Tag Archives: psihologia copilului

Sentimente pozitive – sau cum se învaţă virtuţile de caracter

Standard

Motto: “Exersează nu doar până când îţi iese bine. Exersează până când nu mai poate să îţi iasă prost.” (nu mai ştiu cine, dar un tip deştept)

Ca să le pot oferi copiilor mei noi impulsuri, dar şi noi răspunsuri pe măsură ce cresc, şi pentru că cred fără ezitare în creşterea continuă, pe tot parcursul vieţii, a noastră a tuturor, m-am apucat pe Coursera de un MOOC (massive online open course) numit “Teaching Character and Creating Positive Classrooms“.

Şi mamă-mamă, ce bine am facut! Îmi place atât de mult conţinutul acestui curs şi noutăţile pe care le aflu, încât nu mă pot abţine să nu-l recomand mai departe. 🙂 Cu copiii l-am aplicat deja, şi îmi dă o satisfacţie enormă să le urmăresc ochii mari, când înţeleg, şi chipul destins, când contemplă vizionar viitorul cu încredere şi veselie. E aproape înfricoşător cât de uşor este să nu te mai cerţi cu ei. 🙂

Poate nu ştiaţi, dar când psihologii s-au apucat să-i ia la întrebări pe copii, au descoperit că majoritatea puştilor se împart în două categorii: cei care cred că aptitudinile cu care te naşti sunt fixe şi cei care cred că ele sunt maleabile, se pot dezvolta, creşte sau pierde pe parcursul vieţii în funcţie de acţiunile proprii.

Cercetările arată că cei din prima categorie – în mod previzibil – atunci când dau de greu consideră că e vorba de un factor exterior, că nu sunt suficient de capabili pentru că aşa s-au născut, “aşa-s ei”, “atâta pot”, “n-au ce-i face”, alţii au fost mai dăruiţi de soartă, etc., şi gata, renunţă! A doua categorie continuă să muncească şi să spere, în ideea că orice lucru se învaţă şi cu cât exersez mai mult, cu atât o să-mi iasă mai bine pe viitor, care-i tragedia.

Mare grijă ce idei le transmitem deci. Etichetările (chiar şi atunci când îi etichetăm pe alţii, la nervi) nu fac decât să ducă la ideea unor abilităţi fixe atribuite aprioric, împotriva cărora omul n-are cum lupta. S-a născut deficient, şi gata. (Sau extrema opusă: s-a născut grozav şi nu mai are nevoie să încerce, face mami/buni/tuşi pentru el. El e perfect din oficiu, oricum. Până când situaţia escalează şi atunci, brusc, tot el singur e “de vină”, e “rău”, e “bleg”, “nu mai ştiu ce să mă fac cu el”). Şi uite aşa se învaţă neputinţa, pasivitatea, lipsa de motivaţie, delăsarea şi nepăsarea.

Realitatea descoperită şi testată de psihologi este că multe din abilităţile omului şi destule virtuţi de caracter pot fi “antrenate” şi dezvoltate. Mai ales în copilărie. Şi nu vorbim aici doar despre perseverenţă, de pildă, una din calităţile de care românii duc cel mai mult lipsă conform recentului studiu al profesorului Daniel David de la Cluj (“Psihologia poporului român”, Ed. Polirom, 2015), nu doar de răbdare, respect, aptitudini sociale sau intelectuale, ci chiar de lucruri precum… optimismul!

Da, optimismul poate fi cultivat. Profesorul american Martin Seligman, o autoritate în domeniul psihologiei pozitive, a descoperit că şi optimismul e un “muşchi” care creşte prin exerciţiu şi că stimularea sa aduce beneficii în toate domeniile vieţii. În plus, după cercetări îndelungate prin toate religiile şi culturile lumii, domnia sa şi alţi cercetători au ajuns la o listă “universală” de 24 de virtuţi de caracter considerate dezirabile de toţi oamenii. Lista o puteţi găsi pe viacharachter.org şi ea se sprijină pe 6 piloni:

  • Cunoaştere şi înţelepciune (creativitate, curiozitate, gândire critică, dragoste de învăţătură, perspectivă)
  • Curaj (dârzenie, perseverenţă, onestitate, însufleţire)
  • Bunăvoinţă (iubire, bunătate, inteligenţă socială)
  • Dreptate (lucru în echipă, cinste şi corectitudine, leadership)
  • Cumpătare (iertare, modestie, prudenţă, auto-control)
  • Transcendenţă (aprecierea frumosului şi a excelenţei, recunoştinţă, speranţă, umor, spiritualitate/credinţă)

Procesul de învăţare este înainte de toate un proces de deschidere la nou. Această deschidere, necesară pentru creştere, nu se poate însă realiza sub stres continuu. În stare de stres toxic, se produc descărcări hormonale care duc de fapt la limitarea percepţiei, a capacităţii de raportare la ceilalţi, a capacităţii de a lua decizii bune; la pesimism, pierderea empatiei şi respingere şi chiar la slăbirea serioasă a sistemului imunitar.

E ca şi cum ai cere unei cetăţi care tocmai se află sub asediu, foc şi foamete dintr-o parte, să întâmpine cu calm şi zâmbete duioase musafiri dintr-o alta.

Iată de ce sentimentele pozitive, asocierea experienţei de învăţare cu emoţii pozitive şi crearea de “micro-momente” plăcute sunt atât de importante. Tot cercetările psihologice arată că, oricât de plăcută ar fi fost o experienţă, dacă ea se încheie cu un moment dureros, antipatic, deranjant, în amintirea noastră întreaga experienţă va fi aruncată într-un con de umbră şi va primi o asociere negativă. Un bun educator, pedagog, părinte, antrenor va căuta să răspundă mereu constructiv şi să creeze micro-momente plăcute, asocieri pozitive pentru viitor. El va construi, nu va dărâma. În vorbele lui Andrew Carnegie, marele industriaş şi filantrop american, “atunci când lucrezi cu oamenii, e ca şi când sapi după aur. Trebuie literalmente să muţi tone de noroi ca să găseşti o uncie de aur. Totuşi, nu cauţi noroiul, ci aurul.

Cât din educaţia primită de noi şi primită, poate, încă şi astăzi de copiii noştri ne dă neplăcuta senzaţie că se axează doar pe repararea unor imperfecţiuni şi nu pe încurajarea şi consolidarea sclipirilor –  cât din ea pune, adică, accentul pe noroi, şi nu pe aur? Câte şcoli (sau familii) mai educă pentru caracter, pentru compasiune, şi nu doar pentru conformare şi asimilare de informaţie?

Faceţi un exerciţiu simplu, între adulţi. Întrebaţi pe cineva care este cel mai mare defect al său, sau cea mai mare vină, şi observaţi cum se chirceşte, ochii coboară, frazele devin scurte, limbajul trupului se închide, sufletul se scofâlceşte, se jenează. Întrebaţi aceeaşi persoană care crede că este cea mai mare calitate sau tărie a sa, şi cui a făcut un bine şi cum, şi va prinde – ca în reclamă – aripi. Va căuta contactul vizual, relaţia, deschiderea, va gesticula liber, uşurat, va vedea viziuni pozitive de viitor – va şti că poate, şi chiar va putea, să crească. Conversaţia şi schimbul de idei, de energii, de emoţii, se vor derula total diferit.

Cred că intuim cu toţii, atunci, ce anume îi trebuie unui om (şi cu atât mai mult unui copil) pentru a se simţi împlinit în viaţă, pentru a avea o stare de bine. Dr. Martin Seligman răspunde la întrebarea asta printr-un acronim: PERMA.

PERMA înseamnă: Positive emotions, Engagement, Relationships, Meaning and Accomplishments.

Copiii noştri au nevoie de toate acestea, şi acasă şi la şcoală. Dar nu în mod artificial. Nu prin bascularea în extrema unor dulcegării artificiale, orice e ok, merge, trebuie lăudat, încurajat, ferit de greşeli. Nu, ci prin acceptarea greşelii ca firească, şi prin reacţia autentică dar constructivă şi înţelegătoare la ea, prin găsirea părţii bune a lucrurilor. Prin axarea pe dezvoltarea armonioasă a caracterului şi a stării de bine, prin încurajarea sentimentului de identitate proprie a copilului, nu prin decimarea lor.

Desigur, micro-momentele pozitive nu sunt suficiente. Este nevoie şi de o structură macro, de un sistem sau o rutină care să explice, să aplice şi să încurajeze virtuţile de caracter. E nevoie de practică zilnică, preferabil înainte de apariţia unei “probleme”, nu doar de discurs. Învăţarea înseamnă şi program, aplicare susţinută, activă, din partea noastră, cei care educăm. În mod ideal, copiii trebuie să-şi dezvolte prin exemplu şi prin exerciţiu curajul, răbdarea, perseverenţa, bunătatea, integritatea, auto-controlul, empatia, recunoştinţa, spiritualitatea, umorul, etc. pentru a putea ajunge să aibă realizări, un sens în viaţă, relaţii satisfăcătoare şi de susţinere, implicare şi un sac de emoţii pozitive.

Optimismul însuşi se învaţă. A fi mai conştient de lucrurile bune decât de cele care-au mers nasol e tot o alegere, o opţiune, o decizie proprie. La finalul zilei, alegeţi să faceţi un bilanţ pozitiv. Vă va încărca energetic extraordinar. Am încercat asta cu fiul meu, care începuse să semene pe maică-sa şi să devină un etern nemulţumit ;-). În prima zi cu chiu cu vai a găsit trei lucruri de care să se bucure, că fuseseră faine.  A doua zi, şi datorită micro-momentelor introduse de noi, părinţii, de reacţiile noastre mai atente, a ajuns la 11! Dacă până acum, în stilul clasic, cu “trasul de el”, abia exersa 5 minute pe zi la pian, în silă, cu noua metodă a stat 45 de minute la clape cântând cu încântare, în timp ce eu şi soră-sa îl acompaniam din gură şi prin dans, şi nici măcar nu şi-a dat seama cum trece timpul.

Evident, la final, l-am lăudat pentru perseverenţă, a realizat singur cât de bine îi iese piesa acum, dar cred că cel mai mare câştig a fost să vadă că perseverenţa (efortul) chiar poate fi o chestie distractivă până la urmă!

Dl. Goe vs. “Cuminte şi ascultător” – sau ce încape între

Standard

În ultimele două zile mi-au căzut sub ochi două articole foarte interesante care, cred eu, sunt legate într-un mod nu chiar superficial.

Primul, care se referă la conceptul german de educare a copiilor (presupunând atât structură cât şi libertate de decizie, şi cu care, în ciuda diverselor observaţii pe care le-am mai adus în decursul timpului, sunt în mare măsură de acord), poate fi citit aici:

http://romaningermania.ro/intrecerile-si-ambitiile-romanesti-ruineaza-psihicul-copilului/ (mersi, Dana!)

Cel de-al doilea aparţine cunoscutului psiholog Daniel David şi echipei sale de la Cluj, şi se referă la psihologia poporului român (“Cum suntem, cum credem că suntem şi cum vrem să fim”) – îl puteţi citi, pe scurt, aici:

http://m.hotnews.ro/stire/19787285 (mersi, Roxana!)

Sunt câteva aspecte care fac conexiunea, după părerea mea, între aceste două articole şi care îmi stau de mult pe suflet. Cred din toată inima că felul în care ne educăm copiii este strâns legat de genul de structuri şi sisteme sociale pe care vor fi apoi capabili să le dezvolte.

Nu doresc să generalizez, însă, din observaţiile şi experienţele mele, în stilul românesc de educare a copiilor se pot totuşi distinge două mari direcţii – două extreme la fel de dăunătoare:

1. “Copilul meu e cel mai grozav copil din Univers no matter what, infinit mai special decât alţii numai fiindcă l-am făcut io”, are voie orice pe costul altora (al celor “proşti”) şi creşte monstruleţ narcisist. Din adulări şi hiperprotejare nu-l scot. Îi pun covorul roşu oriunde se mişcă. Nimic nu e vina lui, toţi sunt tâmpiţi şi conspiră împotriva prinţişorului/prinţesei hipersensibiloase. Modelul Dl.Goe.

2. “Copilul meu mă nemulţumeşte şi nu face nimic bine – el trebuie să fie perfect, altfel mă face de ruşine”; îmi strică statutul.  E o păpuşă pe sârmă, trebuie retezat, modelat (mutilat?), supraeducat ca să fie cel mai: spiritual, sportiv, deştept, răbdător, adaptat, politicos, artistic şi genial din lume. Preferabil să joace doar cum îi cântă clanul posesiv care bâzâie ca un elicopter vanitos zi şi noapte în jurul lui. Să nu aibă niciun gând propriu, să se subsumeze scriptului pe care i l-am scris fără să-l întrebăm şi în general să ne facă mândri şi să nu ne strice self-image-ul. Îl critic în public cu fiecare ocazie, îl educ pe bază de vinovăţie, ruşine şi inconsecvenţă, îi forţez mâna, răspund în locul lui, îi ucid spontaneitatea şi-l fac să se îndoiască pe vecie de sine.

Între egourile umflate cu pompa, fade, afectate, egoiste, antisociale – şi cele strivite, supuse tuturor, mereu adaptate obedient spre a face pe plac şi a “merita” iubirea părintească, stilul românesc actual cu greu lasă să se dezvolte fir de suflet. Ne băgăm peste ei şi îi influenţăm continuu. Dar le facem oare un bine? Mă îndoiesc. Cred că de cele mai multe ori doar îi agităm şi dezorganizăm. Îi “scoatem din ale lor” ca să alerge pentru medaliile noastre.

Prins cumva între Dl. Goe obraznic (copil adaptat rebel) şi spiritele supuse, reprimate, ale celor “ascultători”, (copii adaptaţi obedienţi) conceptul românesc de educaţie dă naştere prea puţinor caractere echilibrate, complete, libere, autonome şi independente (copii liberi).

Şi aici văd legătura cu profilul psihologic al naţiei şi, chiar mai departe, cu instituţiile şi nivelul de (in)justiţie socială. Pentru mulţi români, copilul trebuie să fie genial, să iasă în faţă şi să ia caimacul ca să-şi asigure accesul la resurse şi propăşirea, pentru că nu avem tradiţia instituţiilor democratice, echitabile şi incluzive. Suntem conformişti şi mizantropi, cu un coeficient foarte scăzut de self-efficacy, pentru că aşa am fost şi suntem educaţi din copilărie. Suferim de “learned helplessness”. Copiii nu experiază, nu explorează, nu testează liber. Vor fi mai “safe” pe termen scurt, vor sări din adaptare în adaptare, dar vor fi dezavantajaţi şi mai puţin echilibraţi pe termen lung. Vor şti mai greu cine sunt ei cu adevărat, ce cred ei şi ce-şi doresc. Le va lua ani de zile să se dezmeticească. Apoi vor repeta probabil sistemul şi programarea din copilărie.

Nici părinţii, nici şcoala, nici biserica noastră nu par că îşi doresc oameni independenţi, cu gândire deschisă, temeinică şi liberă, universalişti şi care să se încreadă în propriile forţe. Părinţii vor să li se gâdile vanitatea sau îşi transmit traumele şi fricile fără discernământ, educatoarele au “preferaţi”, profesorii fac favoritisme, programa şcolară impune dogme nereflectate, instituţiile publice ne vor docili şi incapabili de automotivare, de autoorganizare. Cicălim copiii pentru obsesiile/temerile noastre, fracturăm creşterea, dezvoltarea, aptitudinile naturale ale omului – şi numim asta grijă.

Să recunoaştem: noi, românii, cei mai mulţi, mai ales generaţia care suntem acum părinţi, am fost obişnuiţi să gândim categoric şi să ne exprimăm totalitar – şi continuăm să o facem. Când ceva nu ne place ” e o tâmpenie”, când cineva ne deranjează “e un dobitoc”. Copiii noştri, crescuţi în Germania, vorbesc deja altfel. “Eu găsesc că asta nu e bine”, “mie nu mi se pare frumos”, “pentru mine nu e bun la gust”. Şi pentru diferenţa asta de poziţionare şi de ton, pentru conştiinţa faptului că o percepţie sau o interpretare personală nu reprezintă neapărat adevărul absolut, eu îmi scot în faţa lor pălăria.

Totul începe din copilărie.

Părinţi, educaţi-ne!

Standard

“Vrem reguli clare, vrem stabilitate, vrem prezenţe sigure, vrem părinţi curajoşi!”

Culmea e că ne pare aproape neverosimil. Contraintuitiv.

Şi totuşi, cam aşa s-ar putea rezuma un studiu efectuat recent în Germania de către Institutul Rheingold din Köln, la solicitarea revistei “Stern”, care l-a şi publicat în numărul său din 29 ianuarie 2015.

Mi se pare extrem de important în lumea noastră de părinţi sofisticaţi şi nesiguri, printre care abundă concepte aproximative, hipstereli şi mode nereflectate, în mediul acesta de mobilitate extremă, presiuni snoabe şi prietenii instabile, să vă citez cuvânt cu cuvânt câteva din descoperirile acestui studiu. Traducerea îmi aparţine.

(Copiii) trăiesc într-o abundenţă de lucruri materiale dar resimt totuşi un gol. Pentru ei, o viaţă cu reguli puţine, în care multe lucruri par aleatoare şi flexibile, nu este un tărâm de vis ci un ameninţător ţinut al umbrelor.

Părinţii sunt adesea epuizaţi din pricina jobului şi a rutinei zilnice. Atunci le lipseşte forţa de a educa. Însă copiii îşi doresc afirmaţii clare.

Discuţiile cu copiii relevă că aceştia nu-şi fac aproape deloc griji cu privire la presupusa presiune şcolară după rezultate sau la temele pentru acasă (situaţia se referă la Germania). Dimpotrivă, ceea ce-i stresează mult mai mult este faptul că nu se pot baza pe părinţi şi “ordinea labilă a lumii lor.” “Copiilor le lipseşte distribuţia clară a sarcinilor. Copiilor le lipsesc rutina şi ritualurile, micul dejun împreună şi valorile clare“, afirmă psihologii care au luat parte la studiu.

Trăind în Germania, am observat şi eu această frică a părinţilor de a mai educa, de a-şi exercita atribuţiile şi prerogativele. Ba am şi simţit-o. Ajungi să vorbeşti cu copilul de parcă ar fi retardat, să accepţi zâmbind gingaş orice bazaconie şi orice comportament sălbatic de teama de-a nu fi cumva etichetat ca sever. Nu mai ridici tonul, nu mai manifeşti fermitate, totul e un susurel uniform şi prefăcut către monstruleţul care nu mai ştie în care parte să se azvârle. N-am auzit decât extrem de puţini părinţi germani să îşi atenţioneze copiii atunci când fac rău altora. Să-i înveţe să se pună puţin de tot măcar în pielea celui de lângă. Nici măcar educatoarele nu fac asta. Ar fi, vezi Doamne, o constrângere.

Copiii noştri cresc deci în mare parte cu părinţi nesiguri, temători să nu cumva să greşească faţă de odor şi de dezvoltarea lui viitoare, părinţi care evită să mai decidă asupra a ceea ce e bine şi ce e rău, asupra a ceea ce e corect şi fals. Copiii cresc fără un eşafodaj de criterii cu care să înţeleagă lumea, cu care să abordeze viaţa, le lipseşte o structură clară de valori.

Părinţii germani de astăzi cred că copiii lor au nevoie de mai multă libertate de desfăşurare. Copiilor însă le e dor de “previzibilitate şi stabilitate“.

Extrem de interesantă mi s-a părut şi explicarea fenomenului “fuga în virtualitate/media”: obsesia copiilor pentru jocurile video, chat-ul, messaging, televizorul în fiecare zi la oră fixă. Cercetătorii consideră că este vorba de încercarea copiilor de a găsi măcar ceva stabil, pe care se pot baza zi de zi, la care revin când au temeri. “Pasiunea pentru jocurile pe calculator oglindeşte căutarea unei lumi clar îngrădite şi controlabile. A unei lumi în care sunt valabile reguli fixe. A unei lumi a binelui şi răului. O lume mai puţin haotică decât cea reală.

Iar comunicarea continuă prin FB şi Whatsapp, contactul acesta neîntrerupt, reprezintă “soluţia” lor la superficialitatea relaţiilor şi la anxietatea pierderii conexiunilor care nu mai sunt de mult la fel de strânse şi de stabile ca odinioară cu “cel mai bun prieten” sau cu “prietena de suflet”. Copiii sunt marcaţi chiar şi de divorţurile vecinilor sau ale părinţilor prietenilor lor. Îşi spun –  de pe o zi pe alta mi se poate întâmpla şi mie. Lumea alegerilor infinite le pare ameninţătoare. Percep şanse uriaşe de realizare, dar şi riscuri enorme. Înţeleg că poţi deveni superstar peste noapte fără vreun merit deosebit şi că poţi fi cel mai bun din generaţie şi totuşi să te ratezi.

Copiilor le lipseşte siguranţa, încrederea, apartenenţa de durată la un grup şi la o realitate care să dăinuie. Le lipsesc legăturile sufleteşti sigure şi asumate care să-i împlinească, prezenţe umane normative consecvente, clarificarea lumii. Principiile. Bunele începuturi.

Pe scurt, copiii au din nou nevoie de părinţi. Nu (numai) prietenuţi, clowni, îngrijitori neutri, preşuri sau slugi.

Părinţi adevăraţi. Calzi, înţelegători, deschişi dar tranşanţi. Siguri pe ei şi reali.

Sursa: Stern Magazin, Ausgabe 29.01.15, “Eltern, erzieht uns endlich wieder!”, paginile 60-64. Autori articol: Silke Gronwald şi Rolf-Herbert Peters.

Creşti un copil, guvernezi o ţară… :-)

Standard

Poate v-am mai dat de înţeles că mă pasionează aşa puţintel psihologia, nu doar cea a copilului, ci şi psihologia economică, socială, comportamentul economic al individului în societate, comunicarea eficientă şi eficace… Am din când în când mici revelaţii. 🙂 Se pare că microcosmosul familiei e un bun laborator de test pentru idei şi soluţii care s-ar putea aplica binişor şi la nivel macro. Păcat că nu prea umblă politicienii cu carneţelul de notiţe după ei. 😉

Hai să vă zic cum stă treaba. Acum vreun an de zile, disperată că fiu-miu (6 ani jumate) nu mânca deloc, era slab ca un ţâr şi tremura mereu de frig, m-am gândit să introduc un factor motivator legat de mese. Nu voiam să fie unul pe termen scurt, fiindcă intenţia mea era să-i dezvolt o gândire pe termen mai lung şi un comportament de durată, nu să-l obişnuiesc de mic cu gratificări instantanee pentru orice pârţ pe care-l trage. Ideea mi-a venit de la un curs de comunicare cu copiii deştepţi ţinut de un psiholog de aici din Munchen – o idee pornită tot de la o altă mamă.

Am stabilit deci următoarele: el decide cât îi pun în farfurie, dar dacă mănâncă totul primeşte 1 punct. La 10 puncte primeşte un Snickers iar la 20 o revistă din acelea cu jucării înăuntru, pasiunea vieţii lui. Aoleu!, se vor şoca unii. Ai condiţionat copilul în halul ăsta? Da, domle, l-am condiţionat fiindcă era de-a dreptul subnutrit şi alternativa mi s-a părut chiar mai nasoală pentru el. În felul ăsta însă, era şi el direct implicat în decizie.

Nu pot să vă spun cât de frumos a strălucit soarele pe strada noastră după aceea! Dintr-o dată, pentru el, masa aducea cu ea nu doar oroare, ci şi perspectiva unui câştig consistent. Pentru mine, liniştea mult visată. Am redevenit oameni normali. A durat vreo săptămână până a înţeles el cum stă treaba, dar având în vedere că sunt între 3 şi 5 mese pe zi, curând a venit şi primul Snickers. În momentul ăla s-a produs declicul. Regula s-a concretizat într-o recompensă tangibilă şi a devenit noua “normă socială” la noi în casă. Teroarea pământului care ne făcuse mesele de coşmar îmi cerea acum de mâncare şi trăgea de mine să îi scriu punctele. Ţinea minte cât şi dacă a mâncat la grădiniţă (e foarte cinstit – şi oricum, aveam posibilitatea să-l verific). După o vreme l-am lăsat să şi le scrie singur, convinsă fiind că spune adevărul. Sistemul funcţionează între timp atât de bine, încât ne falimentează cu revistele pe care trebuie să i le tot cumpărăm. Refuză în continuare să mănânce anumite chestii care chiar nu-i plac (pot respecta asta), dar compensează cu altele. Şi totul fiindcă a recunoscut că puterea de a obţine ce vrea stă chiar în mâna (sau, mă rog, în gura) lui.

Odată funcţional(ă), sistemul sau norma socială are deja o anumită inerţie. Beneficiarul ţine cu dinţii de ea. Recent, văzând că se hrăneşte deja civilizat, i-am zis că de acum e mare şi hai să renunţăm la sistemul cu punctele. Nici vorbă! Acum nu mai vrea el! Preocuparea lui: “păi şi dacă renunţăm, când mai primesc reviste?” Răspunsul meu nu poate fi decât nesatisfăcător, pentru că scoate problema din domeniul regulii clare, pe care ştie cum să o folosească şi care îi dă o garanţie de viitor, şi o aruncă în domeniul arbitrarului (“când vrea mama”).

Şi uite aşa am ajuns să înţeleg nu doar importanţa unei stabilităţi legislative, unei consecvenţe a normelor sociale, ci şi legătura dintre stabilitatea legislativă şi comportamentul pro-activ sau pasiv, optimist sau defetist al indivizilor într-o societate. Atunci când ştii pe ce te bazezi, înţelegi sistemul şi el este stabil, ai o perspectivă clară de viitor. Asta te ajută să devii mai activ, mai implicat, fiindcă ceea ce obţii la final ţine în mare parte de tine. Dacă regulile se schimbă cum bate vântul, oamenii sunt mai pasivi, mai apatici, fiindcă nu au nicio garanţie că vor obţine rezultatul dorit chiar dacă fac tot ceea ce trebuie. Instabilitatea e descurajantă pentru implicarea civică, pentru iniţiativa economică şi dăunează responsabilizării.

Părerea mea! 😉

PS: Altădată şi despre importanţa lipsei de favoritisme între fraţi (“aceeaşi lege pentru toţi”), explicarea clară a diferenţelor şi cum nu e bine să duci ambii fraţi la acelaşi curs (sport, dans, etc.) sau simultan în aceeaşi grupă din cadrul unui curs, pentru a nu exacerba inerentele comparaţii şi gelozii.