Tag Archives: germania

Munich sights – Panoramas IMPARK Festival

Standard

DSC_0268

 

DSC_0305

 

DSC_0309

 

DSC_0363

 

DSC_0369

 

Copyright: Andreea Sepi 2014.

Advertisements

Hai să îmbrăţişăm un copac… şi să ne ciuntim umblătoarele

Standard

“Serbare” de sfârşit de an şcolar la grădiniţă, pe stil german.

Ne-au încolonat pe toţi şi ne-au târât pe picioare până într-o pădure de aici din Munchen, unde, printre cioturi şi licheni ne-am întins păturicile şi am mâncat fiecare din taşca proprie. În inima codrului, unde nici soarele nu lumina şi nici pădurarii nu trecuseră să strângă trunchiurile căzute alandala, copiii au adunat conuri şi muşchi pe care le-au lipit demonstrativ pe 3 panouri mari, albe, ce vor fi expuse pe holul grădiniţei ca dovadă perenă a faptului că gena teutonă îmbrăţişătoare de copaci apă nu se face.

O serbare udată cu sângele a cel puţin 4 dintre ei şi cu diverse metatarsiene învineţite.

Atenţie, biciclişti!

Standard

Nemţii au adoptat zilele trecute o lege mai aspră împotriva biciclismului iresponsabil. Na, în sfârşit! Să fie primit! Nu vă temeţi, Germania continuă să rămână raiul pe două roţi care era, numai că din religie, chestia asta cu ciclatul  începuse să devină fanatism sălbatic; tot mai mulţi nemţi se comportă ca un fel de Rambo călare, secerând în stânga şi în dreapta, că ei vezi colo, sunt biciclişti, şi prin urmare un soi de ecologişti sportivi superiori prostului de rând.

2500 de accidente de bicicletă pe vară a numărat numai poliţia muncheneză, din care 10 la sută cât pe ce să se gate cu moarte de om, şi mai bine de jumate cauzate de bicicliştii înşişi. Ba tipii mai şi fug de la locul faptei, se ceartă, dau cu picioarele în oamenii legii. Asta se întâmplă când ridici o categorie umană chiar şi numai uşurel deasupra alteia. Orice urmă de compasiune şi grijă pentru ceilalţi dispare. Se simt la adăpost.

Ieri un exponat din ăsta mi-a călcat copilul în faţă la supermarket. Copilul ieşise din maşină şi fiindcă nu putea să rămână pe şosea printre maşini, l-am trimis pe trotuar. Lume ca la alimentara; intrau, ieşeau, nu era el chiar singur pe acolo. Dar ceilalţi erau adulţi şi ştiau de frică. El săracu, mai naiv. După zăpezile care au fost şi pietrişul risipit peste tot, şi dacă ar fi ştiut diferenţa dintre trotuar şi pista de biciclişti, cu greu ar fi putut-o observa.  Până m-am întors 5 secunde să o scot pe soră-sa din scăunel, aud vociferări, fiu-miu pe jos şi urlete. Scrâşnituri de frână n-am auzit.

Am auzit în schimb reproşul tembelului ăluia (că oricât aş căuta eufemisme, nu am chef să le mai găsesc) cum că fiu-miu e de vină, că se învârtea pe pista lui de biciclişti. Şi el pe pista lui are prioritate absolută, sau cum. Deşi căscat şi neatent, copilul are doar 5 ani, iar tu precis l-ai văzut dinainte. Dar n-ai frânat la timp. De ce? Pentru că tu ai dreptate. Pentru că ai plecat de la premisa că, cu dreptatea în mână, te poţi duce până în pânzele albe chiar dacă treci la propriu peste alţi oameni. Tot restul prostimii trebuie să se sesizeze şi să-ţi elibereze drumul şi tu nu ai obligaţia de a pedala preventiv. Poate îmi împrumută cineva un elicopter ca să ajung în magazin fără să îţi intersectez preţioasa pistă.

Martorii accidentului îl apostrofau la fel de tare ca mine şi mi-au confirmat că venise în super trombă, deşi se vedea de la o poştă că va ajunge prin faţa unui magazin unde oameni cu sacoşe se învârt de colo colo, mai puţin dispuşi să sară în şanţ fiindcă trece el. Acelaşi specimen precis are pretenţii de protecţie absolută din partea şoferilor. Păi de ce tată? Cum ar fi să îţi aplic acelaşi raţionament când te întâlnesc pe şosea? Cum ar fi să te împing jos de pe bicicletă când eşti tu, ilegal, pe trotuar? La asta am ajuns? Dog-eat-dog world?…

Sincer, m-am cam săturat. M-am săturat să protejez vară-iarnă biciclişti care nu dau doi bani pe mine ca pieton.  Dacă umblu cu maşina nu e pentru că vreau, ci pentru că trebe. Am de cărat copii adesea bolnavi, cumpărături, bagaje; am de ajuns rapid dintr-un loc într-altul. Fie ploaie, lapoviţă, polei sau ceaţă, ăştia pedalează ca posedaţi chiar şi la minus grade. Eşti în cutia ta de tablă, cu geamurile aburite, cu gheaţă pe parbriz sau cu ştergătoarele abia făcând faţă ploii şi trebe la fiecare intersecţie să frânezi, să te uiţi peste umărul drept şi să dai prioritate bicicliştilor. Trebuie să faci asta cu sfinţenie. Dacă atingi vreunul, îl plăteşti de bun. În tot timpul ăsta, lor nu le pasă  nici măcar de propria siguranţă (vâjâie ca vântul prin intersecţii fără vreo strângere de inimă), dar mai de siguranţa altora mai mici şi mai vulnerabili ca ei.

Nu m-aş fi enervat atât de tare dacă aş fi văzut pe faţa tipului (părea educat, 45 de ani, dotat cu cască şi tot echipamentul) măcar o urmă de sentiment uman. De genul, “vai, îmi pare rău, e ok copilul? Îmi cer scuze, dar ştiţi, mi-a ieşit în drum.” Aiurea, nimic de genul ăsta. Mai degrabă, “îţi trag un ghidon în gură şi după aia îţi mai dau şi cu regula în cap”.

Ce e mai important? Să faci bine unui om sau să te prevalezi de o literă seacă? Nu poţi pur şi simplu să desenezi o dungă pe asfalt şi să zici că dincolo de dunga aia e impunitatea. Dincolo de dunga aia nu mai trebuie să îţi pese, nu mai ai răspundere faţă de semeni.

Dar ce mă aştept de la o societate care de 200 de ani nu mai cunoaşte decât self-interest-ul…