Tag Archives: poezie

The Pond

Standard

How the landscape changes

With the moving seasons…

No rebirth without dying

Water and cut grass

Shoulder-high saplings

And all the encounters with pain.


The piercing shrieks of white gulls 

Plunging, and us happy to disintegrate

Why is it that in nature

The lost are found, and dying

Is grand and mollifying and fearless

Like an embrace?


Blessed solitude that transcends

Loneliness and need

Feeding, soothing, nursing

The lightness of your being and

The fullness of your light.


Critters, short-legged, short-lived

Going about their business

Without 

Bitterness.

September reading

Standard

here I am,

sitting on a bench next to autumn

absorbing the last of the scorching sun

and watching the ants

move like clockwork

in a playground we call our own.

here they are,

mapping the maze

with staccato precision.

I am reading a poem,

like every other year.

later, I’ll get up to go home,

pass the picket fence with the tiny

porcelain cats,

walk into a heap of crunchy leaves,

and stomp out

all regrets.

Discoveries

Standard

Venus – that ancient

goddess of carnal desire – 

has a poisonous atmosphere that might,

just might,

hold the life of a microbe.


Immediately,

the microbes here on Earth

began to show signs

of restlessness.

fighting each other for supremacy

and claiming poison

as their territory.

Copyright A. Sepi 2020. All rights reserved

The Racket

Standard

Once in a blue moon,

beauty settles into my soul

like a swallow in its nest:

gracious and quiet and fertile.

Mere seconds later,

hordes and hordes of selfish people

with steel-toothed hounds and motorized wheels

come rushing by,

hurling themselves at the air, at the landscape, at other people’s souls,

a merciless stampede

raising the dust;

an unleashed army of carnal restlessness, a cacophony of hubris and outrage,

charging headlong, chasing the next empty minute, the next self-righteous cause,

cutting open words they don’t understand

and letting them bleed to death.

In their tow, the bee is sucked out of its flower,

the sweetness of honey is said to become unpalatable

and cross-pollination impossible.

I let them pass,

envy not their rapid advancement,

their heedless lack of regrets.

In God’s love, I am nourished.

Copyright 2020. A. Sepi. All rights reserved.

Ninge în Rosenheim

Standard

Cartierul e împăturit într-o tăcere mare, albă, stranie;

se afundă în înserare până la genunchi.

Lumea a devenit improbabilă, fără margini:

prospețimea imaculată a zăpezii – și restul.

Copacii sunt gheme încâlcite de bumbac alb,

din cer se deșiră în tihnă pânzeturi orbitoare și reci.

Cărări tăiate mai adineaori în pântecul feciorelnic al iernii,

ninsoarea le-a pansat cu tifon de fulgi moi.

Cicatricile orașului se vindecă.

Din scutul fonic al zăpezii se desprind cu greu: o clipă trecătoare, frânturi de voci.

Acum sunt lângă tine (te întorci și ești singur),

acum se resorb, înghițite de gaura de vierme a spațiu-timpului,

ca să răsară fantomatic într-un cotlon obscur,

departe de trupurile lor.

(Iată, cei doi îndrăgostiți râzând, aproape te-ai ciocnit de ei).

Pete negre, mișcătoare, se decupează din timp în timp de pe fundalul

monoton, de film mut.

Se nasc, apoi se topesc din nou.

Par dincolo de sticlă, par din altă lume.

Lumea aceasta s-a oprit,

urmele noastre se șterg,

(ca vocile),

contururile dure, paralelipipedice ale realității se estompează,

(înăuntrul lor locuim noi),

dispar încet

sub nămeți.

Doar chiotele copiilor se mai aud de pe dig.

Sănii și tăvăleală.

 

 

La baltă

Standard

Fierbințeala se scurge peste câmpuri ca șerpii.

Soarele făcut măciucă lovește în moalele capului, pielea se încinge, carotida pulsează ritmic.

Pe luciul apei, pluta undiței nu mișcă.

Vara, feroce, a desenat largi crăpături în sol, cicatricile arsurii.

Doar mușuroaiele de cârtițe par jilave, dar aparențele înșală:  copiii ridică bucăți împietrite de pământ și aruncă cu ele după broaște.

Pe malul opus, vacanța mare chiuie, azvârlind bețe în iaz și ultima zi de școală cu ele cu tot.

O familie de rațe iese de după papură călcând apa. Al optulea pui se prăbușește stângaci din stuf, pedalând grăbit din urmă.

Lișițele se scufundă după pește.

Nu trage. E aproape prânzul.

Miroase a uscăciune densă, vitală. Ierburile înalte se înclină ușor sub adiere, parcă duc întreaga greutate a cerului.

Azuriul e spălăcit, arcuit, fără nori. Ridici pălăria de paie și lași aerul să treacă peste sudoare, răcorind-o o clipă.

Libelulele verzui sunt grase și joacă sârba peste poteci.

Copleșiți de amiază, cosașii zumzăie ca pentru sine, monoton și monastic, mantra incomunicabilă a câmpiei bănățene.

Cât privești împrejur, orizonturi. Doar frumusețea asta simplă, suportabilă, eliberatoare.

Pește ioc.
 

40 de ani

Standard

iată-mă sosită la ora aceea,

suma tuturor întârzierilor: ora ajungerii din urmă.

am gonit, am ratat, împrăştiindu-mă în mii de stele. unele au ars, altele orbitează încă.

altele, de încordare ţâşnind, rătăcesc cine ştie unde, în alte ere, pe planete reci, moarte, în afara sistemului solar, plantând acolo viaţa.

îmi trag răsuflarea.

mă iubesc.

metalul topit al vagoanelor scăpate din gări pe care – sisific – le proiectasem,

al celor pe care le-am lăsat să plece,

s-a răcorit. e mai vâscos acum, picură-ncet: pic, pic.

săgeţile făcute din el nu mai dor,

iar eu nu mai ascut tăişuri.

 

iată-mă sosită la ora decantării.

printr-un miracol, nu m-am înecat. am înotat departe de turbioane, privesc sub mine în lichidul

pe care plutesc,

clar,

ca într-un cer.

tu, eu, ei şi planctonul invizibil al iubirii în fluid. toate celelalte lucruri s-au lăsat jos.

m-am dezbrăcat la timp de cele care trag greu.

nostalgia nu e decât un zmeu de hârtie, decupat pe forma sufletului,

umezit de ploaia care se adună uneori în mine ca pe podeaua unui pod neetanş, zugrăvit spălăcit,

de culoarea tihnei din copilărie.

vâjâitul lumii frânează….

sau mi-a slăbit auzul?

 

iată-mă sosită la ora aceea,

amurg sau levitaţie, când doar îmbrăţişezi, de la distanţă,

aburul încins al mistuitelor incendii, mărturie a dezlănţuirii de forţă care ai fost,

care

mai eşti, poate,

când ştii că te-ai numit Prometeu şi asta te face să zâmbeşti

(ei, hai, mai poţi, mai poţi încă, mai dai din când în când o vâlvătaie de test, dar fără să mai pârjoleşti pe nimeni);

când începi să cultivi prietenia amintirilor din care te compui,

şi le colecţionezi atent, înşiruit, ca scoicile pe aţă,

cu grijă să nu ciobeşti vreuna.

când ai înţelegere pentru lucrurile modeste suflate de vânt, căci şi nisipul a fost odată

munte.

când ţi-e tot mai adesea dor de atât numai: de pământ şi de cer şi de oamenii dragi, dar mai mult de bolta aia noaptea, când vâsleaţi pe lac şi povesteaţi despre astre.

 

iată-mă sosită la ora aceea

când duhul nu mai e neant: îşi bate aripile mai rar şi are locurile sale în care se opreşte,

înţelegând că, în lume, tocmai puţinul e cel mai puţin sufocant,

că doar puţinul lasă suficient loc împlinirii.

iar trupul? vas de lut fericit de clipocitul fiecărei căni de apă rece şi al

fiecărui glas de copil;

fericit că a fost cândva frământat de o mână,

pus la călit, aprins, stins,

că l-a zdrobit cineva de buza unei case, lângă o treaptă,

pe o brazdă tăcută;

fericit că poate să tacă la rându-i: “am fost”.

 

O carte

Standard

lumina slabă a unui felinar picură coniac pe o mână de frunze lucioase

în rest, doar glasul răguşit şi distant al unui radiou străbate bezna

bezna asta groasă şi caldă ca o plăcintă apetisantă cu cremă,

sâmburele de dinăuntrul pralinei e rotund şi tare

mi se rostogoleşte în gură, în jurul limbii,

ca odinioară săruturile tale lacome.

cum se schimbă dragostea,

nimic mai eliberator

decât pierderea ei.

mă aşez acum

cu o carte pe

pe întuneric

şi o pipăi,

doar o pipăi

coperta ei

m-a atins

în locul

acela

acela

tainic

gata.

ga-

ta.

Walk, sadness, walk!

Standard

I took my sadness for a walk.

I walked it right out of the park, past the tram stops and onto

the streets flooded with the slow, hesitant steps of old age.

 

I walked and walked and walked it out of my body.

Then I walked some more with it like one walks with a walking stick

until it got blunt.

 

Popov the Clown died yesterday.

Popov the Clown used to say, ‘as long as you have somewhere to go,

you’ll live another day.

But when you don’t know where you’re going tomorrow, you’re nearing

death.’

 

So I walked. Walked my sadness. Showed it the way.

And after just about enough walking,

I felt invigorated and could stand again.

 

So I set it free like a helium balloon and said, ‘Go now.

Go

make the trees red. My eyes have cried enough.’

 

It’s late. It’s November.

A tiny airplane inches forward across the spotless blue sky.

And the sun bathing my face is a thing of beauty.