Tag Archives: poetry

Amiaza pe strada Rotbuchen

Standard

Privesc peretele bătrân invadat de iederă roșie

ca de fierbințeala jenată a unei iubiri

posesive, geloase, târzii.

 

(Săgeata unei nostalgii, pogorâtă din senin în coșul pieptului,

tulbură apa

în care pluteau, inerte, cuvintele.)

 

Nemișcată, clădirea mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,

muți,

din sticlă.

 

Vântul mușcă din blana aprinsă de pe obrazul casei.

Pomeții bărboși, frământați de valuri, freamătă;

prin ei se propagă unda unui murmur

 

de sfârșit

de octombrie.

 

Palmele iederii mai întâi se desprind și-apoi se alipesc

din nou pe tencuială

ca pipăitul orb al unui chip,

ca încordarea unei bolborosiri.

 

Pe asfalt, printre picioarele oamenilor, stoluri de frunze uscate

foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,

galben, cărămiziu.

Se-mbrățișează, se despart.

 

Vin plutind din unghere. Se dau peste cap. Ning de sus.

Aleargă împiedicându-se.

Gonesc către ultima bârfă,

împinse de graba unei catastrofe.

 

Libertate. Finally.

 

În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,

iresponsabil,

doar pentru ele.

 

Se aștern noian lângă bordură,

pun urechea obosită

la burta neagră a străzii

și tac.

 

Se umplu de soare,

se scutură ca de fiorul unui gând

Și ascultă.

Ascultă.

 

Se strâng norii.

O bătrână coboară dealul

cu bicicleta.

 

 

Advertisements

Third week of spring

Standard

 

Luminous torrents of calmness.

The sun, shining, muffles the sounds of everything but the birds.

Our inner discord is rendered quiet.

Brightness explodes in every hidden corner.

Graves and hills bake in the heat, grow bellies of grass,

pubescent voluptuousness.

Sweet violets spill their inebriating fragrance.

Amidst it all, elongated shadows of men move along the sidewalk

like insecure writing,

trying to make sense.

40 de ani

Standard

iată-mă sosită la ora aceea,

suma tuturor întârzierilor: ora ajungerii din urmă.

am gonit, am ratat, împrăştiindu-mă în mii de stele. unele au ars, altele orbitează încă.

altele, de încordare ţâşnind, rătăcesc cine ştie unde, în alte ere, pe planete reci, moarte, în afara sistemului solar, plantând acolo viaţa.

îmi trag răsuflarea.

mă iubesc.

metalul topit al vagoanelor scăpate din gări pe care – sisific – le proiectasem,

al celor pe care le-am lăsat să plece,

s-a răcorit. e mai vâscos acum, picură-ncet: pic, pic.

săgeţile făcute din el nu mai dor,

iar eu nu mai ascut tăişuri.

 

iată-mă sosită la ora decantării.

printr-un miracol, nu m-am înecat. am înotat departe de turbioane, privesc sub mine în lichidul

pe care plutesc,

clar,

ca într-un cer.

tu, eu, ei şi planctonul invizibil al iubirii în fluid. toate celelalte lucruri s-au lăsat jos.

m-am dezbrăcat la timp de cele care trag greu.

nostalgia nu e decât un zmeu de hârtie, decupat pe forma sufletului,

umezit de ploaia care se adună uneori în mine ca pe podeaua unui pod neetanş, zugrăvit spălăcit,

de culoarea tihnei din copilărie.

vâjâitul lumii frânează….

sau mi-a slăbit auzul?

 

iată-mă sosită la ora aceea,

amurg sau levitaţie, când doar îmbrăţişezi, de la distanţă,

aburul încins al mistuitelor incendii, mărturie a dezlănţuirii de forţă care ai fost,

care

mai eşti, poate,

când ştii că te-ai numit Prometeu şi asta te face să zâmbeşti

(ei, hai, mai poţi, mai poţi încă, mai dai din când în când o vâlvătaie de test, dar fără să mai pârjoleşti pe nimeni);

când începi să cultivi prietenia amintirilor din care te compui,

şi le colecţionezi atent, înşiruit, ca scoicile pe aţă,

cu grijă să nu ciobeşti vreuna.

când ai înţelegere pentru lucrurile modeste suflate de vânt, căci şi nisipul a fost odată

munte.

când ţi-e tot mai adesea dor de atât numai: de pământ şi de cer şi de oamenii dragi, dar mai mult de bolta aia noaptea, când vâsleaţi pe lac şi povesteaţi despre astre.

 

iată-mă sosită la ora aceea

când duhul nu mai e neant: îşi bate aripile mai rar şi are locurile sale în care se opreşte,

înţelegând că, în lume, tocmai puţinul e cel mai puţin sufocant,

că doar puţinul lasă suficient loc împlinirii.

iar trupul? vas de lut fericit de clipocitul fiecărei căni de apă rece şi al

fiecărui glas de copil;

fericit că a fost cândva frământat de o mână,

pus la călit, aprins, stins,

că l-a zdrobit cineva de buza unei case, lângă o treaptă,

pe o brazdă tăcută;

fericit că poate să tacă la rându-i: “am fost”.

 

O carte

Standard

lumina slabă a unui felinar picură coniac pe o mână de frunze lucioase

în rest, doar glasul răguşit şi distant al unui radiou străbate bezna

bezna asta groasă şi caldă ca o plăcintă apetisantă cu cremă,

sâmburele de dinăuntrul pralinei e rotund şi tare

mi se rostogoleşte în gură, în jurul limbii,

ca odinioară săruturile tale lacome.

cum se schimbă dragostea,

nimic mai eliberator

decât pierderea ei.

mă aşez acum

cu o carte pe

pe întuneric

şi o pipăi,

doar o pipăi

coperta ei

m-a atins

în locul

acela

acela

tainic

gata.

ga-

ta.

Walk, sadness, walk!

Standard

I took my sadness for a walk.

I walked it right out of the park, past the tram stops and onto

the streets flooded with the slow, hesitant steps of old age.

 

I walked and walked and walked it out of my body.

Then I walked some more with it like one walks with a walking stick

until it got blunt.

 

Popov the Clown died yesterday.

Popov the Clown used to say, ‘as long as you have somewhere to go,

you’ll live another day.

But when you don’t know where you’re going tomorrow, you’re nearing

death.’

 

So I walked. Walked my sadness. Showed it the way.

And after just about enough walking,

I felt invigorated and could stand again.

 

So I set it free like a helium balloon and said, ‘Go now.

Go

make the trees red. My eyes have cried enough.’

 

It’s late. It’s November.

A tiny airplane inches forward across the spotless blue sky.

And the sun bathing my face is a thing of beauty.

Path through my childhood

Standard

I walked the winding path today

around the apartment buildings

right through my childhood.

 

Everything smelled the same.

The big white lilies gave off a fragrance of early evening,

the sunset was in its incipient stages.

The heat bearable, like me.

 

Summer petering out.

 

I leapt from one slab of stone to the next, imagined where the bench used to be,

and the staircase where all the teenagers laughed and wrote funny signs on the wall,

and me, just a child, in my cream polo T-shirt with red ladybugs and two buttons.

 

I came around the walls, touching, scraping.

Nothing but old people now on the other side of those walls, sequestered by them.

I still breathed through widened nostrils, I alone could still leap.

 

Where the bench once stood, just arid space.

(Where I once insulted another girl’s doll and was ostracized an entire summer.)

Even the buildings look old, and that is comforting.

 

It is comforting to know some things never change,

that you can count on them never to change,

that your memories still have places to inhabit.

 

It is comforting to unearth roots,

anchoring where it used to be.

My soul is comforted by old immovable things now.

 

There is a weak storm brewing.

I don’t feel threatened. It too has no strength anymore.

It tousles the treetops, the night sky a pinkish fog,

raindrops dry out before they hit the cement.

 

It is merely a swoosh.

 

A coming and going like the ocean tides.

Doves cooing on warm roof tiles, small sparrows under bushes.

It is farewell.

My feline challenge

Standard

The lascivious cat in the dimly lit window,

first floor, across the small garden.

Its stare nonchalant, immovable, intent,

drills into me all the important questions

about who and why and what am I going to do about everything.

 

I have a very distinct feeling the cat and I have been facing off on a dank summer evening

for nine consecutive lives, with only a faint lamp in an adjacent room.

In a long-exposure photograph, I would be a veil of shadow, moving,

coming and dissolving, resurfacing again;

the cat a solid axis.

 

Ah, the feline stealth! the cat remains a presence even as it disappears.

Ah, the languid chic of omniscient disdain! I squirm and it wields power.

Ah, the arrogance of eternity left to squander!

 

For nine consecutive lives, I have kept returning.

This is my last. The cat alone remembers me.

I cannot fool the cat. The cat is in on my secret.

It is in on the secret that life is multitude.

 

The lascivious cat in the dimly lit window,

first floor, across the small garden.

Licking its paw it shames me into unadulterated

existence.

 

The lascivious cat in the dimly lit window.

Slowly turning its back it makes me want

to prove myself.

August. Furtuna

Standard

numai în România poţi observa

un burlan care curge în sus.

împroşcând, ca o arteziană, jeturi de apă pe peretele

unei grădiniţe.

cerul s-a îngroşat brusc a smoală, şi-a-nvolburat bojocii şi apoi s-a crăpat

în două electric, cu un fulger. tună.

i s-a rupt apa. contracţiile au intrat în faza de expulzie.

arborii se contorsionează dureros. negrul e apocaliptic.

iată, se naşte. se naşte ceva.

plouă în perdele, cad una după alta cortine de ploaie pe spectacolul de forţă al tăriilor

burlanele galgaie.

doar acela, la o imbinătură, ejaculează cu frenezie

în sus.

 

pe străzi, în curând, un înot diluvic ce roteşte turbat în vârtejuri trompetele angelice ale florilor

portocalii,

ace uscate de brad,

frunze, noroi.

rafalele mişcă maşini, le fac invizibile.

o flegmă dusă de ape se îneacă cu disperare anonimă.

căldură de păduri tropicale, sufocare stinsă un pic la fereastra mea.

regenerare.

o, cum duruie depărtarea! cine poate traduce glasul acesta?

e Ilie, spun unii. unii aud pe Dumnezeu. Dumnezeu a trecut pe aici.

God is still in da house.

(o, da, e feroce!)

de s-ar spăla atât de uşor păcatele lumii precum

urmele de ADN de pe trotuar.