Timişoara – Sighişoara şi retur – mai-iunie 2015

Primul lucru pe care îl simți când te apropii de granița vestică a României venind din Germania e un soi de energie telurică.

Forțele locului, acești șerpi mieroși, se ridică susurând de pe câmpuri, din grâul verde-gălbui, dintre maci roșii și scaieți cu flori violete și-ți vorbesc. Și te momesc. Și o fac pe limba ta. Și se aliniază parcă unor energii gemene pe care le porți tot timpul în tine ca pe o povară. Doar că acum, iată, povara se ridică. Intuiești într-un mod aproape fizic că te potrivești în peisaj. Că ai ajuns.

Forțele astea telurice te apucă molcom, te moleșesc și te cuprind. Îți șoptesc că totul a fost o etapă, un vis. Exilul nu există. Iată, aici câmpurile continuă să respire la fel ca atunci, mai demult, când le aparțineai cu totul. În felul lor, continuă să te îndemne să o lași moale. Să te relaxezi, să te culci într-o rână, să cobori garda, să cobori standardele. Merge și așa. Pământul, care aici e plai, e indulgent.

E bine, e cald. Nu prea te poți împotrivi. Să te sustragi e prea mult. Răceala cerebrală teutonă se topește; rigoarea intelectuală, ștaiful se dizolvă încet, inexorabil. Ai vrea să te ții de ele, de identitatea ta construită, de anii de muncă seacă, acribică, în ploaie, și nu poți. Și aproape că nu-ți mai pasă că nu poți.

E un apus superb la Cenad, peste ciulini, polițistul de frontieră îți urează bine ai venit, și ce dacă stai 25 minute la coadă pentru o rovinietă? Care-i graba? Îți ia cel puțin la fel de mult timp să admiri ca un îndrăgostit tufele de soc aromat prăfuite, mărăcinii colorați, cățelul vagabond aciuit în vamă, asudatul funcționarilor sub chipiu. 22 de grade Celsius la 8 seara e absolut mișto. N-ai mai văzut de mult funcționari transpirați.

Pe marginea câmpului, un pui de vulpe iese din porumb o clipită și apoi se tupilează la loc. Norii au “golden lining”. Prin sate, asfaltul e acceptabil, cablurile de iluminat decorativ rămase de la ultimul Crăciun atârnă și se bălăngăne pe jumătate rupte deasupra drumului, iar bărbații sunt tot la birt.

Copilul tău numără “Dăciile” vechi și sunt de la an la an tot mai puține. Apar în schimb tot mai multe Opeluri și Forduri cu număr de Bulgaria.

Copilul tău numără bornele de kilometraj și se miră de ce sar de la 635 la 632 iar unele sunt răsturnate în rigolă, printre bălării. Îl lămurești, relaxat, că aici nu e totul atât de precis.

Pe stâlpii de curent, în cuiburi uriașe, berze regurgitează și-și hrănesc puii.

Treci în viteză pe lângă o mânăstire nouă, cu livadă. Pe miriștea plată din fața ei, ca la un semn, o turmă de oi se năpustește behăind înspre șosea, le vezi boturile deschise, grumaz lângă grumaz, un câine le oprește, totul e pur și simplu oniric, iar mai încolo, întins în iarbă sub un neverosimil nor roz, culcat într-o rână, sprijinit într-un cot, ciobanul cu clopul negru de fetru pe cap. A sucombat și el acelorași energii telurice. Wozu die Eile, Mann?

A doua zi îți mai trece.

Scurgerea de la baie își varsă zoaiele nu în canalizare ci sub dulap, Primăria a mai retezat niște copaci pentru o piață modernă, nu înțelegi de ce copiii sunt grași – când ai plecat tu nu erau – și în general,  de ce atâta agresivitate în vorbe și gesturi. Ro-mânia? Privești mai atent în jur.

Cupole lucitoare de biserici în stil bizantin tronează peste precaritatea generală gri. Podelele lor sunt astăzi pardosite cu marmură alunecoasă. Prin sate e atâta bătrânețe, atâta boală, atâta chin. Oamenii n-au dinți, sunt aplecați de spinare. Din loc în loc, case cu termopan şi zugrăveli în culori orbitoare, atipice. Ale celor care lucrează “dincolo”.

La Eurovision cântă niște băieți în doliu despre zecile de mii de copii părăsiți de părinți și tu știi cum plâng cei mici ai tăi la telefon când lipsești doar un weekend și cum îți îmbrățișează pătura…

Autostrăzile apar ici și colo ca o fata morgana pentru a dispărea iar fără urmă – piese pierdute din mai multe puzzle-uri încurcate între ele, duc către destinații existente deocamdată doar pe planșele proiectanților. După potopul informațional al Occidentului, cu pădurile sale de semne rutiere, mintea se odihnește o clipă, pentru a se panica apoi: totuși, pe unde să apuc? Informațiile trebuie deduse din context, îți trebuie surse la fața locului. Doar Google le știe pe toate. Gugăl rulz.

Încet dar sigur, a-ți face concediul de odihnă în România devine un soi de aventură nevrotică în care nu poate să nu-ți pese: ai vrea să îndrepți fiecare coș de gunoi, să văruiești fiecare fațadă. Concepi în gând planuri de dezvoltare donquijoteşti până iriţi pe toată lumea. Te afli în România şi totuşi ţi-e încă dor de ea. De ea, cea visată, de ea, cea din tânjirile exilului. Exilul. Îl simţi, iată, şi aici. Exilul e de acum pretutindeni.

România copilăriei mele – multietnică, multiculturală, tihnită, educată și modestă, cu reflexe pronunțat central-europene – ce s-a întâmplat cu tine? Unde te-ai ascuns? Mai respiri? Mai sfințesc oamenii locul?

Mi-am cumpărat cireșe și am pornit să te caut prin Transilvania. De la Timişoara, pe urmele Prinţului Charles.

Dacă te-am găsit? Nu ştiu, ştii tu mai bine. Cine eşti, ce vrei să fii. Noi am făcut doar atât: ne-am ferit de şoferi sinucigaşi prin curbe fără vizibilitate; am cumpărat fluiere-suvenir, ne-am luptat cu paloşe şi ne-am bălăcit în piscina unui hotel de patru stele la Sighişoara; am trecut prin ghetourile ţigăneşti de la marginea satelor din Ardeal şi aproape că ne-am cumpărat alambic; am descifrat inscripţii săseşti pe case şi ne-au învăluit cirezile de vaci întoarse seara, la apus, în Viscri; am văzut iepe cu mânji liberi pe pajişti de un farmec rar şi vrăbii care îşi învăţau puii să zboare; ne-a sărit în faţă un iepure; am ingurgitat hectolitri de ciorbă şi tone de căpşuni; am despicat lemne. Am umblat pe drumuri noi şi am privit din unghiuri neştiute.

Concluzia copiilor:

Copyright fotografii: Andreea Sepi.

Articolul a apărut şi la: http://atelier.liternet.ro/articol/15956/Andreea-Sepi/Romania-exilatilor-Pe-un-picior-de-plai-la-final-de-mai.html.