Tag Archives: Romania

The mental health argument


This is probably not going to be a popular post.

Over at the Olympics, Simone Biles has withdrawn from the gymnastics team event invoking mental issues and everybody is applauding her courage. I am confused. Far be it from me to minimize the importance of self-care. I have struggled with mental issues just as much as the next person (or more), and I do understand that, in her particular sport, lack of focus can lead to serious injuries. So it’s not that I don’t understand the gesture. What I grapple with is the attitude.

I’m not familiar with all the details. I’m not throwing stones. Still, I cannot help but wonder: has this become too convenient an excuse? A way for professional athletes and other relatively privileged individuals – who have shot to fame and fortune through cut-throat competition and who enjoy the perks that come with this lifestyle – to back out whenever things don’t quite go their way? Do they not have a psychologist on the team? Did team USA not swap the Olympic Village for a nice hotel to ensure perfect conditions for their gymnasts? Is that not supposed to give them some kind of edge over the other poor saps?

After all, the Olympics are just as much about team spirit, self-sacrifice and representing one’s country as they are about individual success. My grandfather was a professional footballer who played for the Romanian national team in the 1930s. He played World Cup qualifiers and even the final tournament itself. During one of the really important matches, he was viciously fouled, but continued playing with a broken rib all the way to the end to help out his team. And he is not the only example. We look up to such people not just because they are skilled with the ball or can do elaborate tricks with their bodies. We look up to them for their strength of character as well. We are inspired by their dedication and grit, by their sense of responsibility and loyalty, by their capacity to handle adversity and to bounce back stronger when it really matters.

Or at least, we used to be.

Lately, there seems to be a lot of cherry-picking going on among professional athletes. Naomi Osaka can’t handle one more Roland Garros press conference, but apparently has no problem with the psychological pressures of carrying the Olympic torch and having the eyes of the entire planet on her while she’s doing it. Serena Williams explains away her questionable behavior on court as a feminist stance. A couple of Romanian professional tennis players invoke injuries to avoid going to the Olympics altogether. Are we, as a society, giving people license to self-victimize too easily? And is the mental health argument becoming a little too self-serving?

Are we too spoiled? Not resilient enough? Mentally depleted? Is it a question of individualism vs. collectivism?

What about those Olympians who have been through wars and famine and other types of deadly violence? What about those for whom the spartan conditions in the Olympic Village are an incredible improvement over what they have back home? What about Abebe Bikila, who won a marathon barefoot? How can these people keep it together? How come they are “mentally there”?

Simone Biles is an experienced gymnast with an impressive track record (and yes, she has also been subjected to terrible abuse, but is, unfortunately, not the only one in that position). She has been in gruelling competitions before and she chose to participate in this one as well. She has been called the greatest of all times. When she quits her team instead of leading it to victory, is she just being human, admitting her limitations, taking time to heal, and giving somebody else a shot at glory – or is she shirking her responsibilities and putting the onus on her less experienced teammates, who now have to step in and shoulder even more of the pressure?

On the other hand, former USSR gymnast Oksana Chusovitina, now 42 years old, is participating in her 8th Olympics. She kept training and competing professionally even as her son was battling leukaemia. And Larisa Iordache, a top Romanian gymnast, ended her beam routine in tears with a painful foot injury a couple of days ago, yet continues to bite the bullet, determined to recover, train and compete in Tokyo – both for herself and for the people back home. And this despite the recent death of her mother (one month before the Olympics!), the weighty expectations of 19 million conationals, and the daunting legacy every Romanian gymnast at the Olympic Games will forever be judged against: Nadia Comaneci’s seven perfect 10’s in Montreal in 1976.

(You might also like: https://theconversation.com/the-infantilization-of-western-culture-99556)

#olympics #gymnastics #tennis #mentalhealth #society

Path through my childhood


I walked the winding path today

around the apartment buildings

right through my childhood.


Everything smelled the same.

The big white lilies gave off a fragrance of early evening,

the sunset was in its incipient stages.

The heat bearable, like me.


Summer petering out.


I leapt from one slab of stone to the next, imagined where the bench used to be,

and the staircase where all the teenagers laughed and wrote funny signs on the wall,

and me, just a child, in my cream polo T-shirt with red ladybugs and two buttons.


I came around the walls, touching, scraping.

Nothing but old people now on the other side of those walls, sequestered by them.

I still breathed through widened nostrils, I alone could still leap.


Where the bench once stood, just arid space.

(Where I once insulted another girl’s doll and was ostracized an entire summer.)

Even the buildings look old, and that is comforting.


It is comforting to know some things never change,

that you can count on them never to change,

that your memories still have places to inhabit.


It is comforting to unearth roots,

anchoring where it used to be.

My soul is comforted by old immovable things now.


There is a weak storm brewing.

I don’t feel threatened. It too has no strength anymore.

It tousles the treetops, the night sky a pinkish fog,

raindrops dry out before they hit the cement.


It is merely a swoosh.


A coming and going like the ocean tides.

Doves cooing on warm roof tiles, small sparrows under bushes.

It is farewell.

My feline challenge


The lascivious cat in the dimly lit window,

first floor, across the small garden.

Its stare nonchalant, immovable, intent,

drills into me all the important questions

about who and why and what am I going to do about everything.


I have a very distinct feeling the cat and I have been facing off on a dank summer evening

for nine consecutive lives, with only a faint lamp in an adjacent room.

In a long-exposure photograph, I would be a veil of shadow, moving,

coming and dissolving, resurfacing again;

the cat a solid axis.


Ah, the feline stealth! the cat remains a presence even as it disappears.

Ah, the languid chic of omniscient disdain! I squirm and it wields power.

Ah, the arrogance of eternity left to squander!


For nine consecutive lives, I have kept returning.

This is my last. The cat alone remembers me.

I cannot fool the cat. The cat is in on my secret.

It is in on the secret that life is multitude.


The lascivious cat in the dimly lit window,

first floor, across the small garden.

Licking its paw it shames me into unadulterated



The lascivious cat in the dimly lit window.

Slowly turning its back it makes me want

to prove myself.

August. Furtuna


numai în România poţi observa

un burlan care curge în sus.

împroşcând, ca o arteziană, jeturi de apă pe peretele

unei grădiniţe.

cerul s-a îngroşat brusc a smoală, şi-a-nvolburat bojocii şi apoi s-a crăpat

în două electric, cu un fulger. tună.

i s-a rupt apa. contracţiile au intrat în faza de expulzie.

arborii se contorsionează dureros. negrul e apocaliptic.

iată, se naşte. se naşte ceva.

plouă în perdele, cad una după alta cortine de ploaie pe spectacolul de forţă al tăriilor

burlanele galgaie.

doar acela, la o imbinătură, ejaculează cu frenezie

în sus.


pe străzi, în curând, un înot diluvic ce roteşte turbat în vârtejuri trompetele angelice ale florilor


ace uscate de brad,

frunze, noroi.

rafalele mişcă maşini, le fac invizibile.

o flegmă dusă de ape se îneacă cu disperare anonimă.

căldură de păduri tropicale, sufocare stinsă un pic la fereastra mea.


o, cum duruie depărtarea! cine poate traduce glasul acesta?

e Ilie, spun unii. unii aud pe Dumnezeu. Dumnezeu a trecut pe aici.

God is still in da house.

(o, da, e feroce!)

de s-ar spăla atât de uşor păcatele lumii precum

urmele de ADN de pe trotuar.

Toni Erdmann – A Must See


Toni Erdmann, which has just opened in Germany, is a bizarre independent film that will make you embrace Romania with all you’ve got, and which also manages to lampoon the trappings of corporate life just the right amount. (The impossible loneliness, the ridiculous helplessness of wrestling with a dress that’s too tight amidst the barren luxury of a manicured apartment which is every bit as impersonal as any hotel room is only one such understated example.)

Absurd, funny, touching and unexpected. There will be tears of sadness, tears of derision, tears of joy. And insane amounts of laughter.

Great cast, beautifully acted and fresh, at times minimalistic, at others downright bombastic. Brilliantly directed by Maren Ade and professionally produced by Ada Solomon in Romania. A plea for humanity and tenderness. Please go see this movie.

România, culinar, un deliciu!


Mi-e ciudă de mor că m-am dus la piaţă mereu fără aparatul de fotografiat la mine. Am dat o tură scurtă prin România, acum în iunie, şi abia aştept să merg iarăşi în august. Promit să documentez totul atunci. Ce bogăţie, ce personaje! Abia acum, intrând din nou în supermarketul insipid şi inodor de la Wettersteinplatz mi-am dat seama ce tâmpenie epocală am comis fiindcă n-am filmat o piaţă românească. Poate învaţă şi cei de aici ceva.

Da, domle, se întâmplă ca în pieţele româneşti să mai pută a budă, să mai calci pe câte o roşie flecită, să mai zumzăie nişte muşte. Asta e dacă-i produsul natural, clădit în piramide zemoase şi vândut repede, sub umbrelele de soare, până nu se strică. (Măcar nu te îmbolnăveşti de alergii, are sistemul imunitar cu ce lupta.) Dar, Doamne, ce gust au roşiile, cireşele, caisele, ardeii şi castraveciorii!!! Să te lingi pe buze nu alta! Şi cât te mai îndeamnă pieţarii, cu mutre hâtre, să iei de la ei… Cred că şi de-ai merge cu bancnota de 1 milion ar găsi o modalitate să ţi-o schimbe, doar să le cumperi marfa. Nu numai că ai voie să pipăi produsele, dar eşti îmbiat chiar de către vânzător să le muşti! Că doar nu le cumperi să le pui în ramă…

Dimineaţa, poţi să sari lejer peste micul dejun dacă mergi în piaţă. Numai la raionul de brânzeturi te îndopi pe gratis cu mostre de telemea, caş şi smântână grasă ca untul, aşa într-o tură scurtă. Iar seara la 8 încă mai găseşti târgoveţi grăbiţi să scape de marfă, iei legumele şi mai ieftin şi tot sunt mai proaspete şi mai naturale decât deşeurile formate din piele şi apă, crescute prin metoda hidroponică şi transportate cu săptămânile în atmosferă de azot, din supermarketurile nemţeşti. În pieţele mari din România, până şi peşte proaspăt (viu) găseşti aproape zilnic. De nelipsit sunt şi apetisanţii langoşi, teoretic atât de greţoşi, dar care între timp se fac în mici langoşerii din inox, şi ţi-i dă cu mănuşă… Numai buni de ronţăit la exterior, cu miez de brânză sărată moale, fierbinte, asezonată cu mărar la interior… la 2 lei bucata… Leşin şi acum de plăcere gândindu-mă. 🙂

Când plecasem din Munchen, şmecheraşii cu standurile de fructe de pe stradă cereau 10 euro pe chilul de cireşe chipurile dulci şi negre din Grecia. Negre erau, într-adevăr, naiba ştie cum le-or fi colorat, dar dulci ioc. Eu mestecam iar ele se topeau anost pe papila adormită. Am ajuns la Timişoara şi am dat iama în cireşe de toate soiurile, gustoase şi săţioase, la 8 lei kilogramul, apoi la 6,5 şi acum probabil că-s şi mai ieftine, dacă or mai fi. Căpşunile? Uitasem cât de înmiresmate şi delicioase pot fi. Papila mea a sărit în capul oaselor ca scuturată de trei orgasme simultane. Ceapa? Verde, micuţă, bulbucată şi crocantă, nu iarbă aerată şi iute ca pe aici. Usturoiul, o delicatesă. Dovlecii: albi, proaspeţi, mari cât nişte schiuri în loc de eternul zucchini rahitic, fie că-i vară, fie că-i iarnă.

Pruncii mei, care în mod obişnuit nu pun gura pe tomată, chioteau cu încântare seara când, după oboseala jocului, le plantam în farfurie roşii de grădină “cu ţâţă”, din alea de aduc oltenii prin Timişoara şi mori de plăcere după ele. Asta ca să nu mai vorbesc de castraveciorii mici, crocanţi, de un verde închis cu ţinte pe care i-am devorat ca iepurii. Să nu mai amintesc de vişinile mâncate de copii nespălate direct din pom de la bunica, căpşunile şi zmeura furate tot de acolo, din grădină, şi pe care s-au certat (“mai vreau şi eu, mai vreau şi eu!”), focul făcut pe islaz şi stropeala gălăgioasă cu furtunul conectat la hidrofor. Şi apoi vizite la vecini, la cal, la viţel, la găini şi bibilici (una s-a ouat chiar în prezenţa noastră – ochi mari, căscaţi a mirare).

Ce mai, s-au întors mici “ţigănuşi”, iar mie nici măcar nu mai îmi e ruşine de asta. Ei bine da, suntem maro domle, fiindcă la noi măcar străluceşte soarele! Şi atâta timp cât lucrurile astea vor mai exista pe acolo, vacanţele de vară sunt asigurate.

Vacanţele şi proviziile de haleală. Ca o malnutrită lăsată singură în cămara cu comori, mi-am adus cu mine atâţia ardei, cartofi noi, roşii, castraveţi, şuncă de casă, caş şi telemea încât iată, abia după o săptămână a trebuit să ies din nou la cumpărături. Şi ce şoc am mai avut, văleu… Uite, cel puţin din punctul ăsta de vedere, sper ca România să nu devină niciodată Germania. Sunt destule lucruri “naşpa” în România, dar sunt şi tare multe care sunt tocmai aşa cum ar trebui să fie! Sper ca ele, lucrurile alea bune, şi ei, oamenii ăia haioşi şi autentici şi direcţi şi simpli să dăinuiască şi să ne bucure vieţile cât mai mult timp de acum încolo.

România e şi o aromă.

Diagrama dorului de ţară – Etapele aculturaţiei


Ultimele statistici pe care le-am citit în presă arată că în ultimii 25 de ani, adică numai între 1989 şi 2014, România a pierdut 3,1 milioane de locuitori. Trăiesc astăzi pe teritoriul ţării numai cca. 20 de milioane de oameni. Din cele 3,1 milioane de “dispăruţi”, 77% sunt emigraţi – în total vreo 2,3 milioane (circa o zecime din populatia anterioară! – decimare la propriu). Din aceşti emigraţi, 46% se află în Italia, 33% în Spania, 7% în Germania, 6% în Ungaria şi 4% în Marea Britanie.

Chestia asta m-a dus cu gândul la propria mea plecare din ţară şi la momentele dramatice pe care le-am trăit făcând ceva ce majorităţii oamenilor li se pare că e o fericire şi un vis frumos: emigrarea.

Când te gândeşti să pleci din ţară, ai în general impresia că pleci la mai bine. Că tot ce vei face va fi să-ţi adaugi lucruri şi experienţe pozitive fără să pierzi nimic din ceea ce aveai sau erai la tine acasă. Ei bine, nu e aşa. Emigrarea vine cu conflicte şi pierderi identitare şi de ordin cultural cumplite, cu suferinţe şi cu doruri care par absolut iraţionale şi nejustificabile celor rămaşi în ţară.

Nu e de mirare că cea mai mare parte a emigraţiei economice româneşti din Europa s-a concentrat în Italia şi Spania. Aceste ţări sunt cele mai apropiate de textura noastră culturală, au o limbă de sorginte latină, uşor de învăţat şi reguli mai laxe. Fac parte din ceea ce Richard Lewis numeşte culturi multi-active (vorbăreţi, fac mai multe lucruri deodată, emoţionali, pun preţ pe relaţiile interpersonale şi înţelegerile verbale, etc.). Germania în schimb este exemplul de manual al culturii linear-active (reţinuţi, fac un singur lucru o dată, nu multitask-uie, politicoşi dar direcţi, pun preţ pe rezultate şi pe înţelegerile scrise, etc.) Mai multe despre aceste modele culturale aici: http://www.businessinsider.com/the-lewis-model-2013-9

Dar ce curiozitate am eu:  cum se desfăşoară adaptarea emigratului la noul lui mediu? În ce măsură diferă de la cultură la cultură? Durează mai mult? Durează mai puţin? E mai uşoară? La voi cât a durat? Vă simţiţi integraţi sau poate chiar asimilaţi?

Literatura de specialitate vorbeşte astfel despre aceste etape ale dorului de casă:

1. Euforia – de obicei primele luni într-un mediu nou, în care totul e interesant, revigorant, optimist. E o stare de încântare care, în funcţie de persoană, ţară, mediu, ocupaţie poate dura chiar câţiva ani. La mine a ţinut cam 6 luni după care a început…

2. Şocul cultural sau alienarea – Chestia asta se întâmplă de obicei cu prima ocazie când trebuie să petreci un eveniment important (sărbători, etc.) de unul singur într-un mediu străin care nu le celebrează sau nu o face aşa cum ştii tu. Sau când ai o problemă gravă şi te regăseşti singur. Îţi lipsesc obiceiurile, persoanele şi sistemele tale de siguranţă, începi să devii foarte conştient(ă) de diferenţele culturale, de deosebirile de tradiţii şi manifestări dintre tine şi noul mediu. Descoperi că noul loc nu e nici pe departe perfect, zgârâi poleiala. Entuziasmul ţi se usucă şi poate da chiar în deziluzie, depresie, dezgust faţă de noua ţară. Cauţi compania compatrioţilor şi a celor cu background comun. Eşti iritabil(ă) sau chiar panicat(ă), te întrebi ce cauţi acolo, dispreţuieşti felul în care se fac lucrurile în ţara respectivă. Eşti derutat şi ţi-e dor de ţară, familie şi prieteni, te plângi de noua realitate. În această etapă, unii decid să se întoarcă.

3. Anomia sau stresul cultural – Începi să te restabilizezi dar nu mai ştii exact cine eşti şi ce identitate ar trebui să adopţi. Nu te mai poţi subsuma niciuneia. Nu te regăseşti încă în noua cultură, dar nici în cea veche nu îţi mai simţi locul. Eşti între lumi. Nu îţi e chiar bine niciunde, ai crize identitare dar începi să le rezolvi. Deşi continuă, nivelul de stres nu mai e acut, începe să scadă uşor, te resemnezi cu multe chestii.

4. Adaptarea sau asimilarea – În fine, după ani buni, aculturaţia şi-a efectuat ciclul complet, te adaptezi. Eşti în stare să găseşti sens şi valoare în ambele culturi, să vezi ce are fiecare mai bun şi să priveşti lucrurile mai obiectiv. Accepţi noua cultură şi poţi trăi în ea fără compromisuri identitare. Începi să simţi că te asemeni cu noua cultură, păstrând-o însă ca parte a identităţii tale şi pe cea veche – ele pot convieţui de acum fără conflict. Unii merg chiar mai departe (a doua generaţie, de pildă) şi ajung la asimilare în noua cultură, cu care se identifică total.

By the way, am citit într-o carte scrisă de emigranţi români din timpul comunismului că, în Germania, primele trei etape durează circa 6 ani. Pot confirma din experienţa proprie. Eu am ajuns în faza de adaptare abia după 8, în momentul în care am primit cetăţenia şi am simţit că am totuşi un loc şi un statut egal şi aici. Pot spune însă că aceste conflicte identitare sunt destul de puternice cât să îţi zdruncine viaţa. Multe ţin de  motivaţia cu care ai plecat, de ce sau pe cine ai lăsat în urmă, de gradul în care ai reuşit să-ţi recreezi un mediu apropiat în noua ţară. De multe ori, chiar între românii din străinătate apar conflicte datorate faptului că se găsesc în etape diferite ale aculturaţiei. Pe când mă găseam în etapa şocului cultural am suferit ca un câine văzând euforia altora sau recea lor adaptare.

În străinătate, pierzi câte ceva de preţ pentru fiecare lucru pe care îl câştigi. N-ar fi oare mai simplu să ne aranjăm propria ţară ca lumea?

Aştept părerile şi experienţele voastre.

Cotizaţi, şcolari, cotizaţi!


În primul rând, an nou fericit tuturor, cu sănătate, bucurii şi împlinire.

În al doilea rând, nu mă pot abţine să comentez şi eu situaţia asta cu învăţătoarea din Bucureşti nemulţumită că şpaga nu-i destul de mare. ( http://www.gandul.info/stiri/a-aparut-a-doua-inregistrare-cu-invatatoarea-blandu-o-cafea-din-aia-si-o-ciocolata-dati-eu-nu-stiu-daca-sunteti-saraci-sau-sunteti-nesimtiti-directoarea-scolii-a-fost-demisa-audio-11873159.)

Mi se pare revoltător şi vulgar. Realizează doamna respectivă că nici măcar cu copiii nu ar avea dreptul să vorbească pe tonul acela, dar mai cu părinţii – în fond nişte oameni maturi şi realizaţi, nişte egali. Cum îşi permite un asemenea stil de abordare e un şoc pentru mine.

Şi în Germania, unde trăiesc, există fondul clasei. E o iniţiativă gestionată de comitetul de părinţi şi este menit finanţării unor proiecte pentru copii: ieşiri la teatru, excursii, materiale de predare, fotocopii, etc. Suntem la o şcoală cu renume bun şi totuşi, fondul clasei costă sub 50 de euro pe semestru. Până acum, pentru tot ce am plătit am dat cu subsemnatul că suntem de acord, totul a fost documentat oficial din partea conducerii şcolii cu explicaţii clare, defalcate în detaliu, pentru ce se dau banii şi dacă vrem sau nu ca al nostru copil să ia parte la asta. Şi dacă îi face o poză copilului îţi cere acordul înainte. Nu s-a strâns nimic de cadou pentru învăţătoare, nici măcar nu s-a discutat informal.

Într-adevăr, directoarea este o adevărată doamnă de modă veche, în pragul pensiei, care ţine la seriozitatea actului de învăţământ şi la disciplină. Unii îşi mută copiii la alte şcoli unde e mai uşor, fiindcă aici se primesc zilnic teme (dar care nu au voie să depăşească o oră ca timp de rezolvare!).

Suntem în clasa I. A fost o singură şedinţă cu părinţii la început, apoi 2-3 comunicări prin e-mail strict legate de organizarea orelor. Am primit tipărite regulile şcolii, cercurile de activităţi disponibile. Li s-au prezentat copiilor la clasă şi ei aleg dacă vor sau nu. Manualele au fost complet gratuite, la sfârşitul anului le înapoiezi şi le plăteşti doar dacă le strici. Din nou, starea lor a fost certificată prin semnătură. Dacă mi s-a părut că e deteriorat manualul am specificat asta în faţa învăţătoarei ca să nu fiu eu răspunzătoare la final. Dacă vrei vreo limbă străină extracuricular, în momentul în care se strâng destui doritori se aduce o profesoară cu care faci contract individual, şcoala nu are nicio treabă, plata e direct în contul respectivei, femeia plăteşte impozit şi răspunde pentru materiale, pentru fiecare oră la care lipseşte, etc.

Şi aici primăria taie necontenit fondurile şcolilor – de exemplu nu se mai face curat în clase decât din două în două zile. Asta nu înseamnă că sar părinţii imediat să angajeze femeie de serviciu. Nu. Copiii au obligaţia să poarte papuci de casă, să păstreze curăţenia şi să nu ridice praful. De altfel, încă de la grădiniţă au fost învăţaţi că nu pleacă niciunde până nu şi-au făcut ordine după ei.

În momentul când s-a ales purtătorul de cuvânt al comitetului de părinţi, învăţătoarea a ieşit din clasă pentru a nu influenţa decizia. La începutul anului şcolar i-am dus şi eu, ca tot românul de bun simţ un bucheţel de flori în valoare de vreo 3 euro (din cate ştiu, aici, cadourile personale în valoare de peste 5 euro sunt considerate mită). Am fost singura care am făcut gestul ăsta. Femeia le-a luat stânjenită şi a spus că le va folosi ca să înfrumuseţeze clasa iar eu, ruşinată, m-am făcut că, da, sigur, pentru asta şi erau. E drept, e bine plătită, respectată în comunitate, are un statut social elevat. Însă nici măcar educatoarelor, care-s plătite ca naiba şi muncite la greu n-am îndrăznit vreodată să le duc mai mult de o cutie de ciocolată la comun pentru toată echipa, de Craciun.

Asta este experienţa mea de până acum. Nu zic, sunt şi aici hibe destule, sunt şi aici oameni şi oameni. Mai drăguţi, mai urâcioşi. Or fi şi aici favoritisme voalate, dar cine tot are bani de dat îşi dă direct copilul la şcoală/grădiniţă privată.

Mai aflu şi că în România e concurs la gadgeturi şi tot soiul de mărfuri de firmă pentru preţioşii de copii şi adolescenţi, care, deşi nu mişcă măcar vreun deget în casă au pretenţii la iPhone-uri scumpe. Notele şi diplomele se cumpără. Ne place sau nu, în Occident până şi cursurile vocaţionale prin corespondenţă sunt mai serioase şi presupun mai multă muncă decât unele materii de facultate de la noi… Copiii români ştiu să calculeze sume cu două cifre la 5 ani şi să repete mecanic formule şi poezii, dar cum se face că până la terminarea liceului ajung submediocri comparativ cu restul lumii? (vezi şi PISA).

Şi aici copiii sunt inundaţi cu cadouri oriunde scot nasul – cadouaş de la medic (valoare 50 cenţi), cadouaş de la farmacie (tot aşa), o felie de parizer gratis de la alimentara – şi ridicaţi în slăvi şi cocoloşiţi în diverse feluri. Şi educaţia (bunele maniere) lasă de dorit. Dar nu e atâta opulenţă şi atâta agitaţie a părinţilor să-i căpătuiască pe nemerit. Regulile de convieţuire şi o minimă responsabilitate a comportamentului propriu sunt încă vizibile. Nu aruncă pe jos. Nu trec pe roşu. Şi asta pentru că adulţii îşi iau cât de cât în serios rolul de modele (vrei să treci în fugă strada pe roşu şi e un copil de faţă, adultul de lângă el te va apostrofa ca îi dai exemplu prost şi-l pui în pericol).

Needless to say, deşi bogătani încă şi mai mari există şi aici, telefoanele mobile au interzis în şcolile primare iar pentru majoritatea părinţilor, chiar din zonele bune, bazarurile second-hand organizate de şcoli şi grădiniţe au încă foarte mare trecere la completarea garderobei copiilor. Iată o altă modalitate de a strânge bani pentru şcoală (veniturile obţinute din vânzări se alocă, într-un anumit procent şcolii/grădiniţei organizatoare).

Părinţii se implică, voluntar, pentru asigurarea trecerilor de pietoni dimineaţa pe tot traseul spre şcoală (by the way… cadouri pentru bodyguarzi??? bodyguarzi???…). Părinţii însoţesc, voluntar, clasa în excursii (deşi au şi ei joburi!). Părinţii confecţionează, gratuit, decoraţiuni pentru Sărbători. Părinţii sunt coorganizatori la serbări şi la biblioteca şcolii. Nu aruncând cu bani, ci prin prezenţă personală lângă copiii lor şi prin timpul investit. Face mai mult decât toate fiţele, brandurile şi bănetul. Părerea mea.

P.S. Reiese ca doamna învăţătoare nu era săracă deloc. http://www.gandul.info/stiri/spaga-de-fite-a-lui-blandu-afacerile-paralele-ale-invatatoarei-blandu-vindea-polite-de-asigurare-pentru-parinti-si-after-school-pentru-copii-11876117. Pe “vremea mea”, doar la facultate ne “obligau” profesorii să le cumpărăm manualele şi asigurările. Acuma văd că s-a ajuns la şcoala primară. Frumos.

Cunosc cazul unui elev de liceu care, după ce a dat în vileag solicitarea de şpagă a profesoarei de fizică şi a băgat-o pe aia la zdup, n-a fost nici pe departe apreciat de ceilalţi profesori pentru curăţarea sistemului ruşinos, ci evitat, apostrofat şi sabotat de toţi, trebuind chiar să îşi amâne Bacalaureatul. (Şi nu era un loser care nu ştia nimic – azi e inginer software.) Iată câtă dorinţă reală de corectitudine în sufletele celor care cresc oamenii viitorului! Ajuns la maturitate, omul a emigrat în Canada cu prima ocazie.

Cunosc colegi care cumpărau profesoarelor de la facultate lănţişoare de aur, candelabre şi faianţă pentru baie!!! Ba mai era una care ne şi punea – sub ameninţarea picării examenului – să-i facem traduceri pe gratis din lucrările pe care le plagia ca să poată şi ea publica ceva. Am rămas întotdeauna siderată să văd cum oameni doxă, mai capabili însăşi decât profesoara, se supuneau spăşit. La materia respectivă nu eram grozavă, dar de-aia tot  nu i-am tradus. Ce să vezi, la examen a fost secondată de o asistentă tânără, şi întrucât era şi scris şi oral şi existau martori, n-a putut să mă pice oricât s-a chinuit. Un 6 tot am scos. M-am simţit mai triumfătoare decât ceilalţi cu zecele lor.

Da, probabil aş da un cadouaş unui medic care se pregăteşte să mă taie sau care are viaţa copilului meu în mână, ştiind că a studiat cu zecile de ani, că e obosit şi prost plătit, da, aş onora profesoara prin respect, prin flori, o mică atenţie feminină, înţeleg şi eu chestiile astea. Dar deja au ajuns nu doar să primească, ci să pretindă, nu doar să pretindă ci să condiţioneze şi încă să fie nemulţumiţi. Nu e deloc ok. Nu e corect nici ca munca să nu fie plătită şi oamenii să ajungă la mâna cadourilor care poate vin, poate nu vin, dar nu e corect nici să ne apucăm să împingem cu cadouri ca să ne asigurăm că plodu nostru-i mai ocoş. Şi să fim sinceri, de multe ori ăsta este motorul corupţiei. Nu sărăcia, ci lăcomia, dorinţa de a trece în faţă, de a-şi pune pile, de a rezolva rapid şi uşor. Lipsa de caracter.

Valea Cernei – Băile Herculane


Comori naturale româneşti ce merită salvate


Lanţurile muntoase dimprejur s-au împodobit cu un verde-neon pe fondul de safir al boltei de deasupra, şi creste nude, de carst, se iţesc din loc în loc, prin vălul subţire al ameninţării de ploaie. Vaporii nordici, înalţi, sunt pătaţi cu un mov spălăcit. Crestele exercită o atracţie indescriptibilă, căreia nu concep să-i rezist, iar în jurul nostru păsări de toate soiurile ciripesc în extravagante ritualuri nupţiale.

Abia aştept să fiu acolo sus, cu ele. Abia aştept să mă îndepărtez de această oribilă bandă de ciment şi asfalt. Vreau să scap de automobilele ei care duduie puţind a benzină; vreau să scap de picnicarii iraţionali, de muzica lor dată tare, de tonele de gunoaie pe care le produc şi le lasă în urmă ca nişte boieri egoişti şi nepăsători care ar dispune de un alai de femei de serviciu; vreau să scap de dezgustătoarele lor grătare de pe marginea şoselei, de îmbuibările “savurate” în mijlocul unei ierbi pătate cu ulei de motor şi al deşeurilor altora de dinaintea lor.

Aş vrea să fiu acolo sus şi să mă ascund după conturul întunecat şi tare al unui pin negru de Banat. Cunosc minunăţia care e acolo. Cunosc sălbăticia, cătunele izolate şi fără electricitate, bătrânii cu capre care vorbesc bănăţeneşte, într-o română veche şi aproape pierdută, cunosc roca albă, pajiştile feciorelnice, cheile în care vuieşte apa curată şi morile. Mai ales morile. Relicve folosite încă şi astăzi. Abia aştept să ating din nou încântarea aceea şi să mă îmbib cu ea deplin. În felul acesta, ne vom cununa sacru şi secret, om şi natură, pentru totdeauna.


            Pentru a savura cum se cuvine muntele – şi viaţa în general – lentoarea e esenţială. Nu te grăbi. Nu grăbi Creaţia. Urcă în ritmul unei rugăciuni, lasă-te pe tine în urmă. Locul pentru poveri inutile e şesul. Parchează-ţi grijile acolo. Şi nechibzuinţele. Muntele trebuie să te schimbe. Concentrează-te să fii, nu să faci. Nu e vorba doar de geografie. Nu e vorba doar de altitudine fizică. Orice urcuş e o călătorie iniţiatică.


Eu mi-am găsit paradisul umblând desculţă prin pâraie şi lăsându-mă coaptă în soare. Iar rugăciunea mea este aceasta: “Doamne, protejează tot ce e frumos şi bun în lume.” Sunt convinsă că lumea aceasta – cea vizibilă – e doar o umbră palidă a frumuseţii de dincolo, însă, cu toate astea, o iubesc. Paradisul meu arată ca o gravură japoneză veche – cu pinul negru, paznicul ei sobru. Pinii stau straşnici şi drepţi pe frontierele înalte ale Văii Cernei, ţâşnind neverosimil din carst. Straşnici şi drepţi şi gravi ca o armată uitată ce apără intrarea în această lume de apoi a veşniciilor. Soldaţi întunecaţi stând strajă între imperii duşmane. Imperiul periclitat faţă în faţă cu imperiul periculos.


Aici, sus, frumuseţea este atât de enormă încât şi fotografia devine un simplu act de idolatrie. Trebuie să urci până aici, trebuie să te înmoi în locul acesta, trebuie să renunţi la tine, să te reduci la nimic – nimic în afară de glezne şi genunchi şi braţe şi unghii care apucă piatra – înainte de a putea începe să înţelegi ce înseamnă a trăi. Urcă şi goleşte-te şi, pe neaşteptate, va ieşi la iveală sufletul. Purificat şi liber, în sfârşit descărcat de poveri şi nestânjenit, el va creşte.



Şed pe muchia acestei prăpăstii înfricoşătoare, dincolo de Cascada Vânturătoarea, şi totul e verde în juru-mi. Totul în afară de şopârle, care sunt maro; de pulberea udă împrăştiată în abis a cărei dematerializare este de un albastru foarte deschis; şi de cohortele de lăstuni mici şi negri, cu aripile lor ascuţite, care gonesc prin aer şi plojează unii după alţii ca avioane miniaturale de luptă. Teatrul natural se deschide larg în toate direcţiile, înalt şi adânc, abrupt şi uriaş, iar statura versanţilor săi îmbrăcaţi în păduri e atât de masivă încât te striveşte. Albine şi muşte, gongi ce sclipesc într-un turcoaz închis şi furnici, fluturi portocalii şi gândaci burtoşi şi negri, micuţe insecte roşii punctate, păianjeni harnici şi cuci leneşi, tufe încăpăţânate, margarete albe miniaturale şi nu-mă-uita-uri bleu, mentă sălbatică cu flori violet şi pui de păpădie ce strigă într-un galben intens – astea sunt câteva din chipurile vieţii care saturează acest ocean de verde. O congregaţie, mereu ocupată, de perpetuum mobile – în continuă schimbare ca indivizi, dar mereu aceiaşi în trupul lor colectiv. Activităţile lor neobosite, suprapuse, umplu această colosală gură de spaţiu cu concreteţe, cu o inegalabilă şi senină normalitate.





    Jos, de unde am pornit, viaţa în cea mai simplă formă a sa înseamnă aratul cu caii. O familie deţine un petec de pământ lângă râu. Pământul e negru şi fertil. Calul e alb şi încet, brazdele sunt umede şi sclipesc, cocoşii sunt roşii şi excitaţi. Cerna primăvara arată ca îngheţata de fistic topită, iar mărul îşi leagănă greu inflorescenţele albe şi roz sub soare. Jos, când am mers să-i plătim ţăranului locul de cort, n-a acceptat sub nici o formă bacşişul. Nevasta omului s-a dus grăbită la vecini ca să ne poată schimba bancnota de 10 lei şi să ne dea restul exact. Ba mai mult, când s-a înapoiat a ţinut morţiş să ne răsplătească aşteptarea făcându-ne cadou 5 ouă proaspete. Cu o după amiază înainte, soţul ei, ocupat cu caii, a stat de poveşti cu noi pe lângă grajd şi ne-a expus dorul lui de disciplina austro-ungară de altă dată. “Ăia îţi dădeau şi drepturi, dar şi obligaţii. Păi la noi aici fiecare bucăţică de pământ e intabulată, se ştiu toate măsurătorile.” Omul era foarte la curent cu tema ecologiei, a reciclării, a modalităţilor de luptă împotriva deşertificării. “Ce-i aici pe vale, murdărie, vai şi amar!… Păi 800 de ani durează până se degradează sticla să intre în pământ.” N-are rost să vă mai spun cât era de întristat şi de dezgustat de defrişările iraţionale. Se vedea clar că resimţea o durere, o pierdere faţă de pământul care devine sterp. Cultivarea vieţii – atât vegetale cât şi animale – era viaţa lui.




Mă gândesc că există sărăcie şi sărăcie. Există sărăcia pe care ţi-o asumi, şi o stăpâneşti, şi există sărăcie care te stăpâneşte ea pe tine. Sărăcia traiului modest împăcat cu sine e o sursă de virtute. Sărăcia care te consumă cu frustrările ei imposibile, care te înţeapă mereu cu invidia şi cu lăcomia ei, e o sursă de viciu. Cred că de multe ori, nefericirea vine din comparaţie. Şi cu cât bogătanii sunt mai opulenţi, cu atât restul lumii e mai nefericit. Orice realizare a ta păleşte în comparaţie cu forţa lor financiară, şi orice ar fi trebuit să te împlinească fiindcă înseamnă un pas înainte devine doar motiv pentru adâncirea complexului de inferioritate. Orgolii, orgolii neînsemnate, dar atât de distructive…



Se cuvine să ne protejăm frumuseţile, valorile, bunătatea. Până una-alta, avem o singură ţară pe care o putem oricând numi “a noastră”. Ca emigrant, credeţi-mă că ştiu ce vorbesc.


Copyright photos: A.Sepi & A.Csordas

Ursul de aur al Berlinalei


Pentru filmul lui Calin Peter Netzer, “Pozitia copilului”. Criticile au fost elogioase, se vorbeste despre o capodopera. A vazut cineva filmul acesta?

O noua reusita a cinema-ului romanesc, cand toata lumea se repezise sa ne considere doar niste smecherasi macelari de cai. Ma bucur pentru asemenea momente. Dupa cum m-am bucurat si cand pe euro-news a fost prezentat, la “no comment”, un flash mob genial de pe Aeroportul Otopeni. Doar chipurile romanilor acolo de fatza au ramas apatice, sictirite si mult prea lipsite de entuziasm. Cate unul ici-colo facea o fotografie. Pacat. Chestiile astea ne fac mai bine decat o mie de ministri si ambasadori analfabeti.