMAL LIEBEEEEEEN !!!” (sniff, sniff, sniff).  (DAR EU POT SĂ IUBESC DOUĂ DEODATĂĂĂĂ… ăăăăăhăăăhăăăăă!!! – n. trad.)

Şi dă-i şi udă perna şi mâneca mea cu lacrimi sincere de crocodil.

De atunci, trebuie să recunosc, mi-am revizuit părerea despre bărbaţi. Domle, ei pot. Până acuma mă gândeam că dacă mă înşeală soţul, măcar să nu însemne nimica. Acum mă gândesc că dacă mă înşeală, barem să fie din focul unei atât de pure duble iubiri… 😉

PS: menţionez însă că micul bigam e foarte gelos dacă eu mă pup cu altul (a se citi cu taică-su). Într-una din zile am să mă revolt: ei drăcie, ŞI EU POT!!! 🙂

Pastila de râs

Standard

Preferinţele fiului meu în materie de “ce vreau să mă fac când o să fiu mare” la 4 ani jumate:

  1. „Om de făcut curăţenie”
  2. „Tăietor.” Ahaa, tăietor de lemne (eu). “Nuuu, tăietor de copaci” (el).
  3. „Tăietor de frunze”. (Eu, în hohote: “Tăietor de frunze la câini! Frumos…” El, sobru: „Nu, tăietor de frunze mari.” Păi şi care ar fi utilitatea chestiei ăsteia? „Ca să faci din frunzele mari frunze mici.” (evident, nu?))
  4. Mami, de fapt am glumit. Când o să fiu mare vreau să mă fac nimic.

🙂 🙂 🙂

Între timp a crescut şi acuma are gusturi mai mainstream. Vrea să se facă Spiderman.

Voi ce vroiaţi să vă faceţi când eraţi mici? Eu ţin minte că vroiam să mă fac… pensionară. Mi se părea total mişto “meseria” lu bunică-mea.

Pilula de râs

Standard

Din ciclul “gura copiilor adevăr grăieşte” (iar ochiul vede doar ce vrea el):

1.”Ştii tu mama pentru ce ne trebe ochi?  Ca să vedem.  Albinele, sau elefanţii, sau Minimax-ul.”

2. El:  “Ce mă gâdilă aici în ochi?” (frecându-se de somn)

Eu: “O fi o geană…”

El (sfătos): “Cred că-i moş Ene.”

🙂 🙂 🙂

Have a nice weekend!

My Dad’s gone digital

Standard

How the technology we take for granted can leave our parents clueless.

It was always a mystery to me how my Dad managed to be the CEO of a  large construction company right up to the turn of the 21st century while being completely computer-illiterate. Don’t get me wrong, he wasn’t just impartial to computers or indifferent to their “charms”.  He had an outright aversion to the stuff.

Truth be told, he did buy me a computer when I turned 21. He brought in his chief IT consultant and installed in my room this new and expensive PC which, besides being the devil’s contraption, also took up a hell of a lot of space. (We used to live in this communist-era apartment building and my room was a meager 10 square meters. But at least it was square, you know what I mean? I had friends whose rooms were downright trapezoidal…) Anyway, I was a real poet at the time and swore to myself I would never end up writing on that thing, that profane, inhuman device, where words became numbers. (Fast-forward to 2013… and boy, did I betray my own ideals!) But even though that computer has been there, in my room, for like 15 years, my father has never touched it. Until recently.

What’s happened? He’s retired, that’s what’s happened. Not only that, but he has an enlarged prostate, and he likes to make himself crazy reading apocalyptic scenarios on the web, which invariably end with the word “cancer”. He still adheres to the no-emails policy, and, until recently, he had my mother look up pages for him. But he is definitely branching out into new areas and conquering territory. Last evening, his car fan broke down, so now he’s frantic to get his hands on a new one, and he’s heard there are some to be found on the Internet.

My dad entering the age of pixels

My dad entering the age of pixels

So this 63-year-old tough guy with an incredibly well-rounded classical education, who knows all of Verdi’s operas by heart and who read the entire European canon of literature in his teenage years, calls me up to get instructions on how to “ask” Google for the object of his desire. This old-school connoisseur of communication etiquette and himself a writer of finesse then asks the sweetest, most genuine question any pair of postmodern ears has heard in a decade:

“… So, when I type my search, DO I ALSO HAVE TO PUT A QUESTION MARK?”

🙂