Tag Archives: prose

Toamna (remember 2003)

Standard

E toamnă.  E de ajuns să spun atât.

E toamnă, lumina bate oblic, iar eu mă scufund într-o plăcută astenie bordo. Totul e blând toamna.  Soarele, bruma, vântul, culorile.

Fiindcă am abonament integral pe reţeaua de autobuze şi fiindcă, Slavă Domnului, în ziua asta providenţială nu am altceva de făcut, am decis să mă plimb în oraş. Vreau să mă scufund cu totul în moliciunea răsfăţului de toamnă.

Vreau să privesc Dunărea după secetă, cum se resoarbe, cum îi clipocesc malurile însetate şi pline de o densă vegetaţie subacvatică. Vreau să văd cum cade azi, azi şi nu în altă zi, azi, în căldura tandră, lumina pe clădiri şi ce colţuri mi-au ascuns până acum. Vreau să simt cum mi-a crescut peste vară părul şi cum se amestecă el acum în vânt. Aerul freamătă de fericirea de a trăi, explodând în frenetice dansuri. Vârtejul de frunze crocante de pe asfalt, din faţa balconului meu, îmi cântă serenade.

Mă gândesc să mă duc până la târgul de vechituri, să mă înfofolesc mai bine în melancolie. Să îmi ajungă cât pentru toată iarna aceea întunecată, rece, tăioasă, gri. Nimic mai potrivit toamna decât un târg închinat trecutului. Azi nimic nu e aspru.  Trecutul însuşi e cald şi moale, ca un sacou matlasat, care ţi-a rămas puţin mare şi nu mai ştii exact cu ce îl umpleai odată. Azi, trecutul pare fără de greşeală. Azi e un azi desăvârşit.

Toamna, nici iubirile nu mai dor. Toamna e prin excelenţă un anotimp reflexiv. Nu vrei să iei pe nimeni de mână şi să ieşi în parc. Vrei să fii singur, să savurezi egoist totul, să te topeşti, să visezi singur, să te regăseşti, să te reinventezi.

Toamna e un anotimp prea mare pentru cuvinte. Automobilele, cu focul lor continuu, ar trebui interzise toamna. Mi-e dor de puţin praf. Mi-e dor de maldărele de frunze nemăturate, mi-e dor de prelingerea lor spontană de pe ramuri, prin aer, către sol.  Unele se opresc pe umeri. Un antrenament care pregăteşte ninsoarea.

Toamna, timpul trece stând pe loc.

Ies. E oră de vârf. Automobilele n-au fost interzise încă. Mi se pare că prea gonesc.  Visez. Se face verde, nu-l văd, apoi roşu, apoi verde din nou. Un claxon. Se sparge o armonie. Dar vântului nu îi pasă. Lumina cade imperturbabilă, la fel de oblic şi de frumos. Toamna, fericirea se toarce din gheme de lumină şi i se ţes firele-n arbori, ca o lână de aur scămoşată cu ciorchini de porumbe portocalii.

Avioane brăzdează cerul fără nori. Ca în orice zi. Oare ştiu ele ce zi providenţială e astăzi?… Astăzi e o zi în care îmi vine să încerc toate potecile despre care nu ştiu unde duc, să mă furişez pe sub crengi, să mă ascund în spatele tufişurilor şi să aştept.   Să mă întind pe spate, să râd şi să privesc cerul. Cerul fără nori. Să mă scald în căldură, în lumina îngenuncheată. Să mă scald în lentoarea zilei. Ah, să fii astăzi pe cer…

Lângă noi au recoltat în sfărşit porumbul.

Acum sunt în autobuz.  Încerc să-mi închipui cum arată viaţa în spatele fiecărei ferestre pe lângă care trec. Balcoanele tac, însingurate. Şi pinii verzi, intenşi, păstrează secretul.  Doar sub o umbreluţă, un bătrân alb şade cu spatele la şosea. Mă întorc. Lângă mine, doi vecini de banchetă îşi ţin capul în mâini.  Doi necunoscuţi cu feţele în mâini.

Am ajuns la Dunăre. Mă sprijin de balustrada podului şi privesc. El vibrează cu paşii, cu roţile, cu vântul. Simt că Dunărea mă priveşte şi ea. Că simte că sunt aici. Dar tace şi alunecă, mare, pământie şi grea, ca o balenă cenuşie. Fluiditate. Calc cu voluptate nişte frunzuliţe uscate de salcie, calc peste nişte cochilii de plopi şi de tei. Ele cronţăne şi crapă sub pantof. Scot hârtia şi îmi notez sunetul lor. Lumea se uită la mine, dar eu nu mă percep în aceeaşi dimensiune cu ei.

La Dunăre sunt pescăruşi, raţe sălbatice şi îndrăgostiţi. Proaspeţi îndrăgostiţi, vorbăreţi, dar care se întreabă fiecare, ascunşi în sine, cum vor trece peste vara care a trecut peste ei. Vechi îndrăgostiţi care se plimbă alături, care îl simt pe celălalt acolo, fără să îşi vorbească. Îndrăgostiţi părăsiţi, cu chipuri tragice, a căror tăcere scrutează în gol. Contururi aşezate, cu cărţi în mână, pe jumătate obliterate de soare.

Miroase a peşte. Câinii păşesc copilăroşi şi ţanţoşi în lesă. Câinii se aleargă prin apă după beţe, stăpânii stau ghemuiţi pe pietre, sub sălcii, sub soare, pe mal. Clopotele unei biserici bat metalic o melodie medievală, apa sclipeşte, oferindu-se, impudică, soarelui, în toată nuditatea ei. Cum să captezi atâta fericire într-un singur suflet de om?…

În spatele podului, Domul, picurat parcă din nisip calcinat pe orizontul pur, de cleştar.  De jur împrejurul lui, nebunie de acoperişuri cărămizii, intersectându-se neaşteptat.  Pe pod, câţiva turişti spanioli, pe care-i auzi de la o poştă. Ganguri înguste, cu case pastel, piatră de pavaj şi copaci ciudaţi. Flori. Un căţel cât o pisică fugăreşte, gâfâind agitat, bicicleta stăpânului său. În spatele lui, altcineva face jogging.

Mă aşez pe un trunchi gros de salcie şi privesc apa. Lumina îmi clipeşte, se joacă în iarbă. Mă gândesc la Dan Helciug, care ştie să cânte “şi mi-e silă de tot” cu o voluptate atât de ascuţit romantică, cu o voce ca o iubire însângerată şi singură. Îţi spune că i-e silă, dar auzindu-l cum o cântă, îţi vine să naşti în continuare copii.  Numai un balcanic poate asta.  Numai un balcanic poate simţi într-atât.

Toamna e un preaplin care dă pe dinafară. Primii nori, pieptănaţi de vânt, formează un miez compact de curcubeu pe cer. E uluitor. N-am mai văzut aşa ceva. Mă ridic. Al doilea podeţ care vibrează. Nu e nici un târg astăzi. Doar braţul întunecat al Dunării, doar sălciile cu vânt şi cu raţe sălbatice, doar toamna. Ca îmbrăţişarea unei nesfârşite şi necunoscute femei.

 

 

Vara

Standard

Venise.

Prin fereastră, am văzut-o răbufnind cu furie, ca o ceartă urâtă prea mult timp aplanată. Apoi a izbit cu pumnul în ţiglele mansardei şi a trezit în mine o sută de mii de evuri înţepenite. Se năpusteau acum la suprafaţă pocnind bârne cu temerile lor primitive, nesavante.

Când i-am auzit, în fine, şuieratul sub pervaz, am ştiut că a venit timpul să nu mă mai târâi ca insectele, bâzâind, ci să zbor cu păsările. Cerul era cărămiziu pictat cu piatră vânătă şi crăpat în două. Se pregătea să înghită pământul. Cele trei straturi de guri negre muşcau din acoperişuri, iluzorii straturi de protecţie. Casele nu mai sunt decât întruparea fricii celor de dinăuntru, mi-am zis, şi devin ele însele motiv de teamă în plus. Mă tem pentru pereţi la fel de mult cum mă tem pentru viaţă.

Odată, în satul vecin a fost un incendiu care a luminat noaptea cerul în roz. M-am întrebat atunci ce-aş apuca să-nhaţ dacă într-o noapte ar intra la mine. Până s-aleg între câte aveam… Abia mi-au venit în minte vreo două. Aşa am decis ca pe celelalte să le consider de pe acum doar scrum.

Ei bine, da, acum a intrat la mine. Vara cu incendiul ei. Ce să mai iau? Nu e ea destul? Nu e în vară inclus totul, la pachet?

Ameninţase de mult. Cu o seară înainte, lângă eleşteu, o albină aurie asediase buruiana necoaptă şi-i extrăgea, cu sărutări, dulceaţa. Aşezată în iarbă, eu priveam apa tulbure plină de peşti molateci. Era cald. Un aer dens şi vâscos ca respiraţia adormită a unui bolnav cu temperatură. Un aparat ne-a fotografiat şi de atunci, mi-am zis, nici eu nici albina nu mai putem muri vreodată. E-un simţământ straniu şi greu.

Dar am scăpat. Vara te amăgeşte jucând roluri uşoare, însă nu face decât să aprindă şi să stingă incendii. Până rămân doar esenţele, până ajungi să te gândeşti de bunăvoie că totul e, de pe acum, doar scrum. Scrum topit în tină cu ciocane de ploaie; şi nu-ţi rămâne nici jarul, decât cel pe care ţi-l prepară ea. Şi tânjeşti după ea an de an ca după locul dulcilor sclavii de-odinioară. Şi nici n-ai ce să zici fiindcă eşti întotdeauna prea ocupat să o trăieşti, să te dai ei, păgânei preotese, şi nopţilor fără vise, şi prefăcutelor orgii.

E-aici. Mările şi-au mutat domiciliul în cer şi reconstituie potoape. Furtuna de azi m-a golit de permanenţe. Şi am văzut că-mi trebuie toată forţa fiinţei doar pentru a mă menţine pe sfoara pe care mă întind în soare ca o rufă bătută de vânt.