Tag Archives: mama

Pilula de râs – despre cârnaciorul fermecat şi alte bazaconii…

Standard

Somnul. Acest tărâm magic…  rezervat, evident, numai copiilor, că noi părinţii mai rar avem parte de el. 🙂 Câte ritualuri nu se leagă de chinul ăsta de toate zilele, cât nu te strofoci în crize de nervi cu tremurături ca să poţi în sfârşit să-ţi admiri odraslele pufăind liniştit şi să zici: “Doamne, ce frumoşi sunt… când dorm!”

Băiţe, rugăciuni, poveşti, cântece de adormit copiii (la propriu), în fine, să nu intrăm în detalii.

Cel mai interesant e cum evoluează toată treaba asta cu dormitul. Când era mic şi nu-i trecuse încă prin cap ca întunericul ar putea fi populat cu monştri (dormea singur şi nu se uita la desene), fiul meu ţinea morţiş să-l închid bine în cameră:

“Mami, închide uşa ca să nu iasă Moş Ene!”, zbiera în urma mea dacă eram neglijentă.

Şi acuma zbiară, numai că în sens invers, şi anume: “Mami, lasă uşa deschisă să intre puţină lumină!” (asta după cerşelile de “mă ţii la cuib? că mi-e frică să adorm singur”).

Bun, să lăsăm asta, pariez că trepidaţi să aflaţi care-i treaba cu cârnăciorul. (Şi pariez că, în funcţie de foame, sex şi stare psihică generală v-a şi luat-o imaginaţia razna.) Nu vă pripiţi.

Cum să vă povestesc eu, aşa, să fie mai palpitant… Fiecare cu ce-l doare. Fie-mea cea mică e o tipă cu un deosebit simţ practic. I-am cumpărat într-o zi o revistă din acelea Bussi Bär cu jucărele înăuntru, şi ce să vezi, conţinea o presupusă baghetă magică luminiscentă (dacă-i puneai baterii). “Zauber” în sus, “zauber” în jos (magic, adicătelea), atât a priceput şi ea biata de la frate-su. Dar mai mult? Ce-i cu bastonul ăla dubaş şi rotunjit la capete? Ce să fie, ce să fie – sătulă de incertitudine (dar nu şi de carne, după cum se vede) l-a botezat ea fără ezitare: “Zauber…wurst”. Adică tocmai “cârnăcior fermecat”. Fetei îi aducea a crenvurşti şi basta. Unde dai şi unde crapă.

Asta aşa, pe tiparul moştenit de la frate-su: “şi vreau lapte pentu să-mi chească oasele, să mă fac mare ca tata şi să mă pot să mă suu în copac… să stau acolo ca o maimuţă…”

Copiii şi simţul lor neiertător de observaţie. Gata, vă las, că se trezesc din somn. 😉

Advertisements

Gloriosul sentiment al maternităţii

Standard

Scriu de pe budă.

Aici m-am refugiat ca să am o clipă de linişte. Fiu-miu ăl mare vânează dragoni prin casă iar pe aia mică am culcat-o, dar tot o mai aud prin perete. Îi ies dinţii. Trebuia să mă ascund. Am minţit că-mi vine pişu şi m-am încuiat frumuşel în baie. Da, domnilor, de când sunt mamă mint. Mint de sting, de dimineaţa până seara. Asta am ajuns. Mint de îngheaţă apele. Mint cu neruşinare. Mint fără să clipesc.

« Ce carne-i asta ? », întreabă strâmbând din nas vajnicul vânător de dragoni (până mai ieri şi vulpi, dar a văzut unele drăguţe pe Animal Planet şi nu-l mai lasă inima să le ucidă).

N-am petrecut decât vreo oră jumate în aburi şi miros de ceapă ca să-i gătesc sănătos, şi prin urmare nu-s tâmpită să-i spun că-s ficăţei.

« De viţel, iubire », mă aud gângurind tandru. Expresia de pe chipul odorului, deşi încă sceptică, se mai relaxează puţin. Ia două guri, fără să le scuipe. Mă simt victorioasă la modul suprem. Sunt zile în care îmi vine să-i îndes spanacul şi pe urechi, când văd cu câtă scârbă râmează prin el, lopătându-l cu lingura dintr-o parte într-alta a farfuriei şi desenând în el fortificaţii imaginare.

Mint că am mult de lucru la o traducere urgentă doar ca să pot citi presa, să rămân şi eu la curent cu ce se mai întâmplă prin lume. Mint că îmi place să merg la cumpărături, şi fac aprovizionarea de trei ori pe săptămână, numai pentru şansa de a ieşi din casă. Liberă.

Şi apoi nu doar că mint. Am ajuns să mă ascund, ca drogaţii, cum nici de maică-mea nu mă ascundeam, ca să pot lua şi eu o gură de ciocolată. Cum aude fiu-miu fojgăit de celofane, cum apare şi mă interoghează : « Ce ai acolo ? » Îl văd cum îi sclipesc ochii, cum simte în nări mirosul de dulce (în caz că nu v-aţi prins încă, toţi copiii de cinci ani sunt sugar junkies absoluţi, capabili de violenţe extreme pentru orice soi de jeg zaharat gelatinos sau crocant, cu cât mai sinistru colorat cu atât mai bine.)

Acum m-am ascuns în WC ca să vă pot scrie vouă. Am dat drumul la ventilator, în felul ăsta nu mai aud decibelii chiţcăicioşi ai fiică-mii, din dormitor. Şi ce dacă stau pe budă în aburi insalubri? Şi aşa îmi petrec jumătate din viaţă cu mâna în rahatul altora. Or fi ei pruncii mei, dar – ce mai tura-vura – tot urât pute. Stau cu izmenele în vine şi laptopul în poală şi uit de mine. Ah, cât e de bine! Mă fură visarea… Aud valurile clipocind şi spărgându-se de nisipul alb al unei plaje însorite şi pustii, mă văd pe mine din nou bronzată şi suplă, călare pe bărbată-miu…. preţ de o secundă.

Uşa se zguduie de bufnituri violente şi bietul meu soţ, îngenunchiat şi la capătul nervilor, mă imploră să ies, că îl doare pe fiu-miu burta şi vrea neapărat lipsa mare. Nenorocita de mine, cad în capcană. Ies. Inocentă, micuţa făptură masculină se aşează pe tron, se bălăbăne vreo două zecimi de secundă după care decretează că nu, de fapt nu-i vine caca, a avut doar o picătură de pişi. Ei aş, crezi că nu te cunosc, mişelule? 😉 Ai vrut să ştii ce fac acolo înăuntru. Mi-ai mirosit ascunzătoarea, prădător mic de stepă şi ţi-ai zis, cum, să stea mama 5 minute liniştită fără să o pot tortura? Fără să-i procur dulcele infarct de toate zilele? Aşa ceva nu se poate, ia să remediem noi situaţia.

Bine, bine, lasă. Data viitoare nu mai pun eu botul la vrăjeală, să ştii.

Vedeţi, lumea nu înţelege ce sectă persecutată sunt părinţii.

Să vedeţi ce ingeniozitate am dezvoltat pentru a putea face dragoste. Copiii mişună peste tot. Dormitorul a devenit camera ei. Camera copiilor a devenit camera lui. Nouă ne mai rămâne numai sufrageria, care are geam la uşă şi e plină ochi de jucării. Deci, dacă nu ne scrântim picioarele până acolo, din când în când mai ajungem şi la pat. Sau mai bine zis, cădem pe el. Laţi. De oboseală. Uneori, în serile noastre magice, în stările noastre de graţie şi extaz, reuşim chiar să articulăm şi câteva cuvinte de amor : « Ai pus biberonul la vaporizat ? » « Îhîîî » « Dă telecomanda ». Ulterior, se aud sforăituri. A mai existat la un moment dat şi varianta bucătărie (baia e prea mică ca să faci orice acolo în afară de ceea ce fac eu acum), dar ne-am dat seama că momentan fundul meu e prea lat ca să mai încapă între vaporizator, chiuvetă, încălzitorul de sticle, plită şi coşul de fructe. Plus că oriunde te aşezi te lipeşti de ceva care seamănă dubios de mult a mâncare regurgitată. Şi asta numai de la unul dintre ţânci, întâiul meu născut. Cea mică nu are încă un an şi e hrănită cu linguriţa în altă parte, într-un scăunel special care îi dă aerul unui monarh absolut şi incorporează mai multă tehnologie decât tot Star Trek la un loc.

Că veni vorba şi de hrănitul ei, ce experienţă înălţătoare! Îmi înalţă de fiecare dată tensiunea. Îmi creşte inima. Muşchiul cardiac mi se dilată la propriu. Cu palpitaţii. Ah, cum aş putea să-l descriu? Hrănitul ei e ca şi cum ai încerca să hrăneşti un ventilator cu cap mobil care vizionează un meci de tenis, împroşcând pretutindeni cu piureul. Peretele din lateral a cunoscut deja şfichiuitura virulentă a perelor cu cereale, iar cel din spatele televizorului îmbrăţişarea fină  şi pufoasă a grisului cu lapte. Arată superb cu bulinuţe, e tocmai ce-mi doream. Cum ziceam, n-are un an încă, dar nu vă iluzionaţi, copiii de astăzi sunt inteligenţi. A mea a dezvoltat multiple strategii de refuz al mâncării, preferata mea absolută fiind de departe strategia de tip “hârciog”. Acceptă linguriţa, îşi umple gura cu mâncare, se face că înghite, dar, în realitate, stochează totul în obraji. Iar când ţi-e lumea mai dragă te trezeşti dintre buze cu o cascadă de mâncare molfăită de mai mare frumuseţea. Evident, exact în acest moment în care totul ameninţă să se prelingă pe scaun şi să umple toată tapiţeria, apare şi fiu-miu cu o falcă în cer şi una în pământ, răcnind ca un apucat de streche, de parcă toţi dracii iadului ar fi pe urma lui.

Eu:  « Ce e, mami, ce-i? Ce s-a-ntâmplat?”

El:  « Nu pot să deschid astaaaaaaa….. !!!” (plânsete sufocate).

Respir adânc şi mă rog să nu pocnească nici de data asta vena care-mi palpită furibund în creier.  Iată, mă gândesc, încă o zi în care mi-am pus nervii la pilit. Bine ar fi fost de erau din titan. Faptul că lumea supravieţuieşte ca să se mai bucure şi de nepoţi este pentru mine un miracol inexplicabil…

Şi uite încă ceva care sfidează logica. Continui să fiu amorezată de copiii mei. Pain is so close to pleasure, as they say... Să nu mă ţii mai mult de trei ore departe de balamucul ăsta, că mă podideşte dorul, plânsul sau panica. Apăs pe acceleraţie, fug cu paporniţele în sus pe deal, fluturându-mi în spate fularul ce stă să cadă, sau plătesc 15 euro pe taxiu numai ca să ajung mai repede acasă la chinuitoarele mele iubiri. (Deşi intrând pe uşă am deja vagi regrete că nu m-am mutat în Noua Zeelandă să mă apuc de pescuit solitar…)

Se mai îndoieşte cineva de masochismul femeii ? 😛