Tag Archives: iubire

The Remains of The Day

Standard

timid spring.

the careless beauty of my children romping in the woods today,

sharp, colorful, against the greening gray backdrop,

gathering twigs for a “bonfire” but first washing them in the tumbles of water or

stacking them one upon another and into bridges

alongside the brook where they were leaping, looking for frogs;

huge stones splashing in that murky fluid, one foot deep, and up bursting fountains of light,

their voices rippling across the clearings,

their giggles, their eyes flickering – light, love

shooting out of them like glittering spearheads through the trees, shouting, climbing, jumping!

what sweet, suffocating melancholy; soft warm fluff settling heavy on my soul,

my soul – itself by now the peaceful glowing aftermath of a fire,

dilated and silent, with only the crackling of cooling cinder

and water trickling on nearby, my soul

suffused with nothing but

clarity

yes, the quiet serenity of the desire to embrace life, the world,

the sizzling beauty of raw earth sprouting, of budding leaves and yellow and pink flowers,

of young lives so thick with promise, of souls so nimble, of days so limpid!

my children. my gift. my promise – to them:

a love so full, so simple, so complete.

a love absolute.

don’t hold me. you’ll lull me back into nothingness.

don’t hold me…

Puericultură

Standard

Sunt curioasă: şi-ar creşte cineva copiii pe o dietă exclusivă de zahăr şi miere?

Dimineaţa – zahăr, la prânz – zahăr, seara – zahăr. E fericit – zahăr, e bolnav – zahăr, dărâmă vecinii pe scări – mai ia nişte zăhărel, scumpule!…  (Apropos, mai ţineţi minte povestea aia cu Sarea în bucate? Deşteaptă poveste.) Exact pe principiul ăsta consider că nu-i poţi creşte numai cu “iubire”. Prin care se înţelege adesea giugiuleală non-stop, idolatrizarea copilului. Asta nu înseamnă iubire. Înseamnă surescitare inutilă şi raportare nesănătoasă la situaţie. Multă lume confundă rigoarea cu răutatea şi se uită strâmb dacă eşti puţin mai sever cu copilul atunci când chiar e cazul. Care ar fi ideea? Sparge totul prin casă: “e activ, drăguţul de el, lasă-l, aşa-s copiii“. Răspunde obraznic: “ptiu pe el cât e de deştept, ha ha ha, comoară mică, ai văzut ce ţi-a zis-o?” Urlă de îţi scoate peri albi: “of, of, ce să-ţi mai dea mama?” Împrăştie toate jucăriile şi după aia îţi rupi gâtul în ele fiindcă nu are chef să le strângă cu zilele: “nu-i nimic, lasă că strânge mama, o să munceşti destul când o să fii mare; lasă, să ai tu copilărie!…

Aaaaaaarghhhh!!!!!!! 🙂

Domle, nu-s cea mai talentată mamă –  ba chiar dimpotrivă, aş zice (întrucât mă evaluez în primul rând pe mine cu severitate). Însă nici nu poţi să le iei părinţilor toate instrumentele autorităţii şi apoi să te aştepţi la generaţii pline de bun simţ.

Da, facem copii tot mai târziu, tot mai puţini şi tot mai greu, şi apoi de preţioşi ce ne devin îi ţinem pe puf de aur până-i facem dictatori. Mi se pare cumva defectă ideea că cel mai bun, cald şi afectuos mod de a te raporta la copil e printr-un soi de dulcegărie autosacrificială şi fără discernământ. Se propagă impresia că numai acel gen de trăire hormonală, umorală, e iubire. Se preferă termenul scurt, imediat. Eu gândesc că şi gândirea pe termen lung, pregătirea pentru viaţă şi pastila ocazională de “tough love” tot iubire merită să se cheme. Poate chiar mai autentică.

Cred că cei mici au muuulte alte nevoi pe lângă cea de “iubire”. Aş zice că iubirea, afecţiunea sunt fundamentale în primele 4 luni de viaţă. După care (cel târziu) începe şi altceva numit educaţie. Fă greşeala să te apuci cu educaţia abia după 1 an, şi să te ţii frate chinuri şi tortură de ambele părţi. Normal, copilul e deja conştient şi nu pricepe de ce brusc se schimbă politica.

Ca să îl parafrazez pe Achim Schad, care are şi o carte pe tema asta (Kinder brauchen mehr als LiebeCarl Auer Verlag), ca să se dezvolte ideal copiii au nevoie de claritate, limite şi consecinţe. De fapt, unul dintre cele mai dubioase lucruri pe care le poţi face ca părinte este să îl lipseşti pe copil de consecinţele faptelor sale. Se cheamă negative reinforcement. Nu învaţă nimic util din asta. Sigur că vrei să-l ajuţi, să-l salvezi, să-l protejezi. Dar atenţie să nu-l protejezi taman de înţelepciunea vieţii şi de ceea ce se cheamă “discernământ”. Să nu îl protejezi de experierea nemijlocită, de învăţămintele morale, de realizările proprii. Când faci tu totul pentru el, el cu ce se mai poate valida săracul? Nu consider că a fi mamă e un soi de concurs de popularitate, nu îmi tremură genunchii că nu mă va mai iubi copilul dacă nu îi fac fiecare moft, nu l-am făcut ca să îmi vindec complexele prin el sau să îi forţez performanţe pe gât care să mă pună pe mine într-o lumină grozavă. Mă inundă duioşia pentru puii mei, dar tot nu accept să le fiu preş necondiţionat.

Şi ca să dau exemple de alte nevoi consistente ale copiilor de care nu cred că trebuie să facem abstracţie, aş enumera:

  • nevoia de încredere şi siguranţă
  • nevoia de cunoaştere şi experiere liberă
  • nevoia de intimitate
  • nevoia de înţelegere şi respect
  • nevoia de autonomie
  • nevoia de socializare firească
  • nevoia de modele autentice
  • nevoia de consecvenţă (nu doar din gură)
  • nevoia de structură şi disciplină fără de care nimic valoros nu se atinge în viaţă.

Cred cu tărie că noi, ca părinţi (sau bunici!), nu ne putem limita la a avea un singur registru. Aşa cum nu vindeci amigdalita doar cu apă caldă la picioare, tot aşa nu poţi modela caractere doar cu adoraţie pasivă. Câţi  micuţi “inocenţi”, câţi “sufleţei” nu tiranizează familii întregi când văd că se poate? Că primesc înapoi doar admonestări formale, tandru susurate? Ajung apoi la maturitate şi devin soţi/fii/şefi/parteneri egocentrici, răsfăţaţi, care dau bir cu fugiţii şi nu sunt capabili de efort susţinut. Care caută mereu doar gratificarea imediată fără a le trece prin cap că şi alţii au drepturi şi nevoi. Arătaţi-mi mie copacul care dă rod optim fără să-i tai crengile uscate, fără să-l cureţi de dăunători.  Nu zice nimeni că asta e o cruzime faţă de copac, dimpotrivă. Chiar şi operaţiunea aceasta se poate face delicat – dar ferm.  Vrei recoltă de tomate? Trebuie mai întâi să copileşti planta. (Da, acţiunea de a rupe de la subsuoara crenguţei frunzele crescute în exces, pentru ca fructul să se poată dezvolta, se numeşte “copilit”. Oare întâmplător?…)

Mulţi au impresia că ei trebuie doar să iubească şi şcoala vieţii va face restul. Poate – dar în ce fel, cu câtă durere pentru toţi cei implicaţi? Şi oricum, e o iluzie. Pe la 21 de ani circuitele neuronale se cam “osifică”, patternurile sunt definitivate, mai greu schimbi omul după aia. Sau deloc. Micuţul “vanity project” va deveni “blocat în proiect”. Aşa că smulgeţi buruiana până-i mică şi fără prea mulţi fiori. Dacă se face tufă, tre să vii cu drujba şi doare mai tare.