“Ne la laisse pas tomber
Elle est si fragile
Etre une femme libérée tu sais c’est pas si facile…”
Cookie Dingler – Femme libérée























Copyright photos France: A. Sepi & A. Csordas 2019
“Ne la laisse pas tomber
Elle est si fragile
Etre une femme libérée tu sais c’est pas si facile…”
Cookie Dingler – Femme libérée
Copyright photos France: A. Sepi & A. Csordas 2019
I.
Name five things you can see, the app said.
I counted drapes, floors, slippers…
I couldn’t name the truth.
I knew I had it somewhere, but I didn’t want
To slide open the drawers of memory again
(the place was so tidy).
Name four you can hear, it menaced.
I strained but heard nothing, nothing.
The room is dead quiet.
I am alone. The sun is quiet, the floors are quiet, my clothes are quiet.
There are no voices, there is no inner music.
Nor did I smell, or touch, or feel.
There was a vague odor of petrol in my rough woolen sweater, but the place
Was unscented.
II.
I went to the river.
Here the air is warm and smells
Of dead things that used to be living.
It wraps around my neck like a shawl.
Here the grass is moist and the leaves
In it dry and rustling.
I rub my palm against thick hedges. They scratch.
The autumn sky lowers it golden gaze like a shy geisha.
Young birches lean with honey-tinged bibs toward the water.
They come alive with black birds.
Like inscrutable lenses, willow leaves swirl through the air
Then alight on an eddy.
You guessed it: there’s a breeze.
I went to the river.
It is warm.
It goes places.
It hurtles away, quietly.
An old man dressed all ocher and chestnut sits by it and listens
Then checks his pulse.
It is still there.
The river and me, we walk along in opposite directions.
A bike rolls on by, turning the gravel sunwards.
A handsome young man asks me for the time.
I give him what little time I have on me – and he smiles back, clutching a beer.
I came out here to read some Ezra Pound but the place
Is teeming with poets.
III.
Let us make here three tabernacles, said the apostle.
One for thee, and one for Moses and one for Elias.
You’ll never know it, but
I’ve never known happiness until now.
By bringing me here, you brought me into being.
This gallery contains 25 photos.
There are countries you can always count on. Countries that never let you down. Countries that make you walk on cloud nine. Literally.
Switzerland is one of them.
Jagged, proud mountain peaks as cathedrals of humility where human beings realize their smallness and settle in the eternal peace of their essential selves. All else is a surrogate, a delusion. The climb, the muscles burning, nails screeching on stone, the thirst. That’s all that matters. The cutting winds, the cold.
And then an evening in front of the fireplace in a pretty chalet or the generous, balmy afternoons around Lake Geneva.
The beauty, the calmness of a steady pace, the cleanliness. Marmots squeaking and ibex prancing at 2500 m above sea level.
The post bus worming its way on narrow ribbons of asphalt facing the abyss, sounding its horn before a hairpin curve.
Rain and drizzle and searing sun in August.
Switzerland. Expensive with good reason and worth every “centime“.
Typical chalet in Grimentz, Val d’Anniviers, Valais
Keeping those skis ready – Grimentz, Valais
“Downtown” Grimentz, VS
Sorebois Cablecar – Val d’Anniviers (VS)
Cloudy and damp August afternoon – Alpage de Moiry, Val d’Anniviers (VS)
Lake Geneva (Leman) with lush gardens at Montreux (VD)
Montreux, home to perfect lawns and finest hotels, at sunset – VD
Lausanne (VD), home of the Olympic Museum (and the Olympic flame!)
United Nations HQ in Geneva, Switzerland (GE)
Place des Nations, Geneva, Switzerland
Typical Alpine village in Switzerland
Moiry Glacier, Grimentz, Valais
Artsy shot of Moiry lodge perched on a cliff, Valais
Steep slopes kissing, Valais
Look at all that rock and ice!
Quiet bold climbers on ice, Moiry Glacier – Valais
Jumble boutique with kind owner in St. Luc, VS
Flowerpots, St. Luc (VS)
Breathtaking view of Matterhorn (Mt. Cervin – 4478 m) and Hotel Weisshorn (above St. Luc, VS)
Not far from Matterhorn – possibly Weißhorn or Obergabelhorn more than 4,000 m high – view from Tignousa (VS)
Along the planets trek (Sentier des Planetes) – Touno (VS)
Glorious morning on Moiry dam (VS)
Moiry dam above Grimentz (VS)
Bikers training for the Grand Raid – Moiry dam (VS)
Moiry dam (VS) with typical alpine flora
Roughness in stone (VS)
After the Simplon pass on the road to Italy. Au revoir, Suisse! Bis bald!
Copyright photography: Andreea Sepi 2015.
Limited series prints available for sale in 30×40 cm frame format, with high-quality passepartout and aluminium frames. EUR89,00.
Copyright photos: Armand Csordas
Timişoara – Sighişoara şi retur – mai-iunie 2015
Primul lucru pe care îl simți când te apropii de granița vestică a României venind din Germania e un soi de energie telurică.
Forțele locului, acești șerpi mieroși, se ridică susurând de pe câmpuri, din grâul verde-gălbui, dintre maci roșii și scaieți cu flori violete și-ți vorbesc. Și te momesc. Și o fac pe limba ta. Și se aliniază parcă unor energii gemene pe care le porți tot timpul în tine ca pe o povară. Doar că acum, iată, povara se ridică. Intuiești într-un mod aproape fizic că te potrivești în peisaj. Că ai ajuns.
Forțele astea telurice te apucă molcom, te moleșesc și te cuprind. Îți șoptesc că totul a fost o etapă, un vis. Exilul nu există. Iată, aici câmpurile continuă să respire la fel ca atunci, mai demult, când le aparțineai cu totul. În felul lor, continuă să te îndemne să o lași moale. Să te relaxezi, să te culci într-o rână, să cobori garda, să cobori standardele. Merge și așa. Pământul, care aici e plai, e indulgent.
E bine, e cald. Nu prea te poți împotrivi. Să te sustragi e prea mult. Răceala cerebrală teutonă se topește; rigoarea intelectuală, ștaiful se dizolvă încet, inexorabil. Ai vrea să te ții de ele, de identitatea ta construită, de anii de muncă seacă, acribică, în ploaie, și nu poți. Și aproape că nu-ți mai pasă că nu poți.
E un apus superb la Cenad, peste ciulini, polițistul de frontieră îți urează bine ai venit, și ce dacă stai 25 minute la coadă pentru o rovinietă? Care-i graba? Îți ia cel puțin la fel de mult timp să admiri ca un îndrăgostit tufele de soc aromat prăfuite, mărăcinii colorați, cățelul vagabond aciuit în vamă, asudatul funcționarilor sub chipiu. 22 de grade Celsius la 8 seara e absolut mișto. N-ai mai văzut de mult funcționari transpirați.
Pe marginea câmpului, un pui de vulpe iese din porumb o clipită și apoi se tupilează la loc. Norii au “golden lining”. Prin sate, asfaltul e acceptabil, cablurile de iluminat decorativ rămase de la ultimul Crăciun atârnă și se bălăngăne pe jumătate rupte deasupra drumului, iar bărbații sunt tot la birt.
Copilul tău numără “Dăciile” vechi și sunt de la an la an tot mai puține. Apar în schimb tot mai multe Opeluri și Forduri cu număr de Bulgaria.
Copilul tău numără bornele de kilometraj și se miră de ce sar de la 635 la 632 iar unele sunt răsturnate în rigolă, printre bălării. Îl lămurești, relaxat, că aici nu e totul atât de precis.
Pe stâlpii de curent, în cuiburi uriașe, berze regurgitează și-și hrănesc puii.
Treci în viteză pe lângă o mânăstire nouă, cu livadă. Pe miriștea plată din fața ei, ca la un semn, o turmă de oi se năpustește behăind înspre șosea, le vezi boturile deschise, grumaz lângă grumaz, un câine le oprește, totul e pur și simplu oniric, iar mai încolo, întins în iarbă sub un neverosimil nor roz, culcat într-o rână, sprijinit într-un cot, ciobanul cu clopul negru de fetru pe cap. A sucombat și el acelorași energii telurice. Wozu die Eile, Mann?
A doua zi îți mai trece.
Scurgerea de la baie își varsă zoaiele nu în canalizare ci sub dulap, Primăria a mai retezat niște copaci pentru o piață modernă, nu înțelegi de ce copiii sunt grași – când ai plecat tu nu erau – și în general, de ce atâta agresivitate în vorbe și gesturi. Ro-mânia? Privești mai atent în jur.
Cupole lucitoare de biserici în stil bizantin tronează peste precaritatea generală gri. Podelele lor sunt astăzi pardosite cu marmură alunecoasă. Prin sate e atâta bătrânețe, atâta boală, atâta chin. Oamenii n-au dinți, sunt aplecați de spinare. Din loc în loc, case cu termopan şi zugrăveli în culori orbitoare, atipice. Ale celor care lucrează “dincolo”.
La Eurovision cântă niște băieți în doliu despre zecile de mii de copii părăsiți de părinți și tu știi cum plâng cei mici ai tăi la telefon când lipsești doar un weekend și cum îți îmbrățișează pătura…
Autostrăzile apar ici și colo ca o fata morgana pentru a dispărea iar fără urmă – piese pierdute din mai multe puzzle-uri încurcate între ele, duc către destinații existente deocamdată doar pe planșele proiectanților. După potopul informațional al Occidentului, cu pădurile sale de semne rutiere, mintea se odihnește o clipă, pentru a se panica apoi: totuși, pe unde să apuc? Informațiile trebuie deduse din context, îți trebuie surse la fața locului. Doar Google le știe pe toate. Gugăl rulz.
Încet dar sigur, a-ți face concediul de odihnă în România devine un soi de aventură nevrotică în care nu poate să nu-ți pese: ai vrea să îndrepți fiecare coș de gunoi, să văruiești fiecare fațadă. Concepi în gând planuri de dezvoltare donquijoteşti până iriţi pe toată lumea. Te afli în România şi totuşi ţi-e încă dor de ea. De ea, cea visată, de ea, cea din tânjirile exilului. Exilul. Îl simţi, iată, şi aici. Exilul e de acum pretutindeni.
România copilăriei mele – multietnică, multiculturală, tihnită, educată și modestă, cu reflexe pronunțat central-europene – ce s-a întâmplat cu tine? Unde te-ai ascuns? Mai respiri? Mai sfințesc oamenii locul?
Mi-am cumpărat cireșe și am pornit să te caut prin Transilvania. De la Timişoara, pe urmele Prinţului Charles.
Dacă te-am găsit? Nu ştiu, ştii tu mai bine. Cine eşti, ce vrei să fii. Noi am făcut doar atât: ne-am ferit de şoferi sinucigaşi prin curbe fără vizibilitate; am cumpărat fluiere-suvenir, ne-am luptat cu paloşe şi ne-am bălăcit în piscina unui hotel de patru stele la Sighişoara; am trecut prin ghetourile ţigăneşti de la marginea satelor din Ardeal şi aproape că ne-am cumpărat alambic; am descifrat inscripţii săseşti pe case şi ne-au învăluit cirezile de vaci întoarse seara, la apus, în Viscri; am văzut iepe cu mânji liberi pe pajişti de un farmec rar şi vrăbii care îşi învăţau puii să zboare; ne-a sărit în faţă un iepure; am ingurgitat hectolitri de ciorbă şi tone de căpşuni; am despicat lemne. Am umblat pe drumuri noi şi am privit din unghiuri neştiute.
Concluzia copiilor:
Copyright fotografii: Andreea Sepi.
Articolul a apărut şi la: http://atelier.liternet.ro/articol/15956/Andreea-Sepi/Romania-exilatilor-Pe-un-picior-de-plai-la-final-de-mai.html.
Motto: “To have experienced beauty.”
Copyright photos: Andreea Sepi 2015.
(BW Photos on street corner belong to art photographer Luciano Bonacini: www.lucianobonacini.com)
Copyright photos: A. Sepi
Winter landscapes in Munich’s south end. A journey that starts at dawn and extends into the afternoon.
Copyright A. Sepi
Life's journeys
Felicia
GERMAN - ENGLISH - ROMANIAN
inspiration, création