Tag Archives: pedagogie

Educația, între formare și informare

Standard

Recent am dat, la grădiniță, peste următorul poster care mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să nu îl țin numai pentru mine. E schema rezumată plastic a unui concept pedagogic preuniversitar (până la gimnaziu, după cum deduc).

Iată-l:

20161013_152826

Ce-mi place la el?

În primul rând îmi place la nebunie chestia cu rădăcinile. Faptul că omul e (sau ar fi ideal să fie) un copac complet, la fel de bogat și armonios dezvoltat sub linia solului, ca și deasupra. Că astfel are stabilitate și își poate trage seva vieții, poate crește solid.

Îmi place că trunchiul comun include pedagogia integrării și a gestionării tranzițiilor.

Apoi îmi place la nebunie că ramurile superioare (temele de studiu) includ Sănătate, Cunoștințe despre lume, Sport, Educație estetică, Științe ale naturii, Limbă, Media și Religie (valori morale). Mi se pare foarte bine echilibrat.

După cum înțeleg eu, conceptul pleacă de la premisa copilului ca teren fertil, ca material bun, și distinge 5 categorii esențiale de competențe de bază (Basiskompetenzen) care se construiesc pe bază de atașament (Bindung). Competențele astea absolut fundamentale (rădăcinile) sunt:

  1. Competențe privind sinele (încredere în sine, independență/autonomie, capacitate de auto-organizare, gestionarea rutinei zilnice, un concept de sine pozitiv)
  2. Competențe personale (încredere de bază, competențe emoționale, gestionarea propriilor sentimente, abilitatea de a se juca, toleranță la frustrare, abilități de orientare, competențe cognitive și motorii, creativitate, flexibilitate, competențe lingvistice)
  3. Reziliență, un termen pe care l-aș traduce drept curaj+tenacitate+optimism în fața vieții (optimism, abilitate de a crea relații, interese multiple, o imagine pozitivă despre sine, toleranță la frustrare, valori morale și religioase, motivație)
  4. Competențe de învățare (curiozitate, interes, motivație, memorie, liniște interioară, capacitate de concentrare, cunoștințe de bază, metode, abilități de rezolvare a problemelor, metacogniție = cunoaștere despre cunoaștere)
  5. Competențe sociale (comportament democratic, toleranță, disponibilitate de asumare a răspunderii, competențe de a face față la conflicte, abilitatea de a participa la relații, empatie, întrajutorare, respectarea regulilor, competențe de comunicare).

Am întâlnit părinți care înțeleg să delege aproape integral educarea copilului către sistemul de învățământ în masă. În realitate, nu doar experiența de milenii ci și cercetările moderne în materie de pedagogie arată că valorile de bază, atitudinile fundamentale ale copilului față de lume și viață, felul lui de a privi și înțelege, de a se raporta la oameni, mediu și învățătură, se construiesc preponderent în familie.  Căci unde e atașamentul mai profund decât în familie.

A pune reușita educațională exclusiv pe umerii școlii e greșit. Studiile arată că pattern-urile de gândire și manifestare învățate acasă, precum și nivelul socio-economic al familiei au influența covârșitoare.

Iar dacă școala primară mai face cât de cât eforturi formative (deși e greu de imaginat cât sunt ele de eficiente cu 25-30 de copii la fiecare profesor și activitate), de la gimnaziu încolo simplul volum de cunoștințe de la fiecare materie face imposibilă concentrarea pe dezvoltarea de competențe personale, sociale, de caracter și așa mai departe. Școala devine aproape exclusiv informativă.

Și apropos de competențele de bază cu care pornește un copil în viață (1-5 de mai sus). Nu mi se pare potrivit când părinții sau bunicii emit non-stop sentințe demoralizante sau generalizatoare despre copilul lor de față cu acesta. De gen: “ești un…./ești o…., tu niciodată nu…./tu mereu …. , el niciodată nu….așa și pe dincolo“**. Asta induce copilului exact acea senzație de permanență, de definire identitară fixă, imuabilă, negativă, care se va transforma în self-fulfilling prophecy!  Atitudinea aceasta e total opusă acelui growth mindset responsabil pentru echilibrul și reușita în viață.

Growth mindset înseamnă a-i transmite copilului că greșeala nu e un capăt de drum, că ameliorarea și auto-depășirea sunt posibile prin deschidere, căutare, motivație, perseverență și învățare. Înseamnă, literalmente, a-i clădi caracterul și competențele.

Rădăcinile sănătoase fac tot restul posibil. O coroană bogată în materii abstracte se ofilește sau se răstoarnă fără ea.

 

(** Later edit: cel puțin la fel de mult mă intrigă și necăjește genul ăla de country-bashing transmis aproape simultan cu laptele de mamă. Idei cum ar fi “ca la noi la nimenea“, “așa ceva numai la noi se poate“, “România e singura țară care…“, “la noi niciodată n-o să…. “, care nu fac decât să ducă într-un excepționalism negativist și să cimenteze un pesimism neputincios și păgubos. Stilul ăsta de comunicare creează șabloane de gândire pe care le preluăm ca atare și le considerăm firești și care sufocă orice tentativă de efort constructiv. E learned helplessness. Dacă nu poți concepe reușita, clar n-o să reușești. Cuvintele au putere. Nu degeaba “la început a fost Cuvântul”…)

 

Advertisements

Sentimente pozitive – sau cum se învaţă virtuţile de caracter

Standard

Motto: “Exersează nu doar până când îţi iese bine. Exersează până când nu mai poate să îţi iasă prost.” (nu mai ştiu cine, dar un tip deştept)

Ca să le pot oferi copiilor mei noi impulsuri, dar şi noi răspunsuri pe măsură ce cresc, şi pentru că cred fără ezitare în creşterea continuă, pe tot parcursul vieţii, a noastră a tuturor, m-am apucat pe Coursera de un MOOC (massive online open course) numit “Teaching Character and Creating Positive Classrooms“.

Şi mamă-mamă, ce bine am facut! Îmi place atât de mult conţinutul acestui curs şi noutăţile pe care le aflu, încât nu mă pot abţine să nu-l recomand mai departe. 🙂 Cu copiii l-am aplicat deja, şi îmi dă o satisfacţie enormă să le urmăresc ochii mari, când înţeleg, şi chipul destins, când contemplă vizionar viitorul cu încredere şi veselie. E aproape înfricoşător cât de uşor este să nu te mai cerţi cu ei. 🙂

Poate nu ştiaţi, dar când psihologii s-au apucat să-i ia la întrebări pe copii, au descoperit că majoritatea puştilor se împart în două categorii: cei care cred că aptitudinile cu care te naşti sunt fixe şi cei care cred că ele sunt maleabile, se pot dezvolta, creşte sau pierde pe parcursul vieţii în funcţie de acţiunile proprii.

Cercetările arată că cei din prima categorie – în mod previzibil – atunci când dau de greu consideră că e vorba de un factor exterior, că nu sunt suficient de capabili pentru că aşa s-au născut, “aşa-s ei”, “atâta pot”, “n-au ce-i face”, alţii au fost mai dăruiţi de soartă, etc., şi gata, renunţă! A doua categorie continuă să muncească şi să spere, în ideea că orice lucru se învaţă şi cu cât exersez mai mult, cu atât o să-mi iasă mai bine pe viitor, care-i tragedia.

Mare grijă ce idei le transmitem deci. Etichetările (chiar şi atunci când îi etichetăm pe alţii, la nervi) nu fac decât să ducă la ideea unor abilităţi fixe atribuite aprioric, împotriva cărora omul n-are cum lupta. S-a născut deficient, şi gata. (Sau extrema opusă: s-a născut grozav şi nu mai are nevoie să încerce, face mami/buni/tuşi pentru el. El e perfect din oficiu, oricum. Până când situaţia escalează şi atunci, brusc, tot el singur e “de vină”, e “rău”, e “bleg”, “nu mai ştiu ce să mă fac cu el”). Şi uite aşa se învaţă neputinţa, pasivitatea, lipsa de motivaţie, delăsarea şi nepăsarea.

Realitatea descoperită şi testată de psihologi este că multe din abilităţile omului şi destule virtuţi de caracter pot fi “antrenate” şi dezvoltate. Mai ales în copilărie. Şi nu vorbim aici doar despre perseverenţă, de pildă, una din calităţile de care românii duc cel mai mult lipsă conform recentului studiu al profesorului Daniel David de la Cluj (“Psihologia poporului român”, Ed. Polirom, 2015), nu doar de răbdare, respect, aptitudini sociale sau intelectuale, ci chiar de lucruri precum… optimismul!

Da, optimismul poate fi cultivat. Profesorul american Martin Seligman, o autoritate în domeniul psihologiei pozitive, a descoperit că şi optimismul e un “muşchi” care creşte prin exerciţiu şi că stimularea sa aduce beneficii în toate domeniile vieţii. În plus, după cercetări îndelungate prin toate religiile şi culturile lumii, domnia sa şi alţi cercetători au ajuns la o listă “universală” de 24 de virtuţi de caracter considerate dezirabile de toţi oamenii. Lista o puteţi găsi pe viacharachter.org şi ea se sprijină pe 6 piloni:

  • Cunoaştere şi înţelepciune (creativitate, curiozitate, gândire critică, dragoste de învăţătură, perspectivă)
  • Curaj (dârzenie, perseverenţă, onestitate, însufleţire)
  • Bunăvoinţă (iubire, bunătate, inteligenţă socială)
  • Dreptate (lucru în echipă, cinste şi corectitudine, leadership)
  • Cumpătare (iertare, modestie, prudenţă, auto-control)
  • Transcendenţă (aprecierea frumosului şi a excelenţei, recunoştinţă, speranţă, umor, spiritualitate/credinţă)

Procesul de învăţare este înainte de toate un proces de deschidere la nou. Această deschidere, necesară pentru creştere, nu se poate însă realiza sub stres continuu. În stare de stres toxic, se produc descărcări hormonale care duc de fapt la limitarea percepţiei, a capacităţii de raportare la ceilalţi, a capacităţii de a lua decizii bune; la pesimism, pierderea empatiei şi respingere şi chiar la slăbirea serioasă a sistemului imunitar.

E ca şi cum ai cere unei cetăţi care tocmai se află sub asediu, foc şi foamete dintr-o parte, să întâmpine cu calm şi zâmbete duioase musafiri dintr-o alta.

Iată de ce sentimentele pozitive, asocierea experienţei de învăţare cu emoţii pozitive şi crearea de “micro-momente” plăcute sunt atât de importante. Tot cercetările psihologice arată că, oricât de plăcută ar fi fost o experienţă, dacă ea se încheie cu un moment dureros, antipatic, deranjant, în amintirea noastră întreaga experienţă va fi aruncată într-un con de umbră şi va primi o asociere negativă. Un bun educator, pedagog, părinte, antrenor va căuta să răspundă mereu constructiv şi să creeze micro-momente plăcute, asocieri pozitive pentru viitor. El va construi, nu va dărâma. În vorbele lui Andrew Carnegie, marele industriaş şi filantrop american, “atunci când lucrezi cu oamenii, e ca şi când sapi după aur. Trebuie literalmente să muţi tone de noroi ca să găseşti o uncie de aur. Totuşi, nu cauţi noroiul, ci aurul.

Cât din educaţia primită de noi şi primită, poate, încă şi astăzi de copiii noştri ne dă neplăcuta senzaţie că se axează doar pe repararea unor imperfecţiuni şi nu pe încurajarea şi consolidarea sclipirilor –  cât din ea pune, adică, accentul pe noroi, şi nu pe aur? Câte şcoli (sau familii) mai educă pentru caracter, pentru compasiune, şi nu doar pentru conformare şi asimilare de informaţie?

Faceţi un exerciţiu simplu, între adulţi. Întrebaţi pe cineva care este cel mai mare defect al său, sau cea mai mare vină, şi observaţi cum se chirceşte, ochii coboară, frazele devin scurte, limbajul trupului se închide, sufletul se scofâlceşte, se jenează. Întrebaţi aceeaşi persoană care crede că este cea mai mare calitate sau tărie a sa, şi cui a făcut un bine şi cum, şi va prinde – ca în reclamă – aripi. Va căuta contactul vizual, relaţia, deschiderea, va gesticula liber, uşurat, va vedea viziuni pozitive de viitor – va şti că poate, şi chiar va putea, să crească. Conversaţia şi schimbul de idei, de energii, de emoţii, se vor derula total diferit.

Cred că intuim cu toţii, atunci, ce anume îi trebuie unui om (şi cu atât mai mult unui copil) pentru a se simţi împlinit în viaţă, pentru a avea o stare de bine. Dr. Martin Seligman răspunde la întrebarea asta printr-un acronim: PERMA.

PERMA înseamnă: Positive emotions, Engagement, Relationships, Meaning and Accomplishments.

Copiii noştri au nevoie de toate acestea, şi acasă şi la şcoală. Dar nu în mod artificial. Nu prin bascularea în extrema unor dulcegării artificiale, orice e ok, merge, trebuie lăudat, încurajat, ferit de greşeli. Nu, ci prin acceptarea greşelii ca firească, şi prin reacţia autentică dar constructivă şi înţelegătoare la ea, prin găsirea părţii bune a lucrurilor. Prin axarea pe dezvoltarea armonioasă a caracterului şi a stării de bine, prin încurajarea sentimentului de identitate proprie a copilului, nu prin decimarea lor.

Desigur, micro-momentele pozitive nu sunt suficiente. Este nevoie şi de o structură macro, de un sistem sau o rutină care să explice, să aplice şi să încurajeze virtuţile de caracter. E nevoie de practică zilnică, preferabil înainte de apariţia unei “probleme”, nu doar de discurs. Învăţarea înseamnă şi program, aplicare susţinută, activă, din partea noastră, cei care educăm. În mod ideal, copiii trebuie să-şi dezvolte prin exemplu şi prin exerciţiu curajul, răbdarea, perseverenţa, bunătatea, integritatea, auto-controlul, empatia, recunoştinţa, spiritualitatea, umorul, etc. pentru a putea ajunge să aibă realizări, un sens în viaţă, relaţii satisfăcătoare şi de susţinere, implicare şi un sac de emoţii pozitive.

Optimismul însuşi se învaţă. A fi mai conştient de lucrurile bune decât de cele care-au mers nasol e tot o alegere, o opţiune, o decizie proprie. La finalul zilei, alegeţi să faceţi un bilanţ pozitiv. Vă va încărca energetic extraordinar. Am încercat asta cu fiul meu, care începuse să semene pe maică-sa şi să devină un etern nemulţumit ;-). În prima zi cu chiu cu vai a găsit trei lucruri de care să se bucure, că fuseseră faine.  A doua zi, şi datorită micro-momentelor introduse de noi, părinţii, de reacţiile noastre mai atente, a ajuns la 11! Dacă până acum, în stilul clasic, cu “trasul de el”, abia exersa 5 minute pe zi la pian, în silă, cu noua metodă a stat 45 de minute la clape cântând cu încântare, în timp ce eu şi soră-sa îl acompaniam din gură şi prin dans, şi nici măcar nu şi-a dat seama cum trece timpul.

Evident, la final, l-am lăudat pentru perseverenţă, a realizat singur cât de bine îi iese piesa acum, dar cred că cel mai mare câştig a fost să vadă că perseverenţa (efortul) chiar poate fi o chestie distractivă până la urmă!

Dl. Goe vs. “Cuminte şi ascultător” – sau ce încape între

Standard

În ultimele două zile mi-au căzut sub ochi două articole foarte interesante care, cred eu, sunt legate într-un mod nu chiar superficial.

Primul, care se referă la conceptul german de educare a copiilor (presupunând atât structură cât şi libertate de decizie, şi cu care, în ciuda diverselor observaţii pe care le-am mai adus în decursul timpului, sunt în mare măsură de acord), poate fi citit aici:

http://romaningermania.ro/intrecerile-si-ambitiile-romanesti-ruineaza-psihicul-copilului/ (mersi, Dana!)

Cel de-al doilea aparţine cunoscutului psiholog Daniel David şi echipei sale de la Cluj, şi se referă la psihologia poporului român (“Cum suntem, cum credem că suntem şi cum vrem să fim”) – îl puteţi citi, pe scurt, aici:

http://m.hotnews.ro/stire/19787285 (mersi, Roxana!)

Sunt câteva aspecte care fac conexiunea, după părerea mea, între aceste două articole şi care îmi stau de mult pe suflet. Cred din toată inima că felul în care ne educăm copiii este strâns legat de genul de structuri şi sisteme sociale pe care vor fi apoi capabili să le dezvolte.

Nu doresc să generalizez, însă, din observaţiile şi experienţele mele, în stilul românesc de educare a copiilor se pot totuşi distinge două mari direcţii – două extreme la fel de dăunătoare:

1. “Copilul meu e cel mai grozav copil din Univers no matter what, infinit mai special decât alţii numai fiindcă l-am făcut io”, are voie orice pe costul altora (al celor “proşti”) şi creşte monstruleţ narcisist. Din adulări şi hiperprotejare nu-l scot. Îi pun covorul roşu oriunde se mişcă. Nimic nu e vina lui, toţi sunt tâmpiţi şi conspiră împotriva prinţişorului/prinţesei hipersensibiloase. Modelul Dl.Goe.

2. “Copilul meu mă nemulţumeşte şi nu face nimic bine – el trebuie să fie perfect, altfel mă face de ruşine”; îmi strică statutul.  E o păpuşă pe sârmă, trebuie retezat, modelat (mutilat?), supraeducat ca să fie cel mai: spiritual, sportiv, deştept, răbdător, adaptat, politicos, artistic şi genial din lume. Preferabil să joace doar cum îi cântă clanul posesiv care bâzâie ca un elicopter vanitos zi şi noapte în jurul lui. Să nu aibă niciun gând propriu, să se subsumeze scriptului pe care i l-am scris fără să-l întrebăm şi în general să ne facă mândri şi să nu ne strice self-image-ul. Îl critic în public cu fiecare ocazie, îl educ pe bază de vinovăţie, ruşine şi inconsecvenţă, îi forţez mâna, răspund în locul lui, îi ucid spontaneitatea şi-l fac să se îndoiască pe vecie de sine.

Între egourile umflate cu pompa, fade, afectate, egoiste, antisociale – şi cele strivite, supuse tuturor, mereu adaptate obedient spre a face pe plac şi a “merita” iubirea părintească, stilul românesc actual cu greu lasă să se dezvolte fir de suflet. Ne băgăm peste ei şi îi influenţăm continuu. Dar le facem oare un bine? Mă îndoiesc. Cred că de cele mai multe ori doar îi agităm şi dezorganizăm. Îi “scoatem din ale lor” ca să alerge pentru medaliile noastre.

Prins cumva între Dl. Goe obraznic (copil adaptat rebel) şi spiritele supuse, reprimate, ale celor “ascultători”, (copii adaptaţi obedienţi) conceptul românesc de educaţie dă naştere prea puţinor caractere echilibrate, complete, libere, autonome şi independente (copii liberi).

Şi aici văd legătura cu profilul psihologic al naţiei şi, chiar mai departe, cu instituţiile şi nivelul de (in)justiţie socială. Pentru mulţi români, copilul trebuie să fie genial, să iasă în faţă şi să ia caimacul ca să-şi asigure accesul la resurse şi propăşirea, pentru că nu avem tradiţia instituţiilor democratice, echitabile şi incluzive. Suntem conformişti şi mizantropi, cu un coeficient foarte scăzut de self-efficacy, pentru că aşa am fost şi suntem educaţi din copilărie. Suferim de “learned helplessness”. Copiii nu experiază, nu explorează, nu testează liber. Vor fi mai “safe” pe termen scurt, vor sări din adaptare în adaptare, dar vor fi dezavantajaţi şi mai puţin echilibraţi pe termen lung. Vor şti mai greu cine sunt ei cu adevărat, ce cred ei şi ce-şi doresc. Le va lua ani de zile să se dezmeticească. Apoi vor repeta probabil sistemul şi programarea din copilărie.

Nici părinţii, nici şcoala, nici biserica noastră nu par că îşi doresc oameni independenţi, cu gândire deschisă, temeinică şi liberă, universalişti şi care să se încreadă în propriile forţe. Părinţii vor să li se gâdile vanitatea sau îşi transmit traumele şi fricile fără discernământ, educatoarele au “preferaţi”, profesorii fac favoritisme, programa şcolară impune dogme nereflectate, instituţiile publice ne vor docili şi incapabili de automotivare, de autoorganizare. Cicălim copiii pentru obsesiile/temerile noastre, fracturăm creşterea, dezvoltarea, aptitudinile naturale ale omului – şi numim asta grijă.

Să recunoaştem: noi, românii, cei mai mulţi, mai ales generaţia care suntem acum părinţi, am fost obişnuiţi să gândim categoric şi să ne exprimăm totalitar – şi continuăm să o facem. Când ceva nu ne place ” e o tâmpenie”, când cineva ne deranjează “e un dobitoc”. Copiii noştri, crescuţi în Germania, vorbesc deja altfel. “Eu găsesc că asta nu e bine”, “mie nu mi se pare frumos”, “pentru mine nu e bun la gust”. Şi pentru diferenţa asta de poziţionare şi de ton, pentru conştiinţa faptului că o percepţie sau o interpretare personală nu reprezintă neapărat adevărul absolut, eu îmi scot în faţa lor pălăria.

Totul începe din copilărie.