Tag Archives: omenie

Recviem la catafalcul relaţiilor interumane

Standard

Toată obsesia asta a noastră pentru bani şi lucruşoare, toată centrarea asta a vieţii pe posesiuni şi proprietăţi preţioase ajunge încet-încet să strice totul. De-ţi vine să fugi naibii în pădure şi să zici, “luaţi-vi-le fraţilor, luaţi tot ce prindeţi, stocaţi ca veveriţele pentru sfârşitul lumii, numai lăsaţi-mă odată-n pace”.

  • Când, fără intenţie, atingi abia vizibil cu portiera ta portiera vecinului de parcare şi, din bun simţ, îi laşi un bilet de scuze iar el îţi ia numărul şi peste o lună te trezeşti în poştă cu o factură de peste 600 EUR (că de, cică trebuie să-şi revopsească întreaga uşă pentru o zgarietură cât un firicel de aţă, iar maşina e un Audi)…
  • Când proprietarul apartamentului în care stai cu chirie le atrage atenţia chiriaşilor, printr-un afiş la intrare, asupra intervalelor fixe de timp la care trebuie să-şi spele rezervoarele de budă, şi când acelaşi proprietar, după ce i-ai zugrăvit şi igienizat apartamentul la plecare, îţi pune în factură 12 EUR pentru o banală cheie de uşă interioară, niciodată folosită şi rătăcită pe undeva, deşi tu reparaseşi pe banii tăi ditai frigiderul…
  • Când nu mai cumperi cadou pentru ziua de naştere a prietenilor copilului tău, ci ţi se pun în vedere liste de “comenzi” din care tu doar alegi pe care să o finanţezi, sau, şi mai bine, te duci cu banii în plic, că e mai eficient…
  • Când eşti singurul care mai oferă flori gazdei, pentru că florile sunt scumpe şi efemere (nu ştiu de ce, pentru mine fericirea constă tocmai în efemeritatea aceasta, în dăruirea non-utilitară, în frumosul de dragul frumosului)…
  • Când, la “serbarea” de la grădiniţă eşti chemat cu paharele şi tacâmurile proprii de acasă, la faţa locului eşti pus să cureţi cartofi şi dovleac pentru supă, iar în momentul în care supa e gata de împărţit la copii ţi se cere câte un euro de porţie, că aşa e ospitalier (cum naiba să fi colectat de la părinţi imensa sumă de 5 euro în avans, şi să fi făcut şi tu o serbare ca lumea, cu totul gata pregătit?!)…
  • Când prânzul copiilor la aceeaşi grădiniţă/after-school constă de obicei într-o supă-cremă şi un iaurt sau în paste/orez mâzgălite cu ceva sos (asta după ce au 6 ore de şcoală, ieşiri în pădure, teme şi sport) pentru că aşa e ieftin, iar carne primesc de 1-2 ori pe săptămână sub pretextul ideologic că şi aşa nu e sănătoasă, dar de fapt pentru că meniul zilnic nu trebuie să depăşească 3 euro şi-un pic…
  • Când în acelaşi timp auzi că, la nivel de ţară, o treime din mâncare se aruncă iar 40% din haine nu sunt purtate decât maximum o dată…
  • Când, tot la grădiniţă, o inimoasă poloneză care gătea excepţional şi lucra benevol 8 ore pe zi deşi era plătită doar pentru 4, în speranţa că i se va oferi în cele din urmă un contract de angajare cu normă întreagă, după şase luni de sacrificiu este lăsată pe dinafară fiindcă nu are certificat oficial de bucătărească conform normelor…
  • Când colegii de birou se miră că lucrezi voluntar, fără bani, dar tot sunt invidioşi dacă îţi termini treaba şi pleci acasă mai repede decât ei –  şi când ţi se spune direct, de către un funcţionar al Agenţiei de angajări, că a lucra voluntar îţi diminuează şansele de a mai primi vreodată un job plătit, fiindcă demonstrează că eşti dispus oricum…
  • Când, printr-o banală joacă de-a prinsa în curtea şcolii, fiica unei bune prietene agaţă şi rupe din greşeală gluga gecii unui coleg care se juca şi el de comun acord, iar peste două saptamani se trezeşte cu scrisorică ţepoasă (cu antet!) de la mama colegului, o doamnă doctor cu SUV, despre deosebita valoare a gecii, cu descrierea în detaliu a întreg procesului tehnologic de reparare a cusăturilor şi cu solicitarea de despăgubiri în valoare de “numai” 45 euro pentru timpul şi efortul “incredibil” depus de croitor – iar tu stai tâmpit şi te bucuri că n-a calculat la tarif orar şi timpul consumat cu compunerea misivei, întrebându-te: va fi joaca firească şi spontană dintre copii de acum umbrită mereu de groaza unui schimb de facturi?…
  • Când copiii de clasa a doua se laudă cu automobilele taţilor lor de parcă ar fi meritul propriu şi când ajunge să-ţi fie târşă să-ţi scoţi fiul prin cartier cu bicicleta lui second-hand care n-a costat 300 de euro…
  • Când o vecină în vârstă se miră în gura mare că bunica copiilor mei călătoreşte de bună voie 1000 km ca să-i viziteze şi să mă ajute – de parcă asta ar fi ceva nemaiauzit…
  • Când o damă cu maşină scumpă opreşte special în trafic, după ce mă aude vorbind româneşte, ca să-i atragă atenţia fiului meu să nu se mai atârne de gardul grădiniţei, că ăla e plătit din impozitele contribuabililor germani şi că se vede după cum îl cresc că la maturitate va ajunge să deseneze graffiti pe ziduri (asta în condiţiile în care el e şi aşa un super timorat în public, grădiniţa era cea pe care noi o finanţăm, iar el se imagina pentru o secundă Spider-Man)…
  • Când fiecare ajunge să se creadă axă de rotaţie a Pământului şi să pretindă ca lumea să se modeleze după chipul şi asemănarea idiosincrasiilor sale şi, mai ales, după contul din bancă şi eticheta de pe ţoale…

… începi să-i dai iar dreptate lui Rousseau că oamenii bogaţi au sentimente în toate posesiunile lor, că suferă pentru toate, şi te întrebi, o mai fi posibilă bucuria vieţii între şi cu oameni?

Bănuiesc că toate lucrurile astea se pot întâmpla oriunde. Mie mi s-au întâmplat în Germania.

P.S. (Update)

Mi se pare foarte frumos, generos şi demn de menţionat, că mai mulţi profesori germani s-au implicat în problema gecii rupte, arătând că nu sunt de acord cu atitudinea părinţilor colegului şi liniştind fata că nu e obligată să plătească nimic. Frumos că, din proprie iniţiativă, au intermediat într-o problemă care, în fond, nu-i privea, susţinând astfel valorile umaniste pe care le predau la şcoală. (Altfel, vorba unui monah: dacă posezi lucruri la modul egoist rişti să devii tu cel posedat de ele… Omul devine incidental, sterp, un accesoriu; o dependinţă a gadgeturilor sale, asiduu ministrant al propriilor achiziţii costisitoare.)

Advertisements

Modestia lui “acasă”

Standard
Piaţa Unirii din Timişoara, 2013

Piaţa Unirii din Timişoara, 2013

Inevitabil, povestesc mult cu oameni de vârsta a treia. În cartierul în care locuiesc, din Munchen, ei par a fi majoritari. Iar în blocul nostru sowieso. Plus că au mai mult timp de discuţii. Eu le mai povestesc despre noi, despre copii, despre România, iar ei îmi spun, aproape tot inevitabil “Da, şi noi aici trebuie să trăim mai modest. Huzurul ăsta nu mai poate dura…” Sunt perfect conştienţi că sunt probabil ultima generaţie care au beneficiat la tot pasul de gratuităţi ale statului şi de pensii frumoase la vârste la care încă te poţi bucura de ele. Simt cum se strânge laţul şi sunt realişti, toată chestia asta din Europa nu poate lăsa Germania complet neatinsă. Pentru consumismul propriilor copii au un amestec de uimire şi dezaprobare: “Mă uit la ei, nu ştiu să facă nimic cu mâna lor, trebuie să cumpere totul de-a gata. Şi câte lucruri pot să le trebuiască… Noi am crescut în două camere, ei au vilă şi tot nu le ajunge. Nepoată-mea la 18 ani are impresia ca părinţii trebuie să-i dea bani ca să se poată muta de acasă. O să vină vremuri grele şi generaţia lor nu va şti să facă faţă”.

Unei alte tanti care lucrează la o organizaţie pentru ajutorarea copiilor refugiaţi din calea războiului aproape că i se citeşte dezgustul resemnat pe chip: “Prin ce au trecut copiii ăia, ce au văzut la viaţa lor, cât sunt de maturi… Ai noştri nici habar nu au ce privilegiaţi sunt. Fiică-mea a făcut acuma al doilea copil, abia l-a născut şi deja îmi spune că abia aşteaptă să se întoarcă la lucru. Îi spun – ai luat-o razna? Stai şi savurează. Momentele astea sunt unice. Da, dar dacă tot a urmat o facultate, ce să facă, să rămână casnică? Îi place la job, îi dă satisfacţie. Dacă stai doi-trei ani pe margine cu greu mai prinzi trenul din urmă. Rişti să rămâi cu totul pe dinafară. Uneori mă gândesc, copiii ăştia ce viitor o să aibă? Internet încă din scutec, viaţa devine prea complexă, prea complicată, îi înnebuneşte. Toate gadgeturile astea numai îţi mănâncă timpul. Noi trăiam mai simplu, apucam să respirăm. Cum să fie clima echilibrată când oamenii nu mai sunt?… Nu vedeţi? Wir machen alles kaputt.

Încet încet, societatea se divizează în privilegiaţi şi “ceilalţi”, carnea de tun. Cine se respectă face asigurare de sănătate privată, trimite copiii la şcoli private. Vrei o şcoală decentă, asta înseamnă un cartier scump şi tot ce decurge de aici. Doar ca să nu ajungi în turma confuză pe care nu mai prea dă nimeni doi bani… Nu tot ce luceşte e aur. Începe să fie şi multă poleială. Nu ne trebuie camere de zi cât un teren de fotbal. Realmente, ne trebuie doar oameni, oameni buni.

Şi pentru că tocmai am fost în România unde m-am simţit mult mai bine decât m-aş fi aşteptat după propaganda mass media, şi fiindcă de fiecare dată când mă întorc în Germania mi se reactivează alergiile şi nu ştiu dacă chiar e ceva în aer şi în apă sau doar ceva în sufletul meu, vă pun aici câteva poze recente cu Timişoara mea iubită. Unde oamenii n-au atâta aparatură prin case, dar ceva mai mult conţinut în inimi. Poate vă e dor la careva…

_MG_1457

Firobuz în centru

Opera în prag de JazzTM

Opera în prag de JazzTM

La porumbei

La porumbei

Piaţa Operei cu lupoaică şi Catedrală

Piaţa Operei cu lupoaică şi Catedrală

La Peşti

La Peşti

_MG_1490

Piaţa Operei din alt unghi

La o îngheţată pe Corso

La o îngheţată pe Corso

Parcul Rozelor renovat

Parcul Rozelor renovat

O alee liniştită în parc, Duminica

O alee liniştită în parc, Duminica

Bicicletă de închiriat

Bicicletă de închiriat

Parcul Copiilor renovat

Parcul Copiilor renovat

P.S.  Şi simt nevoia să mai adaug ceva: Dacă într-un firobuz din Timişoara un tânăr cu aspect (aparent!) de “mafiot” sau “manelist” s-a grăbit să îmi dea o mână de ajutor cu căruciorul copilului, cărându-mi-l pe sus, în Munchen, tineri cu aspect de aristocraţi desăvârşiţi nu numai că mă ignoră de fiecare dată şi la urcare şi la coborâre, dar chiar mă încurcă sau se strâmbă vexaţi că vreau şi eu să folosesc transportul în comun şi le stric spaţiul imperialelor lor persoane. Da, la ei răsună (pe alocuri) în metrou muzică clasică. Îi face asta mai omenoşi?…