Tag Archives: poezie

Home

Standard

I walked the winding path today

around the apartment buildings

right through my childhood.

 

Everything smelled the same.

The big white lilies gave off a fragrance of early evening,

the sunset was in its incipient stages.

The heat bearable, like me.

 

Summer petering out.

 

I leapt from one slab of stone to the next, imagined where the bench used to be,

and the staircase where all the teenagers laughed and wrote funny signs on the wall,

and me, just a child, in my cream polo T-shirt with red ladybugs and two buttons.

 

I came around the walls, touching, scraping.

Nothing but old people now on the other side of those walls, sequestered by them.

I still breathed through widened nostrils, I alone could still leap.

 

Where the bench once stood, just arid space.

(Where I once insulted another girl’s doll and was ostracized an entire summer.)

Even the buildings look old, and that is comforting.

 

It is comforting to know some things never change,

that you can count on them never to change,

that your memories still have places to inhabit.

 

It is comforting to unearth roots,

anchoring where it used to be.

My soul is comforted by old immovable things now.

 

There is a weak storm brewing.

I don’t feel threatened. It too has no strength anymore.

It tousles the treetops, the night sky a pinkish fog,

raindrops dry out before they hit the cement.

 

It is merely a swoosh.

 

A coming and going like the ocean tides.

Doves cooing on warm roof tiles, small sparrows under bushes.

It is farewell.

The heart of summer

Standard

“The morning is full of storm

in the heart of summer.

The clouds travel like white handkerchiefs of good-bye,

the wind, traveling, waving them in its hands.

The numberless heart of the wind

beating above our loving silence.

Orchestral and divine, resounding among the trees

like a language full of wars and songs.

(…)

Her mass of kisses breaks and sinks,

assailed in the door of the summer’s wind.”

from Pablo Neruda, “The Morning Is Full” in Twenty Love Poems And A Song of Despair  (beautiful translation by W.S. Merwin)

Have a magnanimous, magical summer! Have a book.

 

Metafore

Standard

pe vechea mea stradă locuiau câteva metafore

care se trăgeau de şireturi cu Dumnezeu,

şi încă frecvent, vă jur.

gemetele lor de plăcere mă ţineau trează noaptea

(pe vremea aceea nu mă uitam la televizor;

mă uitam la semaforul din depărtare cum pâlpâie suspendat:

roşu-galben-verde, roşu-galben-verde,

de parcă regla accesul la cer).

uneori, spre decupatul zorilor, metaforele astea

aveau chef de vorbă şi îmi mai povesteau şi mie

una-alta.

subtilităţi. extazuri.

nu puteam înţelege cum de nu le văd toţi,

cum de nu le aşteaptă nimeni.

ah, nopţile acelea cathartice!…

acum, că am devenit omuleţi populaţi de ecrane

populate de sosiile noastre etern zâmbitoare defilând pe Facebook,

am început să înţeleg.

pe noua mea stradă se întâlnesc doi bătrâni fără picioare

şi se salută trecând unul pe lângă altul în zumzetul electric

al scaunelor cu rotile.

scaunele gonesc, acţionate de motoare.

nici oamenii, nici metaforele nu mai au timp

să se vadă.

De sub nicovală

Standard

raportez. aşa se vede lumea de aici. patul conjugal scârţâie.

din pricina unui felinar stradal pironit în ochi, n-am mai văzut de mult cerul.

ah, progresul! acum am aprins ochiul interior. (dar oare se cade?

chiar vrei să vezi câmpul de luptă, măcelăririle? în fine, ai vrut să ştii.)

ce facem noi? noi ce să facem, noaptea în somn scrâşnim din dinţi

cu toată vigoarea negaţiilor sedimentate în timp şi în mare

ordine –

Ordinea, mai presus de toate: 1, 2, 50, 74.

peste zi sunt bandajate frumos, sub machiaj.

noaptea însă, la interogarea fiinţei, porii se deschid,

subconştientul urcă precum apa fierbinte pe ţevi şi şuieră.

şuieră sălbatic respingeri cu respiraţie uscată, ca deşertul,

şi nu mai e posibilă decât încruntarea, trupul real expus şi biciuit… ah, cum ustură siliciul!

scrâşnim deci în paturi. sufletul s-a dus în PIB-ul măsii.

avem norme.

“formele de viaţă trebuie ambalate etanş şi steril”.

“tot ce nu e obligatoriu e interzis.”

“tot ce nu e interzis e obligatoriu.”

“între fiinţă şi fiinţă trebuie aplicate straturi cât mai numeroase de tehnologie

modernă”.

“evitaţi atingerile, sunt purtătoare de microbi”. la naiba.

cred că alergiile sunt de fapt dorul ăsta al meu de boală: să-ţi ling degetele de microbi, să  nu mă mai mănânce pielea.

numele lucrurilor s-au desprins de ele.

acum şi sufletele de oameni.

dezosarea e organizată perfect.

pe ferestrele oarbe se ridică spre glorie fum opac, înecăcios.

înmormântează-mă în altă parte.

de m-ai fi zidit şi tu într-o biserică, barem, ca pe Ana lui Manole.

în rest, aici, crematorii. ochi de copil stau şi ei grămezi, afară. stive de globi oculari care dârdâie. ei, săracii, nici nu ştiu că dârdâie. le e dor doar de orbită, nu de orbit.

te rog nu mă mai întreba. pretutindeni, în apartamente, pe peroane, scârţâie şi se leagănă paturile lui Procust.

The Remains of The Day

Standard

timid spring.

the careless beauty of my children romping in the woods today,

sharp, colorful, against the greening gray backdrop,

gathering twigs for a “bonfire” but first washing them in the tumbles of water or

stacking them one upon another and into bridges

alongside the brook where they were leaping, looking for frogs;

huge stones splashing in that murky fluid, one foot deep, and up bursting fountains of light,

their voices rippling across the clearings,

their giggles, their eyes flickering – light, love

shooting out of them like glittering spearheads through the trees, shouting, climbing, jumping!

what sweet, suffocating melancholy; soft warm fluff settling heavy on my soul,

my soul – itself by now the peaceful glowing aftermath of a fire,

dilated and silent, with only the crackling of cooling cinder

and water trickling on nearby, my soul

suffused with nothing but

clarity

yes, the quiet serenity of the desire to embrace life, the world,

the sizzling beauty of raw earth sprouting, of budding leaves and yellow and pink flowers,

of young lives so thick with promise, of souls so nimble, of days so limpid!

my children. my gift. my promise – to them:

a love so full, so simple, so complete.

a love absolute.

don’t hold me. you’ll lull me back into nothingness.

don’t hold me…

Vedere de noapte

Standard

nu se văd stele.

norii şterg cerul cu buretele de funingine al uitării

până nu se mai citeşte niciun scris.

cerul fără astrohărţi, nedesenat.

o promisiune?

un cavou?

golite de lumină,

adevărul se scurge din galaxii ca printr-o pâlnie,

învolburând uriaş vârtej.

în nano-cosmos sunt doar eu la balustrada unui balcon.

infinitesimală, nevăzută,

ca pulsaţia unei palenteo-emoţii,

încercând să nu ratez întâlnirea cu tăcerea.

privesc în sus

şi aştept

să plouă.

The invisible pane

Standard

the sun is hanging in the fir trees by the collar of its wintry coat.

old people have come out into the park to walk their dogs to its skirt.

the dogs prance and snoop. the people themselves walk at an angle, slanted,

like leaden-limbed mimes on a running belt that’s running

in the opposite direction.

they’re pushing against an invisible pane (pain?…)

they’re pressing ahead, pushing against tomorrow,

while everything hurtles them against yesterday.

they’ve seen it all in their lifetime. fought it all.

now they’re left fighting friction

and gravity.

Un polonic cu soare

Standard

într-o dimineaţă, în timp ce muşcam din măr, frumosul a descălecat din cireşul roz şi s-a apucat să leviteze la fereastra bucătăriei.

totul s-a umplut de reavăn: mai întâi părul, apoii pielea, apoi pâinea, apoi gândul absent din spatele frunţii.

s-au umplut cu vălătuci roz oalele şi farfuriile, iar în chiuvetă trona, ca o lubeniţă crăpată bine, timpurie şi zemoasă, soarele;

îl scoteam cu polonicul în pahare (umplusem deja toate sticlele iar ele străluceau, străluceau, prin unghere ca pistele de aeroport…)

n-am ştiut ce să mai fac. ca să nu mă înec, mi-am dezlegat plumbii de la picioare şi m-am căţărat ca iedera peste lume.

în clădiri de sticlă roboteau ocnaşii, una cu ecranul, ecranaţi;

ciocnindu-se de colţurile oţelite ale etajelor, soarele se refracta sălbatic, tăios, orbindu-ne pe noi, toţi ceilalţi.

în văzduh era, cât vedeai, numai duh.

Loss of faith

Standard

i swam like a fish to the bottom of my being.

at the bottom of that sea of sand i swam into yesterday.

i drilled softly for the pearls to collect in my little necklace of happiness.

i flapped my little fish tail around and stirred up the sand at the bottom of the sea

to drill for more depth.

to bury myself completely on this side and emerge all the more alive on the other.

to find a shell still intact, a crustacean, a remnant of the great continent’s air fleet, now sunk.

but no. the love had petrified and become

this hard sepulchral distance between us

between me and everything.

insurmountable. and i knew

that happiness was for fish.

all i could hope for was a sparkling bead here and there at the bottom, like a shard of light,

where the ocean just happened to smile on that day.

My Roommate

Standard

It’s morning.

A spider has just rappelled down on my desk,

where I was writing a goodbye letter.

He stopped an inch short of touching it

and is hanging there, by his own thread,

suspended,

like me.

I cannot breathe.

I’m watching him wrap the whole room up in sticky wordless webs,

so nimble, like an eight-fingered pianist’s hand,

tapping the table,

waiting for a thought or waiting for

prey.

He’s off. He scurried speechless.

They say it’s bad luck to see a spider in the morning.