Tag Archives: părinţi

Părinţi, educaţi-ne!

Standard

“Vrem reguli clare, vrem stabilitate, vrem prezenţe sigure, vrem părinţi curajoşi!”

Culmea e că ne pare aproape neverosimil. Contraintuitiv.

Şi totuşi, cam aşa s-ar putea rezuma un studiu efectuat recent în Germania de către Institutul Rheingold din Köln, la solicitarea revistei “Stern”, care l-a şi publicat în numărul său din 29 ianuarie 2015.

Mi se pare extrem de important în lumea noastră de părinţi sofisticaţi şi nesiguri, printre care abundă concepte aproximative, hipstereli şi mode nereflectate, în mediul acesta de mobilitate extremă, presiuni snoabe şi prietenii instabile, să vă citez cuvânt cu cuvânt câteva din descoperirile acestui studiu. Traducerea îmi aparţine.

(Copiii) trăiesc într-o abundenţă de lucruri materiale dar resimt totuşi un gol. Pentru ei, o viaţă cu reguli puţine, în care multe lucruri par aleatoare şi flexibile, nu este un tărâm de vis ci un ameninţător ţinut al umbrelor.

Părinţii sunt adesea epuizaţi din pricina jobului şi a rutinei zilnice. Atunci le lipseşte forţa de a educa. Însă copiii îşi doresc afirmaţii clare.

Discuţiile cu copiii relevă că aceştia nu-şi fac aproape deloc griji cu privire la presupusa presiune şcolară după rezultate sau la temele pentru acasă (situaţia se referă la Germania). Dimpotrivă, ceea ce-i stresează mult mai mult este faptul că nu se pot baza pe părinţi şi “ordinea labilă a lumii lor.” “Copiilor le lipseşte distribuţia clară a sarcinilor. Copiilor le lipsesc rutina şi ritualurile, micul dejun împreună şi valorile clare“, afirmă psihologii care au luat parte la studiu.

Trăind în Germania, am observat şi eu această frică a părinţilor de a mai educa, de a-şi exercita atribuţiile şi prerogativele. Ba am şi simţit-o. Ajungi să vorbeşti cu copilul de parcă ar fi retardat, să accepţi zâmbind gingaş orice bazaconie şi orice comportament sălbatic de teama de-a nu fi cumva etichetat ca sever. Nu mai ridici tonul, nu mai manifeşti fermitate, totul e un susurel uniform şi prefăcut către monstruleţul care nu mai ştie în care parte să se azvârle. N-am auzit decât extrem de puţini părinţi germani să îşi atenţioneze copiii atunci când fac rău altora. Să-i înveţe să se pună puţin de tot măcar în pielea celui de lângă. Nici măcar educatoarele nu fac asta. Ar fi, vezi Doamne, o constrângere.

Copiii noştri cresc deci în mare parte cu părinţi nesiguri, temători să nu cumva să greşească faţă de odor şi de dezvoltarea lui viitoare, părinţi care evită să mai decidă asupra a ceea ce e bine şi ce e rău, asupra a ceea ce e corect şi fals. Copiii cresc fără un eşafodaj de criterii cu care să înţeleagă lumea, cu care să abordeze viaţa, le lipseşte o structură clară de valori.

Părinţii germani de astăzi cred că copiii lor au nevoie de mai multă libertate de desfăşurare. Copiilor însă le e dor de “previzibilitate şi stabilitate“.

Extrem de interesantă mi s-a părut şi explicarea fenomenului “fuga în virtualitate/media”: obsesia copiilor pentru jocurile video, chat-ul, messaging, televizorul în fiecare zi la oră fixă. Cercetătorii consideră că este vorba de încercarea copiilor de a găsi măcar ceva stabil, pe care se pot baza zi de zi, la care revin când au temeri. “Pasiunea pentru jocurile pe calculator oglindeşte căutarea unei lumi clar îngrădite şi controlabile. A unei lumi în care sunt valabile reguli fixe. A unei lumi a binelui şi răului. O lume mai puţin haotică decât cea reală.

Iar comunicarea continuă prin FB şi Whatsapp, contactul acesta neîntrerupt, reprezintă “soluţia” lor la superficialitatea relaţiilor şi la anxietatea pierderii conexiunilor care nu mai sunt de mult la fel de strânse şi de stabile ca odinioară cu “cel mai bun prieten” sau cu “prietena de suflet”. Copiii sunt marcaţi chiar şi de divorţurile vecinilor sau ale părinţilor prietenilor lor. Îşi spun –  de pe o zi pe alta mi se poate întâmpla şi mie. Lumea alegerilor infinite le pare ameninţătoare. Percep şanse uriaşe de realizare, dar şi riscuri enorme. Înţeleg că poţi deveni superstar peste noapte fără vreun merit deosebit şi că poţi fi cel mai bun din generaţie şi totuşi să te ratezi.

Copiilor le lipseşte siguranţa, încrederea, apartenenţa de durată la un grup şi la o realitate care să dăinuie. Le lipsesc legăturile sufleteşti sigure şi asumate care să-i împlinească, prezenţe umane normative consecvente, clarificarea lumii. Principiile. Bunele începuturi.

Pe scurt, copiii au din nou nevoie de părinţi. Nu (numai) prietenuţi, clowni, îngrijitori neutri, preşuri sau slugi.

Părinţi adevăraţi. Calzi, înţelegători, deschişi dar tranşanţi. Siguri pe ei şi reali.

Sursa: Stern Magazin, Ausgabe 29.01.15, “Eltern, erzieht uns endlich wieder!”, paginile 60-64. Autori articol: Silke Gronwald şi Rolf-Herbert Peters.

Advertisements

Cotizaţi, şcolari, cotizaţi!

Standard

În primul rând, an nou fericit tuturor, cu sănătate, bucurii şi împlinire.

În al doilea rând, nu mă pot abţine să comentez şi eu situaţia asta cu învăţătoarea din Bucureşti nemulţumită că şpaga nu-i destul de mare. ( http://www.gandul.info/stiri/a-aparut-a-doua-inregistrare-cu-invatatoarea-blandu-o-cafea-din-aia-si-o-ciocolata-dati-eu-nu-stiu-daca-sunteti-saraci-sau-sunteti-nesimtiti-directoarea-scolii-a-fost-demisa-audio-11873159.)

Mi se pare revoltător şi vulgar. Realizează doamna respectivă că nici măcar cu copiii nu ar avea dreptul să vorbească pe tonul acela, dar mai cu părinţii – în fond nişte oameni maturi şi realizaţi, nişte egali. Cum îşi permite un asemenea stil de abordare e un şoc pentru mine.

Şi în Germania, unde trăiesc, există fondul clasei. E o iniţiativă gestionată de comitetul de părinţi şi este menit finanţării unor proiecte pentru copii: ieşiri la teatru, excursii, materiale de predare, fotocopii, etc. Suntem la o şcoală cu renume bun şi totuşi, fondul clasei costă sub 50 de euro pe semestru. Până acum, pentru tot ce am plătit am dat cu subsemnatul că suntem de acord, totul a fost documentat oficial din partea conducerii şcolii cu explicaţii clare, defalcate în detaliu, pentru ce se dau banii şi dacă vrem sau nu ca al nostru copil să ia parte la asta. Şi dacă îi face o poză copilului îţi cere acordul înainte. Nu s-a strâns nimic de cadou pentru învăţătoare, nici măcar nu s-a discutat informal.

Într-adevăr, directoarea este o adevărată doamnă de modă veche, în pragul pensiei, care ţine la seriozitatea actului de învăţământ şi la disciplină. Unii îşi mută copiii la alte şcoli unde e mai uşor, fiindcă aici se primesc zilnic teme (dar care nu au voie să depăşească o oră ca timp de rezolvare!).

Suntem în clasa I. A fost o singură şedinţă cu părinţii la început, apoi 2-3 comunicări prin e-mail strict legate de organizarea orelor. Am primit tipărite regulile şcolii, cercurile de activităţi disponibile. Li s-au prezentat copiilor la clasă şi ei aleg dacă vor sau nu. Manualele au fost complet gratuite, la sfârşitul anului le înapoiezi şi le plăteşti doar dacă le strici. Din nou, starea lor a fost certificată prin semnătură. Dacă mi s-a părut că e deteriorat manualul am specificat asta în faţa învăţătoarei ca să nu fiu eu răspunzătoare la final. Dacă vrei vreo limbă străină extracuricular, în momentul în care se strâng destui doritori se aduce o profesoară cu care faci contract individual, şcoala nu are nicio treabă, plata e direct în contul respectivei, femeia plăteşte impozit şi răspunde pentru materiale, pentru fiecare oră la care lipseşte, etc.

Şi aici primăria taie necontenit fondurile şcolilor – de exemplu nu se mai face curat în clase decât din două în două zile. Asta nu înseamnă că sar părinţii imediat să angajeze femeie de serviciu. Nu. Copiii au obligaţia să poarte papuci de casă, să păstreze curăţenia şi să nu ridice praful. De altfel, încă de la grădiniţă au fost învăţaţi că nu pleacă niciunde până nu şi-au făcut ordine după ei.

În momentul când s-a ales purtătorul de cuvânt al comitetului de părinţi, învăţătoarea a ieşit din clasă pentru a nu influenţa decizia. La începutul anului şcolar i-am dus şi eu, ca tot românul de bun simţ un bucheţel de flori în valoare de vreo 3 euro (din cate ştiu, aici, cadourile personale în valoare de peste 5 euro sunt considerate mită). Am fost singura care am făcut gestul ăsta. Femeia le-a luat stânjenită şi a spus că le va folosi ca să înfrumuseţeze clasa iar eu, ruşinată, m-am făcut că, da, sigur, pentru asta şi erau. E drept, e bine plătită, respectată în comunitate, are un statut social elevat. Însă nici măcar educatoarelor, care-s plătite ca naiba şi muncite la greu n-am îndrăznit vreodată să le duc mai mult de o cutie de ciocolată la comun pentru toată echipa, de Craciun.

Asta este experienţa mea de până acum. Nu zic, sunt şi aici hibe destule, sunt şi aici oameni şi oameni. Mai drăguţi, mai urâcioşi. Or fi şi aici favoritisme voalate, dar cine tot are bani de dat îşi dă direct copilul la şcoală/grădiniţă privată.

Mai aflu şi că în România e concurs la gadgeturi şi tot soiul de mărfuri de firmă pentru preţioşii de copii şi adolescenţi, care, deşi nu mişcă măcar vreun deget în casă au pretenţii la iPhone-uri scumpe. Notele şi diplomele se cumpără. Ne place sau nu, în Occident până şi cursurile vocaţionale prin corespondenţă sunt mai serioase şi presupun mai multă muncă decât unele materii de facultate de la noi… Copiii români ştiu să calculeze sume cu două cifre la 5 ani şi să repete mecanic formule şi poezii, dar cum se face că până la terminarea liceului ajung submediocri comparativ cu restul lumii? (vezi şi PISA).

Şi aici copiii sunt inundaţi cu cadouri oriunde scot nasul – cadouaş de la medic (valoare 50 cenţi), cadouaş de la farmacie (tot aşa), o felie de parizer gratis de la alimentara – şi ridicaţi în slăvi şi cocoloşiţi în diverse feluri. Şi educaţia (bunele maniere) lasă de dorit. Dar nu e atâta opulenţă şi atâta agitaţie a părinţilor să-i căpătuiască pe nemerit. Regulile de convieţuire şi o minimă responsabilitate a comportamentului propriu sunt încă vizibile. Nu aruncă pe jos. Nu trec pe roşu. Şi asta pentru că adulţii îşi iau cât de cât în serios rolul de modele (vrei să treci în fugă strada pe roşu şi e un copil de faţă, adultul de lângă el te va apostrofa ca îi dai exemplu prost şi-l pui în pericol).

Needless to say, deşi bogătani încă şi mai mari există şi aici, telefoanele mobile au interzis în şcolile primare iar pentru majoritatea părinţilor, chiar din zonele bune, bazarurile second-hand organizate de şcoli şi grădiniţe au încă foarte mare trecere la completarea garderobei copiilor. Iată o altă modalitate de a strânge bani pentru şcoală (veniturile obţinute din vânzări se alocă, într-un anumit procent şcolii/grădiniţei organizatoare).

Părinţii se implică, voluntar, pentru asigurarea trecerilor de pietoni dimineaţa pe tot traseul spre şcoală (by the way… cadouri pentru bodyguarzi??? bodyguarzi???…). Părinţii însoţesc, voluntar, clasa în excursii (deşi au şi ei joburi!). Părinţii confecţionează, gratuit, decoraţiuni pentru Sărbători. Părinţii sunt coorganizatori la serbări şi la biblioteca şcolii. Nu aruncând cu bani, ci prin prezenţă personală lângă copiii lor şi prin timpul investit. Face mai mult decât toate fiţele, brandurile şi bănetul. Părerea mea.

P.S. Reiese ca doamna învăţătoare nu era săracă deloc. http://www.gandul.info/stiri/spaga-de-fite-a-lui-blandu-afacerile-paralele-ale-invatatoarei-blandu-vindea-polite-de-asigurare-pentru-parinti-si-after-school-pentru-copii-11876117. Pe “vremea mea”, doar la facultate ne “obligau” profesorii să le cumpărăm manualele şi asigurările. Acuma văd că s-a ajuns la şcoala primară. Frumos.

Cunosc cazul unui elev de liceu care, după ce a dat în vileag solicitarea de şpagă a profesoarei de fizică şi a băgat-o pe aia la zdup, n-a fost nici pe departe apreciat de ceilalţi profesori pentru curăţarea sistemului ruşinos, ci evitat, apostrofat şi sabotat de toţi, trebuind chiar să îşi amâne Bacalaureatul. (Şi nu era un loser care nu ştia nimic – azi e inginer software.) Iată câtă dorinţă reală de corectitudine în sufletele celor care cresc oamenii viitorului! Ajuns la maturitate, omul a emigrat în Canada cu prima ocazie.

Cunosc colegi care cumpărau profesoarelor de la facultate lănţişoare de aur, candelabre şi faianţă pentru baie!!! Ba mai era una care ne şi punea – sub ameninţarea picării examenului – să-i facem traduceri pe gratis din lucrările pe care le plagia ca să poată şi ea publica ceva. Am rămas întotdeauna siderată să văd cum oameni doxă, mai capabili însăşi decât profesoara, se supuneau spăşit. La materia respectivă nu eram grozavă, dar de-aia tot  nu i-am tradus. Ce să vezi, la examen a fost secondată de o asistentă tânără, şi întrucât era şi scris şi oral şi existau martori, n-a putut să mă pice oricât s-a chinuit. Un 6 tot am scos. M-am simţit mai triumfătoare decât ceilalţi cu zecele lor.

Da, probabil aş da un cadouaş unui medic care se pregăteşte să mă taie sau care are viaţa copilului meu în mână, ştiind că a studiat cu zecile de ani, că e obosit şi prost plătit, da, aş onora profesoara prin respect, prin flori, o mică atenţie feminină, înţeleg şi eu chestiile astea. Dar deja au ajuns nu doar să primească, ci să pretindă, nu doar să pretindă ci să condiţioneze şi încă să fie nemulţumiţi. Nu e deloc ok. Nu e corect nici ca munca să nu fie plătită şi oamenii să ajungă la mâna cadourilor care poate vin, poate nu vin, dar nu e corect nici să ne apucăm să împingem cu cadouri ca să ne asigurăm că plodu nostru-i mai ocoş. Şi să fim sinceri, de multe ori ăsta este motorul corupţiei. Nu sărăcia, ci lăcomia, dorinţa de a trece în faţă, de a-şi pune pile, de a rezolva rapid şi uşor. Lipsa de caracter.

Cele 12 porunci ale copilului

Standard

Preluate de la avizierul unei grădiniţe

1. Nu mă răsfăţa!
Ştiu prea bine că nu pot primi totul. Vreau doar să te pun la încercare!

2. Nu te teme să rămâi ferm în relaţia cu mine!
Atitudinea statornică şi perseverentă e importantă pentru mine, pentru că mă face să mă simt în siguranţă.

3. Pe cât posibil, nu mă pune la punct de faţă cu alţii!
Voi acorda mai multă atenţie cuvintelor tale dacă mi le spui cu voce joasă, între patru ochi.

4. Nu te pierde cu firea dacă îţi spun că te urăsc!
Nu pe tine te urăsc, ci puterea pe care o ai de a te pune de-a curmezişul planurilor mele.

5. Nu mă proteja mereu de consecinţele faptelor mele!
Ca să mă maturizez interior, trebuie să trec şi prin experienţe stânjenitoare sau dureroase.

6. Nu mă cicăli în continuu!
Ca să mă protejez, voi ajunge să fac pe surdul.

7. Nu fă promisiuni pripite!
Daca nu te ţii de promisiuni, mă voi simi înşelat.

8. Fii consecvent!
Lipsa ta de consecvenţă mă face să mă simt nesigur şi să-mi pierd încrederea în tine.

9. Nu mă întrerupe, şi ascultă-mă atunci când pun întrebări!
În caz contrar, îmi voi lua de la alţii informaţiile pe care le caut.

10. Nu râde de fricile mele!
Pentru mine, ele sunt înspăimântator de reale. Dar mă poţi ajuta dacă mă iei în serios.

11. Nu crede că este sub demnitatea ta să îţi ceri iertare de la mine!
Scuzele sincere îmi stârnesc un sentiment de afecţiune şi înţelegere.

12. Nu încerca să pari perfect sau infailibil!
Când voi afla că nu eşti, şocul va fi foarte mare.

Cresc atât de repede. Şi îţi este precis greu să ţii mereu pasul cu mine.
Dar fiecare zi în care încerci este nepreţuită.
(Autor necunoscut)

P.S. Scuzaţi genul pretutindeni masculin – era mai concis aşa. Evident, valabil şi pentru fete/mame/bunici  🙂