Tag Archives: parenting

8 strategii pentru copii echilibrați și puternici

Standard

Am primit zilele trecute o broșurică haioasă din partea Ministerului Familiei din Bavaria (s-au distribuit la grădiniță), mi-a plăcut și m-am gândit s-o împărtășesc și altora.

E despre „buna creștere” – pe scurt, enunţă 8 principii educative de pe urma cărora pot beneficia toți copiii, părinţii şi educatorii. Cu atâtea texte de parenting și păreri împărțite în stânga şi în dreapta, cărțulia asta se vrea un mic sprijin, concis și clar, pentru părinții moderni, ocupaţi, derutați și nesiguri care nu prea mai știu în ce să creadă și cum să acționeze. (Statisticile evidenţiază de la an la an tot mai multe probleme comportamentale la copii.)

Părinții sunt de regulă atât cele mai importante persoane de atașament ale copiilor, cât și cele mai importante modele în viață. Mediul familial și modelele preluate de acolo sunt esențiale (puștimea învață din exemplul trăit incomparabil mai mult decât din vorbe).

Ei bine, broșurica noastră trasează câteva direcții foarte clare și vine și cu 8 cartonașe colorate detașabile “Educaţia înseamnă….” – pe post de remindere. Super idee. Iată care sunt recomandările:

  1. Dăruiţi iubire.
    • Copii au nevoie de timp, tandreţe şi afecţiune. Au nevoie să se poată simţi protejaţi, iubiţi şi înţeleşi în familie – asta le dă încredere în sine.
    • A dărui iubire înseamnă să accepţi copilul aşa cum este, să-i arăţi asta, să-l mângâi* şi să-i spui că-l iubeşti!
    • A dărui iubire înseamnă să-ţi pese de nevoile sale reale.
  2. E ok să se mai şi certe.
    • Conflictele sunt un element firesc al vieţii. Din ele, copiii se aleg cu aptitudini sociale importante, cum ar fi: asertivitatea, capacitatea de a spune nu, de a face faţă tensiunilor, de a înţelege nevoile altora, de a convinge, de a găsi soluţii de compromis şi de a se împăca. Atrageţi-le însă atenţia dacă se poartă urât cu cei mai slabi.
    • Acceptaţi şi emoţiile negative ale copiilor, luaţi-i în serios, lăsaţi-i să-şi rezolve singuri conflictele dintre ei, iar dacă sunt martorii unor certuri explicaţi-le şi ajutaţi-i să înţeleagă despre ce este vorba, dând dovadă de transparenţă.
  3. Ascultaţi-i.
    • Lăsaţi copilul să vorbească fără să interveniţi imediat cu comentarii ori concluzii.
    • Încercaţi să-l înţelegeţi, creaţi o atmosferă destinsă şi adaptaţi-vă la copil (de la unii scoţi cu cleştele, pe alţii trebuie să-i mai frânezi din vorbit…)
  4. Stabiliţi limite clare.
    • Copiii au nevoie de limite. Limitele îi apără de pericole, le oferă structură şi siguranţă.
    • Fiţi consecvenţi şi respectaţi dvs. înşivă reguli în educaţia copilului.
    • Nu renunţaţi totuşi la flexibilitate.
  5. Lăsaţi-le spaţiu şi libertate.
    • Discernământul copiilor creşte cu vârsta; gestionarea libertăţii se învaţă treptat.
    • Oferiţi-le senzaţie de protecţie şi siguranţă, dar permiteţi-le să exploreze şi să ia decizii proprii.
  6. Arătaţi-vă sentimentele şi lăsaţi-i să şi le arate
    • Permiteţi manifestarea emoţiilor, atât negative cât şi pozitive. Dacă e cazul, criticaţi comportamentul, nu emoţiile.
    • Fiţi un model. Şi adulţii fac greşeli. A recunoaşte greşeala nu e dovadă de slăbiciune, ci dimpotrivă, un bun exemplu pentru mai târziu.
  7. Faceţi-vă timp pentru ei.
    • Faceţi lucruri împreună, folosiţi timpul cu sens, chiar dacă e scurt.
    • Acordaţi-le timp şi atenţie atunci când este necesar; ritualurile de familie sunt foarte importante.
  8. Încurajaţi-i. 
    • Copiii au nevoie să fie luaţi în seamă ca persoană, nu doar pentru performanţele lor, şi se pot descuraja uşor dacă observă reacţia părinţilor.
    • Copiii au nevoie de responsabilităţi (lăsaţi-i să încerce, chiar cu riscul unor greşeli sau zgârieturi). Lăudaţi-i nu doar pentru reuşite, ci şi pentru strădaniile depuse.
    • Copiii au nevoie de experienţe pozitive şi de succese proprii.

* poate părea șocant, dar broșura specifică expres care sunt formele de manifestare a iubirii, pentru că – se pare – uneori părinților le vine greu s-o arate:  îmbrățișări, mângâiere pe spate, contact vizual blând, înghionteli jucăușe, bătut ușor pe umăr….  🙂 Mă rog, fiecare cultură cu punctele ei slabe. 🙂

Dl. Goe vs. “Cuminte şi ascultător” – sau ce încape între

Standard

În ultimele două zile mi-au căzut sub ochi două articole foarte interesante care, cred eu, sunt legate într-un mod nu chiar superficial.

Primul, care se referă la conceptul german de educare a copiilor (presupunând atât structură cât şi libertate de decizie, şi cu care, în ciuda diverselor observaţii pe care le-am mai adus în decursul timpului, sunt în mare măsură de acord), poate fi citit aici:

http://romaningermania.ro/intrecerile-si-ambitiile-romanesti-ruineaza-psihicul-copilului/ (mersi, Dana!)

Cel de-al doilea aparţine cunoscutului psiholog Daniel David şi echipei sale de la Cluj, şi se referă la psihologia poporului român (“Cum suntem, cum credem că suntem şi cum vrem să fim”) – îl puteţi citi, pe scurt, aici:

http://m.hotnews.ro/stire/19787285 (mersi, Roxana!)

Sunt câteva aspecte care fac conexiunea, după părerea mea, între aceste două articole şi care îmi stau de mult pe suflet. Cred din toată inima că felul în care ne educăm copiii este strâns legat de genul de structuri şi sisteme sociale pe care vor fi apoi capabili să le dezvolte.

Nu doresc să generalizez, însă, din observaţiile şi experienţele mele, în stilul românesc de educare a copiilor se pot totuşi distinge două mari direcţii – două extreme la fel de dăunătoare:

1. “Copilul meu e cel mai grozav copil din Univers no matter what, infinit mai special decât alţii numai fiindcă l-am făcut io”, are voie orice pe costul altora (al celor “proşti”) şi creşte monstruleţ narcisist. Din adulări şi hiperprotejare nu-l scot. Îi pun covorul roşu oriunde se mişcă. Nimic nu e vina lui, toţi sunt tâmpiţi şi conspiră împotriva prinţişorului/prinţesei hipersensibiloase. Modelul Dl.Goe.

2. “Copilul meu mă nemulţumeşte şi nu face nimic bine – el trebuie să fie perfect, altfel mă face de ruşine”; îmi strică statutul.  E o păpuşă pe sârmă, trebuie retezat, modelat (mutilat?), supraeducat ca să fie cel mai: spiritual, sportiv, deştept, răbdător, adaptat, politicos, artistic şi genial din lume. Preferabil să joace doar cum îi cântă clanul posesiv care bâzâie ca un elicopter vanitos zi şi noapte în jurul lui. Să nu aibă niciun gând propriu, să se subsumeze scriptului pe care i l-am scris fără să-l întrebăm şi în general să ne facă mândri şi să nu ne strice self-image-ul. Îl critic în public cu fiecare ocazie, îl educ pe bază de vinovăţie, ruşine şi inconsecvenţă, îi forţez mâna, răspund în locul lui, îi ucid spontaneitatea şi-l fac să se îndoiască pe vecie de sine.

Între egourile umflate cu pompa, fade, afectate, egoiste, antisociale – şi cele strivite, supuse tuturor, mereu adaptate obedient spre a face pe plac şi a “merita” iubirea părintească, stilul românesc actual cu greu lasă să se dezvolte fir de suflet. Ne băgăm peste ei şi îi influenţăm continuu. Dar le facem oare un bine? Mă îndoiesc. Cred că de cele mai multe ori doar îi agităm şi dezorganizăm. Îi “scoatem din ale lor” ca să alerge pentru medaliile noastre.

Prins cumva între Dl. Goe obraznic (copil adaptat rebel) şi spiritele supuse, reprimate, ale celor “ascultători”, (copii adaptaţi obedienţi) conceptul românesc de educaţie dă naştere prea puţinor caractere echilibrate, complete, libere, autonome şi independente (copii liberi).

Şi aici văd legătura cu profilul psihologic al naţiei şi, chiar mai departe, cu instituţiile şi nivelul de (in)justiţie socială. Pentru mulţi români, copilul trebuie să fie genial, să iasă în faţă şi să ia caimacul ca să-şi asigure accesul la resurse şi propăşirea, pentru că nu avem tradiţia instituţiilor democratice, echitabile şi incluzive. Suntem conformişti şi mizantropi, cu un coeficient foarte scăzut de self-efficacy, pentru că aşa am fost şi suntem educaţi din copilărie. Suferim de “learned helplessness”. Copiii nu experiază, nu explorează, nu testează liber. Vor fi mai “safe” pe termen scurt, vor sări din adaptare în adaptare, dar vor fi dezavantajaţi şi mai puţin echilibraţi pe termen lung. Vor şti mai greu cine sunt ei cu adevărat, ce cred ei şi ce-şi doresc. Le va lua ani de zile să se dezmeticească. Apoi vor repeta probabil sistemul şi programarea din copilărie.

Nici părinţii, nici şcoala, nici biserica noastră nu par că îşi doresc oameni independenţi, cu gândire deschisă, temeinică şi liberă, universalişti şi care să se încreadă în propriile forţe. Părinţii vor să li se gâdile vanitatea sau îşi transmit traumele şi fricile fără discernământ, educatoarele au “preferaţi”, profesorii fac favoritisme, programa şcolară impune dogme nereflectate, instituţiile publice ne vor docili şi incapabili de automotivare, de autoorganizare. Cicălim copiii pentru obsesiile/temerile noastre, fracturăm creşterea, dezvoltarea, aptitudinile naturale ale omului – şi numim asta grijă.

Să recunoaştem: noi, românii, cei mai mulţi, mai ales generaţia care suntem acum părinţi, am fost obişnuiţi să gândim categoric şi să ne exprimăm totalitar – şi continuăm să o facem. Când ceva nu ne place ” e o tâmpenie”, când cineva ne deranjează “e un dobitoc”. Copiii noştri, crescuţi în Germania, vorbesc deja altfel. “Eu găsesc că asta nu e bine”, “mie nu mi se pare frumos”, “pentru mine nu e bun la gust”. Şi pentru diferenţa asta de poziţionare şi de ton, pentru conştiinţa faptului că o percepţie sau o interpretare personală nu reprezintă neapărat adevărul absolut, eu îmi scot în faţa lor pălăria.

Totul începe din copilărie.

Părinţi, educaţi-ne!

Standard

“Vrem reguli clare, vrem stabilitate, vrem prezenţe sigure, vrem părinţi curajoşi!”

Culmea e că ne pare aproape neverosimil. Contraintuitiv.

Şi totuşi, cam aşa s-ar putea rezuma un studiu efectuat recent în Germania de către Institutul Rheingold din Köln, la solicitarea revistei “Stern”, care l-a şi publicat în numărul său din 29 ianuarie 2015.

Mi se pare extrem de important în lumea noastră de părinţi sofisticaţi şi nesiguri, printre care abundă concepte aproximative, hipstereli şi mode nereflectate, în mediul acesta de mobilitate extremă, presiuni snoabe şi prietenii instabile, să vă citez cuvânt cu cuvânt câteva din descoperirile acestui studiu. Traducerea îmi aparţine.

(Copiii) trăiesc într-o abundenţă de lucruri materiale dar resimt totuşi un gol. Pentru ei, o viaţă cu reguli puţine, în care multe lucruri par aleatoare şi flexibile, nu este un tărâm de vis ci un ameninţător ţinut al umbrelor.

Părinţii sunt adesea epuizaţi din pricina jobului şi a rutinei zilnice. Atunci le lipseşte forţa de a educa. Însă copiii îşi doresc afirmaţii clare.

Discuţiile cu copiii relevă că aceştia nu-şi fac aproape deloc griji cu privire la presupusa presiune şcolară după rezultate sau la temele pentru acasă (situaţia se referă la Germania). Dimpotrivă, ceea ce-i stresează mult mai mult este faptul că nu se pot baza pe părinţi şi “ordinea labilă a lumii lor.” “Copiilor le lipseşte distribuţia clară a sarcinilor. Copiilor le lipsesc rutina şi ritualurile, micul dejun împreună şi valorile clare“, afirmă psihologii care au luat parte la studiu.

Trăind în Germania, am observat şi eu această frică a părinţilor de a mai educa, de a-şi exercita atribuţiile şi prerogativele. Ba am şi simţit-o. Ajungi să vorbeşti cu copilul de parcă ar fi retardat, să accepţi zâmbind gingaş orice bazaconie şi orice comportament sălbatic de teama de-a nu fi cumva etichetat ca sever. Nu mai ridici tonul, nu mai manifeşti fermitate, totul e un susurel uniform şi prefăcut către monstruleţul care nu mai ştie în care parte să se azvârle. N-am auzit decât extrem de puţini părinţi germani să îşi atenţioneze copiii atunci când fac rău altora. Să-i înveţe să se pună puţin de tot măcar în pielea celui de lângă. Nici măcar educatoarele nu fac asta. Ar fi, vezi Doamne, o constrângere.

Copiii noştri cresc deci în mare parte cu părinţi nesiguri, temători să nu cumva să greşească faţă de odor şi de dezvoltarea lui viitoare, părinţi care evită să mai decidă asupra a ceea ce e bine şi ce e rău, asupra a ceea ce e corect şi fals. Copiii cresc fără un eşafodaj de criterii cu care să înţeleagă lumea, cu care să abordeze viaţa, le lipseşte o structură clară de valori.

Părinţii germani de astăzi cred că copiii lor au nevoie de mai multă libertate de desfăşurare. Copiilor însă le e dor de “previzibilitate şi stabilitate“.

Extrem de interesantă mi s-a părut şi explicarea fenomenului “fuga în virtualitate/media”: obsesia copiilor pentru jocurile video, chat-ul, messaging, televizorul în fiecare zi la oră fixă. Cercetătorii consideră că este vorba de încercarea copiilor de a găsi măcar ceva stabil, pe care se pot baza zi de zi, la care revin când au temeri. “Pasiunea pentru jocurile pe calculator oglindeşte căutarea unei lumi clar îngrădite şi controlabile. A unei lumi în care sunt valabile reguli fixe. A unei lumi a binelui şi răului. O lume mai puţin haotică decât cea reală.

Iar comunicarea continuă prin FB şi Whatsapp, contactul acesta neîntrerupt, reprezintă “soluţia” lor la superficialitatea relaţiilor şi la anxietatea pierderii conexiunilor care nu mai sunt de mult la fel de strânse şi de stabile ca odinioară cu “cel mai bun prieten” sau cu “prietena de suflet”. Copiii sunt marcaţi chiar şi de divorţurile vecinilor sau ale părinţilor prietenilor lor. Îşi spun –  de pe o zi pe alta mi se poate întâmpla şi mie. Lumea alegerilor infinite le pare ameninţătoare. Percep şanse uriaşe de realizare, dar şi riscuri enorme. Înţeleg că poţi deveni superstar peste noapte fără vreun merit deosebit şi că poţi fi cel mai bun din generaţie şi totuşi să te ratezi.

Copiilor le lipseşte siguranţa, încrederea, apartenenţa de durată la un grup şi la o realitate care să dăinuie. Le lipsesc legăturile sufleteşti sigure şi asumate care să-i împlinească, prezenţe umane normative consecvente, clarificarea lumii. Principiile. Bunele începuturi.

Pe scurt, copiii au din nou nevoie de părinţi. Nu (numai) prietenuţi, clowni, îngrijitori neutri, preşuri sau slugi.

Părinţi adevăraţi. Calzi, înţelegători, deschişi dar tranşanţi. Siguri pe ei şi reali.

Sursa: Stern Magazin, Ausgabe 29.01.15, “Eltern, erzieht uns endlich wieder!”, paginile 60-64. Autori articol: Silke Gronwald şi Rolf-Herbert Peters.

Cele 12 porunci ale copilului

Standard

Preluate de la avizierul unei grădiniţe

1. Nu mă răsfăţa!
Ştiu prea bine că nu pot primi totul. Vreau doar să te pun la încercare!

2. Nu te teme să rămâi ferm în relaţia cu mine!
Atitudinea statornică şi perseverentă e importantă pentru mine, pentru că mă face să mă simt în siguranţă.

3. Pe cât posibil, nu mă pune la punct de faţă cu alţii!
Voi acorda mai multă atenţie cuvintelor tale dacă mi le spui cu voce joasă, între patru ochi.

4. Nu te pierde cu firea dacă îţi spun că te urăsc!
Nu pe tine te urăsc, ci puterea pe care o ai de a te pune de-a curmezişul planurilor mele.

5. Nu mă proteja mereu de consecinţele faptelor mele!
Ca să mă maturizez interior, trebuie să trec şi prin experienţe stânjenitoare sau dureroase.

6. Nu mă cicăli în continuu!
Ca să mă protejez, voi ajunge să fac pe surdul.

7. Nu fă promisiuni pripite!
Daca nu te ţii de promisiuni, mă voi simi înşelat.

8. Fii consecvent!
Lipsa ta de consecvenţă mă face să mă simt nesigur şi să-mi pierd încrederea în tine.

9. Nu mă întrerupe, şi ascultă-mă atunci când pun întrebări!
În caz contrar, îmi voi lua de la alţii informaţiile pe care le caut.

10. Nu râde de fricile mele!
Pentru mine, ele sunt înspăimântator de reale. Dar mă poţi ajuta dacă mă iei în serios.

11. Nu crede că este sub demnitatea ta să îţi ceri iertare de la mine!
Scuzele sincere îmi stârnesc un sentiment de afecţiune şi înţelegere.

12. Nu încerca să pari perfect sau infailibil!
Când voi afla că nu eşti, şocul va fi foarte mare.

Cresc atât de repede. Şi îţi este precis greu să ţii mereu pasul cu mine.
Dar fiecare zi în care încerci este nepreţuită.
(Autor necunoscut)

P.S. Scuzaţi genul pretutindeni masculin – era mai concis aşa. Evident, valabil şi pentru fete/mame/bunici  🙂

Paper TV

Standard

Have you noticed how there don’t seem to be any good children’s books anymore?

Most of the time what you get is printed cartoons – extravagant colorful drawings accompanied by a maimed version of the text, an abridged, dry version, more like an abstract really than the actual story, re-written in the most inane and unsavory language ever.  My son will stare at these pictures for half an hour while I’m reading to him, and not remember a single detail of the deeper story they’re based on.

I used to think it’s language – the verbal and written expression of it – that makes us humans what we are. Nowadays, it’s all about visual impressions, and it’s all about speed. Our children have pictures in their heads they never learn to articulate. Pictures they can’t structure, order, categorize and express, because they lack the instrument for it, the concepts. The Words.

And later they will feel frustrated and misunderstood, because the complexity of their vocabulary does not match the complexity of their feelings, of what they’re going through, of life itself.

Remember the books of our generation? (Or mine, at least). Several dozen pages covered in writing: small, magic black symbols strung on an invisible wire, chasing each other from the top of the page to its bottom. The magic of letters. Then there’d be the rough sketch of a scene every few pages and maybe a portrait of the main character on the cover. I used to lie in bed, next to my grandma, close my eyes and listen. And listen. Listen to every word until I knew them all by heart. And the events and characters and landscapes in the book would come alive and unfold in my brain, in my own view of things, inflaming my imagination. My heart still resonates with those images to this day. They were mine. Not some uniform, computer-generated vision of the world, but mine. Remember those days? Remember the days when we actually could wait? When we had the patience to stop in the middle of a story and pick up its yarn the following evening? Now they can’t wait to turn the page. I’m not done reading the half of it, and I notice he’s just dying to look at the next page. It’s too easy. Too tempting. Instant gratification, immediate results – is that all our society is about?

Our kids are doomed to be impatient. Today’s stories lack depth and they lack length. Not to mention real meaning. Stories for 5-year-olds have become as short and superficial as those for 2-year-olds. A succession of pictures. A printed TV show.

All in a day’s work. A mother’s day

Standard

Woke up at 6:46 a.m. from a bad dream. Stumbled into the bathroom, then into the kitchen to prepare my daughter’s baby formula. Did that, took care that it doesn’t get too cold. Then laid out the clothes I was going to wear for the day (clothes – what an euphemism for jeans and a long-sleeved T-shirt). My daughter started whining, I took her out of the kids’ room and bottle-fed her. Then we cuddled for a few minutes. Then took her into the bathroom, changed her diaper and her clothes and entertained her. Came back out, set her down and let her walk around the house a little. She walks like a little duck. Or a penguin. In the meantime, went back into the kitchen and warmed up the milk for my son’s cereal, took the garbage out into the stairway (they’re collecting the recyclables tomorrow, but my bag was already full), put the laundry into the washing machine and set it to “schnell waschen, extra spülen“. My daughter was getting vocal.

7:08 a.m. Decided to go wake up my son, but got startled by his very presence in the hallway. He frowned and scolded me how come I hadn’t woken him up too. I guess we got off on the wrong foot this morning. He’s not his usual cooperative self. I ask him nicely to go to the bathroom, pee, wash his face and put some clothes on. He doesn’t care. I beg. He prefers to draw a bit first. I kindly allow that and go take a sip of water (the first for the day). Then I open the windows of my room, take the pillow out into the fresh morning air. It’s already rather nippy. Go by his room again to do the same there. He’s still not dressed. I kindly put up with this for a while, but when 40 minutes have elapsed and he is still half-naked and starting to sneeze (he doesn’t have an ounce of fat on his body, he’s a bag of bones), I lose it and I snap. I yell some sort of menace at him, about not going to the kindergarten at all if he keeps this up, which throws him into a fit of rage. We make up for the next 10 minutes, amid sobs. It is 10 to 8 by now.

I heave my daughter into her chair (she’ll soon be too heavy for me to carry) and feed her her regular breakfast (the bottle of formula was barely enough to quench her thirst). As opposed to her brother, she’s a voracious eater;  if she didn’t occasionally need to sleep, I bet she’d be eating ’round the clock.

Go figure. And they both came out of me.

OK, 8:10 a.m. and we’re finally ready to go. Oh, wait, something wasn’t quite right in his shoe (the sock got rumpled) so he takes it out again. I’m pleading. He puts it back on, slings his rucksack on his shoulders. We go out of the house (hallelujah!) and get into the car. We drive downhill to the kindergarten, suddenly he’s a different person – mature. He insists to do everything himself, all I have to do is drop him off at the door. Checked. Back in the car, heading for the supermarket.

8:32 a.m. and the parking lot at the supermarket is already full. How many other moms are out there, I wonder? Finally find a slot. Unclench a shopping cart, pick up my daughter from her car seat, put her in the cart. Start pushing.

Push. It’s what I had to do when they were born, it’s what I am condemned to do for at least 18 more years, I guess. So I push. Sisyphus had it easy, I tell you. These old clunkers need some oiling. I push with all my might and the cart barely inches forward. Besides, the supermarket is uphill from the parking lot. Great thinking, guys. You couldn’t level it some more? It’s tough to get in, it’s tough when you come out, full of bags of fruit and meat and packages, and all that inertia that comes with the weight – it’s so great to maneuver that cart downhill back to your car… But it will take me the better part of the next hour to reach that point.

10:00 a.m. Finally made it back home, unpacked for like 15 minutes while my daughter was screaming desperately for grapes. Get her undressed, wash the frigging grapes and give them to her. She quiets down, the munchies gone for the time being. I hurry into my room to check my e-mails. And indeed, one of my customers wants an urgent review of a translation. Thank God it’s very short. I do it, double check and hit “send”. In the meanwhile, my daughter has cleared out half of the CD shelf.

10:20 a.m. I notice in dismay that the letter I was supposed to mail today got left behind and is still on my desk. Uh-oh. Pack the letter into my purse, put on my daughter’s shoes and jacket again, and hoist her into the car once more.  Drive, park, take her out, carry her 200 yards, come back, buckle up, drive back home. 10:55. The sun is beginning to shine, so we remain outdoors. Get her stroller and go for … well, a stroll.  I enjoy a brief 10 minutes of glorious peace, as she walks on her own in the church square, wobbling and plucking flowers.

11.35 a.m. Come back. More uphill pushing is in order. Warm up her meal, feed her, change her, put her to bed.

12:00 – noon. Phew… My turn! I breathe for 5 minutes, then quickly stuff my face. The laundry is still in the washing machine, but I don’t have time for it now. I check my e-mails, the press, tidy up the place a little, prepare some documents for printing and try to catch a glimpse of the Obama-Romney debate (taped earlier). Oh, brother. I don’t have time for this. I write a blog, make a few necessary phone calls.  Do a little reading. Hang the clothes out to dry. Time flies.

14:30. She wakes up, we cuddle, she wants her soother, I hide it from her and we play. She keeps sneezing. I get her dressed in a hurry, to go pick up my oldest from the kindergarten. The moment he sees me he asks if I have something for him. He means sweets. Sure I do, but I’m not that stupid to hand them over just like that. Heck, that’s the heavy artillery. I can’t afford to dispense with that weapon yet. He quickly puts on his shoes, packs his bag, and comes running up the stairs. Then I deliver. We chat on the way home and I do some more of that – yes, you guessed correctly  – lovely uphill pushing.

It’s not even 3 p.m. and I feel as if it should be evening already. It’s also quite dark outside. My son’s best friend is out of town, but he’s in a good mood nevertheless. He plays nicely with his sister and I get a short break. Then he wants to watch cartoons. He does – 4 episodes of Barbapapa. I take the opportunity to feed him some spaghetti. His sister wants to eat again (she ate on the way home from the kindergarten, too!). I give them fruits. I wash the dishes. I prepare dinner. I play with them some, I argue with them some. We look at books, it feels like forever.

Nope. Not forever. Just 17:02. I am ready for a sitcom. Gosh, is this me?! I check my e-mails again, I put another load of baby clothes into the washing machine. I take the kids downstairs where my printer is, because I really need to print those documents pronto. They have toys there and I ask them to play quietly on their own for a while. It only partly works.

6 o’clock. Some more cartoons. Some more dinner. Some more playing, reading and explaining. Then they play with closed doors for over 30 minutes, quiet as mice. I am very proud of them and very happy. Prepare some more documents.

Seven thirty p.m. Time to start preparing for bed. I air the rooms one more time, ask my son to tidy up theirs a bit, which he always does so brilliantly. I have a feeling he takes pride in his tidying.  Lucky me. We eat supper (long story), I wash my daughter, brush her teeth and put on her pajamas. I whisper a short prayer to her angel in her ear, kiss her, caress her and lay her down to sleep. My son and I now have to resort to sign language until she’s fast asleep. I am just about to get him into the shower when she starts screaming. My guess is, either she has a cold and can’t breathe right (all that sneezing, remember?) or she’s too hot. Thank Goodness it’s the latter. I cradle her for a few minutes, her eyelids close and she’s asleep again.

Back to the shower. Then he has to brush his teeth. I dart out for a second. I come back and he has already made himself all snugly-woogly in my bed, blanket pulled up to his chin. He wants his daily story. I make something up about a green zipper which opens onto a magical world, we talk a little about the past day, about tomorrow, try to remember all we have to do in the morning. It’s library day at the kindergarten tomorrow. That means one extra bag to schlep. He asks to go to his bed and we say goodnight.  It’s 21:00.

I turn on the hot water faucet in the bathtub, sprinkle salts and perfumed oils in it. Until it fills up, I fill out some more paperwork, dash downstairs and print it out. I’m back. But now the water’s too hot. While I wait, I also clean up the bathroom shelves and floor – yes, with toilet paper!!! Stop being so surprised!!! My husband never wonders how come the bathroom is clean all the time, he only wonders how come we’re always out of toilet paper. He’s so intrigued by how much I supposedly wipe my ass. He should put a sock in it! (not my ass, his complaining 😛 ). Anyway, he’s away on business now. And I am finally soaking. The downside of taking a bath, however, is that you have to clean the bathtub afterwards. And blow-dry your hair. Or at least mine.

10:30 p.m. Done for the day. Started writing this blog. Couldn’t help it.

11.45 p.m. Finished writing this blog. Plans for the future? Whisper a prayer and crash in my sweet soft bed. Hopes for the future? That my kids stay healthy and that I get a good night’s sleep.

I’m going to need it tomorrow.

Which reminds me, have I set the alarm?