Tag Archives: Hristos

Scrisoare către Biserica mea

Standard

Simt cum alunec. Simt cum mă pierd: tot mai adesea pe margini, tot mai adesea departe.

Simt cum mă smintește fiecare creștet de femeie încovoiat și îmbrobodit, de parcă demnitatea luminoasă a făpturii umane, suficient de bună ca Dumnezeu să coboare în ea, e o vinovăție perpetuă ce trebuie mereu împilată și pironită cu ochii în pământul în care oricum se va întoarce-n curând. De parcă filamente de divinitate nu s-ar extinde în tot și în toate, chiar și în ADN-ul firului de păr. De parcă cerul n-ar fi sus.

Simt că nu mă mai regăsesc. Simt că nu mai zbor – și în același timp sunt sigură, atât de sigură, că am în mine identitate de făptură cu aripi.

Datoria ucide dragostea. Vinovăția chinuie, cocoșează și zăgăzuiește.

Rigoarea cultului, corectitudinea ritualistică, ordinea – toate bune și utile și necesare, dar cum rămâne cu iubirea? Nu riscăm să pierdem, sub formalism încăpățânat, tocmai esențele – tocmai acea înțelepciune caldă, frumoasă, eliberatoare și ziditoare de suflet?

Dragă Biserică,

Oare iubirea înseamnă monolog?

Oare înseamnă să mă reduci și tu la un rol standard, să-mi spui mereu că știi mai bine decât mine cine sunt și cum să înțeleg viața, că nu pot gândi cu capul și cu inima proprii? Nu mă strivește destul lumea? Sigur că voi greși. Sigur că trebuie să mă îndrumi. Dar nu mă goli și tu de varietatea de daruri care palpită în mine, ca om real și ca femeie.

Nu mă fă să mă gândesc la ce port între picioare în momentul în care intru în biserică și trebuie să mă așez în sertărașul pe care mi l-ai decis, la stânga (cu toate conotațiile biblice negative ale unei asemenea împărțiri). Când vin să mă rog, să mă întâlnesc cu Dumnezeu, eu mă simt pur și simplu persoană – persoană lăuntrică, persoană umană – ca tine, drag cleric, ca oricare alții. Nici prin cap nu-mi trece diferența de gen. Sexul nu mi l-am generat singură, nu mi l-am ales eu, nu e nici merit și nici pedeapsă, prin urmare o segregare pe acest criteriu îmi apare arbitrară și îmi aduce aminte (respectând proporțiile, desigur) de triajele de la Auschwitz. Căci orice diferențiere pe criterii arbitrare nu este decât începutul unei lungi și crunte discriminări. De ce trebuie rupte familiile în două? Unde e armonia în asta?

Când îmi spui că m-am născut cu o singură menire anume, când îmi spui că mi se potrivește o singură modalitate de a crea sau un singur model, e ca și cum mi-ai desena perimetre în nisip din care n-am voie să ies. Apoi îmi zici că asta e libertatea adevărată care dă sens vieții, și că pentru protecția mea o faci. Poziția veterotestamentară a femeii era însă și rezultatul nemijlocit al unui anumit context istoric, socio-economic, politic și tehnologic. Astăzi, oamenii nu mai sunt dependenți de pământ, de plug, de păstoritul animalelor ori de forța brațelor; își câștigă existența cu mintea lor. Inclusiv femeile. Astăzi, anumite procese fiziologice feminine nu mai reprezintă condamnări la izolare, murdărie și inactivitate. Astăzi, interacțiunile dintre oameni se modelează pe structuri democratice, incluzive, participative și cu ierarhii considerabil mai plate. Dumnezeu însuși a coborât din cer pe pământ. Vârsta umanității e alta.

Când îmi zici apoi, scurt și fără dileme, (prin vocea unui preot autor la un ziar de circulație națională) că „practic, Adam este raționalul, iar femeia reprezintă afectivitatea”, mă frapează din nou tușele grosolane ale demarcajului. Oare realizările spiritului și ale intelectului sunt sortite doar bărbaților? Nu se îngemănează oare rațiunea, afectivitatea și voința în toate ființele umane? Dacă sunt cerebrală sunt oare defectă? Nu pot să am și rațiune și profunzimea cutremurătoare a trăirii emoționale? Eu cred că da. Știu că da. Oricum nu suntem nici unii nici alții nici pe departe atât de raționali cum ne-ar plăcea să credem (cercetările psihologiei sociale, cele referitoare la tipurile și incidența erorilor de raționament, etc. sunt astăzi la îndemâna oricui).  Și apoi, între noi fie vorba: Adam – raționalul? Adam, care, în loc de argumentație solidă împotriva ispitei și a ispititorului, se lasă păcălit, se ascunde cu lașitate și aruncă apoi vina, dintr-o suflare, și pe femeie și pe Creator?…

Nu vreau să smintesc pe nimeni. Nu știu dacă sunt, neapărat, o feministă. Nu cred că trebuie să fim cu toții identici, nici nu îmi plac femeile arogante, revanșarde sau agresive. Îmi plac însă cele inteligente, subtile, bogate sufletește, dârze. Verticale. Care pot și iubi, și accepta cuviincios, dar și lupta pentru o idee.

Sunt doar o persoană care vrea să iubească și să fie iubită, care vrea să înțeleagă; o persoană care a gustat din satisfacția, din libertatea și din pacea de a putea trăi și crea fără etichete. Se întâmpla tot în Biserica Ortodoxă, acum mulți ani, când am intrat în ea, după Revoluție – pe când era bucuroasă să primească suflete sincere fără a ridica gărdulețe și pe când libertatea harului nu se cochilizase încă.

Dragă Biserică,

Te rog nu îmi găsi vină în complexitate doar pentru că am îndoieli, pentru că ies din partitura alocată de alții care n-au trăit nicio clipă în pielea mea, pentru că îndrăznesc să întreb. Răspunde-mi. Maria a îndrăznit să întrebe îngerul. Samarineanca a îndrăznit să îl ia la întrebări pe Hristos. Care nu s-a înțepoșat tot că el e bărbat, ba în plus și Dumnezeu. N-a certat-o pe bolnava care s-a atins de el în ascuns. Hristos nu trebuie apărat de cei care îl caută.

Iartă-mă, dar nu vreau să mă raportez la Dumnezeu printr-un respect țeapăn, rece și anxios, înrădăcinat în teamă și datorie. Nu mai vreau liste de păcate. Mă înspăimântă pur și simplu unele îndrumare de spovedanie primite de copii. Dacă le-aș fi primit la vârsta lor, sigur n-aș mai fi azi în biserică. Nu mai vreau tenebre și întuneric.

Vreau uluirea iubirii, căldura și dulceața harului. Vreau să-I cad în genunchi de încântare!…

Desigur, virtutea are nevoie de exercițiu, de metodă, iar metoda de reguli. Câte sunt însă cu adevărat roditoare? Câte sunt „porunci ale oamenilor”? Numai să nu ajungem să ne sufocăm în ele…

Dacă îmi spui „trebuie”, m-ai pierdut. Prea mulți mi-au spus în viață „trebuie” și” i-am crezut și am sfârșit luată de fraieră. Nu vreau să mă obligi, vreau să mă câștigi.

Dacă îmi spui „trebuie”, mă voi conforma. Dar, încetul cu încetul, mă voi umple de amărăciune, iar apoi de acreală. Simt că va naște în mine o violență. Pentru că nu m-ai lăsat, nici tu, să-ți arăt preaplinul de iubire care poate curge de bunăvoie din mine. Pentru că n-ai crezut că din libertatea mea poate ieși ceva bun, bun și autentic. Pentru că „trebuie” înseamnă să-mi intri cu forcepsul în suflet să-mi smulgi binele și harul. Pentru că n-ai crezut că eu, omul, pot fi iubire.

Pentru că îmi pui mereu în față un „ought self” în care nu mă regăsesc și cu care nu pot rezona deși vreau, deși caut. Iar faptul că mă revolt înseamnă că încă îmi pasă, că încă mai caut. Adevărul. Iubirea.

Dragă Biserică,

Iubirea. Cum rămâne cu iubirea? „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).  Iubirea care nu mai are nevoie de supunere pentru că generează dăruire de bună voie. Nu, nu ești „thought police”. Ești mireasa lui Hristos. Nu poți decât seduce gândul. Nu poți cuceri omul decât prin iubire. Prin morala celui care nu mai vrea să facă răul pentru că răul îl face nefericit, îl rupe de har, îl desparte de propria-i demnitate și îl lipsește de beatitudinea verticală.

Orice altceva e masochism. Masochism mascat ca „slavă adusă lui Dumnezeu”. Dumnezeu e necuprins de ziduri. Zidurile sunt importante ca să apere oamenii, să-i aducă laolaltă, să creeze comuniune și loc de înălțare. Zidurile, într-adevăr, dăinuie. Dar singura șansă de manifestare a lui Dumnezeu în lume nu e prin ziduri, e prin oameni.

Singurul mod de a-l îmbrățișa pe Dumnezeu – și,  să fim sinceri, de asta avem cel mai mult nevoie astăzi – este să îmbrățișăm un om în care Dumnezeu trăiește. Cald și blând și neîncruntat și fără un deget mereu asmuțit pentru încălcarea uneia sau a alteia dintre forme. Formele ne despart. Fondul ne unește.

Unde se regăsește Hristos, unde e însăși umanitatea noastră în suficiența rigoristă a scufundării – hotărâte, triple! – a unui nou născut până la creștet sub apă, fără un gând cald de grijă față de darul atât de improbabil al vieții, față de chinul făuririi ei? Fără o sensibilitate aparte față de prunc ori față de mama ce l-a co-creat, crescându-l vreme de nouă luni în trupul ei – plin de speranțe, de deformări și de temeri; care i-a dat sângele și laptele ei, nopțile și durerile ei?!

Unde rămâne Hristos când moartea inutilă a unui nevinovat nu ne mai „intimidează“? Când un înalt prelat distribuie, pe grupul de WhatsApp pe care îl patronează, o „glumă“ despre bătutul femeilor ca pe șnițele – care lui i se pare nostimă? Cazuri rare, veți spune. Rare, dar care se înmulțesc. Desigur, simple „scăpări“, „derapaje“, nu? Doar ale noastre sunt „păcate“…    

Eu, totuși, pe Hristos, unde-L mai regăsesc deplin? În amintire? În imaginație? Doar la Eliade, în volumul II al Istoriei credințelor și ideilor religioase?…

Biserica mea,

Ce se întâmplă cu tine?

Când o să fim și prieteni, nu doar robi? Când o să fim persoane, nu doar „turmă”? E oare Dumnezeu despot încrâncenat? Dar dacă vrea parteneri cu care să reînnoiască lumea? Când o să ne asumăm iubirea deplin, matur, lăuntric, nu doar prin plecăciune programatică, segregare și vinovăție?

Nu mă pot manifesta printr-o evlavie docilă și slugarnică, mereu târâtă în genunchi. Îmi pare rău. Nu mai pot oferi așa ceva. Veți zice că-i mândrie. Poate. Dar poate e doar sinceritate. De ce să ne fie mereu atât de rușine că suntem oameni? Că suntem făpturi construite fiziologic din materie (ea însăși creație a lui Dumnezeu), dotate cu rațiune și  îmbibate de suflul direct al divinității? Că suntem copii ai lui Dumnezeu? Dacă ne-am gândi mai mult la asta, poate am păcătui mai puțin. Căci da, noblesse oblige.

Așadar, iubirea. Care nu-i doar puțin șchioapă, ca toleranța, sau puțin nătângă, ca emotivitatea. Ci virtute spirituală completă, activă și transfiguratoare, care te pătrunde și te îmbracă, te încălzește și îți limpezește ochiul, îți sublimează cunoașterea, îți pune armuri când e nevoie să lupți și îți dilată bucuria și bunătatea. Iubirea, care-i sport extrem, atingere a divinității, curaj și singurul eroism rămas în care mai putem crede.

Singura care poate da sens unei generații însetate de sens.

Altfel, creștinismul nostru se stinge. Moare țeapăn și corect și fără să fi apucat să răspundă frământărilor omului actual. Rigoarea fără iubire nu va fi decât un somptuos rigor mortis.

Nu vreau ca Biserica să devină mormânt poleit al spiritului uman. Să tragă cineva clopotele, să ne cheme înapoi!

Remember Nicolae Steinhardt

Standard

Câteva gânduri, poate potrivite pentru aceste zile, readuse în memorie parţial şi de acest articol.

“Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”

“Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar  nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e – dar nu frenezie, nu ameţeală. (…) În creştinism extazul nu e niciodată tulbure. (…)”

“Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.”

“Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.”

“Creştinişmul (…) e tot un cavalerism. (…) Numai că are, în plus, şi o nobleţe super-rogatorie, a bunătăţii şi a iubirii.”

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e “curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. (…) Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul), şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). (…) Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai “tare” a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă ale lui Dale Carnegie. ” (1965)

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – Ed. Dacia, 1991.

Recalibrare

Standard

Iată darul cel mai mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, emoţia personală; ne vedem aşa cum suntem, nu cum ne plăcea a ne socoti – la fereala de orice posibilă învinuire – înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori imbecililor, răufăcătorilor şi neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează.” – Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia 1994.

Cam aşa stă treaba. Tre să accepţi că viaţa e un cadou. Care uneori poa să fie şi pacoste. Un pachet cu de toate. Nu ţi l-ai făcut tu, nu ţi l-ai ambalat tu, l-ai primit şi ăsta e el. Trebuie să-l trăieşti aşa cum e, să-l cultivi mai departe şi to make the best of it.

Cum zicea Sartre, pare-mi-se, important nu e ce face viaţa cu tine, ci ce faci tu cu ceea ce face viaţa cu tine. (“Freedom is what you do with what’s been done to you.”) Trebe să accepţi. Astăzi se consideră virtuţi numai frământările hiper-psihologizante, maximizările, autodepăşirile galopante, overachievementurile, perfecţiunea, “succesul”.

Rahat.

Una dintre cele mai mari virtuţi ale vieţii este acceptarea. Răbdarea. Ceva bun tot vine până la urmă. Fii pe fază să-l sădeşti în tine. And be kind to others. Poate de aia eşti aici. Poate un singur gest de-al tău astăzi va ajuta pe cineva peste 50 de ani. De unde poţi şti? Poate te-ai născut doar ca să porţi mai departe o genă. Sau o idee. Poate eşti doar o undă în râul ăsta al vieţii care vrea cu turbare să continue să ude pământurile.

Bea un vin bun, umblă în natură, ascultă muzică, fă dragoste din toată inima – e vorba de creat şi crescut viaţă. De asta suntem aici. Lasă sufletul să te ajungă din urmă, nu auzi că gâfâie? Reconectează-te la Alpha şi Omega. Alungă înspăimântătoarea iluzie că tot viitorul se sprijină doar pe umerii tăi, n-o mai hrăni cu patologică voluptate. “Teama e camera obscură în care se dezvoltă negativele”, zicea Papa Ioan Paul al II-lea. Spaima te scufundă ca odinioară pe Petru cel umblător pe mare.

Perfecţionism? Been there, done that… Ajunge! Abia ciobul lipsă al cubului îl face frumos, suportabil. Pentru că îl umanizează. Imperfecţiunile ne fac umani şi frumoşi, pentru că ne obligă să ne completăm reciproc, să trăim unii cu alţii, să ne împrumutăm unii din alţii, să ţâşnim suflet către suflet. Pentru că ne deschid spre căutare. Pentru că ne fac să iubim. Omul perfect n-ar avea nevoie de nimeni. Şi asta ar fi groaznic.

Hristos nu s-a suit pe cruce pentru oamenii perfecţi. S-a bătut în cuie pe lemn ca să îmbrăţişeze lumea, aşa cum e ea, cu bune şi rele. Şi să sprijine ca un Atlas cerul, să nu ne cadă mereu în cap.

(P.S. Apropos de imperialul nostru cap, care, ştiţi voi, el face, el trage, iată o listă de mici şi mari iluzii (cognitive biases) cu care defilăm vajnic prin lume şi care ne îndepărtează, şi ele, de la buna măsură: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_cognitive_biases).

De Paşti

Standard

De răstignit Îl răstignim în fiecare an. Întrebare: din Înviere, mai trăim ceva?…

„dezmembrăm Chrişti

pentru vânzare”,

se spune la tarabă

tabla e ruginită şi scârţâie

pictată frumos.

„en gros sau la bucată!”,

strigă neguţătorii de patimi

în gura mare.

„o coastă, doamnă,

un femur splendid domnule,

o alegere excelentă,

nu e zdrobit,

ar face

un minunat mâner de lux –

să vi-l lustruim pe loc,

cum vă place?”

coapsa, da…, coapsa are

cea mai mare căutare

se tranzacţionează hălci de cadavru

învierea e cu un picior în groapă

la sfârşitul zilei, colbul se aşează

pe tejghea.

doi ochi.

ochii nu s-au dat,

se învârt în găleată cu mucurile şi cu restul de

ciungă

de pe tălpi.

alene se târâie măturătorii şi învolbură jgheabul.

Tuturor, Hristos a înviat! Chiar a înviat.